Sfântul Ioan Teologul – învăţătorul credinţei şi al dragostei

0
522

sf ioan teologulSfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul este cin­stit ca pildă a dragostei şi propovăduitor al ei prin exce­lenţă. Evanghelia lui respiră dragoste, epistolele lui sunt pline de lecţii despre dragoste şi toată viaţa lui este o pil­dă uimitoare de dragoste. El a tâlcuit toate tainele dragos­tei – şi adevăratul ei început, şi mişcarea ei în fapte, şi sfârşitul ei -, a arătat înălţimea la care îl ridică ea pe om. Din această latură este şi cunoscut cu precădere Sfântul Ioan, şi oricine s-ar apuca să cugete la dragoste îşi amin­teşte îndată de el ca de o pildă a dragostei şi se întoarce către el ca şi către un învăţător al dragostei.

Dar ia uitaţi-vă cum au ajuns să întrebuinţeze lucrul acesta deştepţii din ziua de azi. Aceştia au un soi aparte de filosofie deşartă, numită indiferentism, care îi face să gândească şi să spună: „Nu ai decât să crezi cum vrei, este totuna; trebuie doar să-i iubeşti pe oameni ca pe nişte fraţi, să le faci bine şi să acţionezi asupra lor în mod bine­făcător. Poftim”, zic ei, „şi Apostolul Ioan vorbeşte doar despre dragoste. In dragoste vede el lumina şi toată desă­vârşirea. Iar cine nu iubeşte, acela, după spusele lui, um­blă în întuneric, rămâne în moarte, este ucigaş de oameni. Se ştie, de asemenea, că atunci când Evanghelistul a îm­bătrânit şi nu mai putea umbla pe picioarele sale, îl du­ceau la slujbă pe braţe, şi el spunea cu tărie numai atât:

„Fraţilor, să ne iubim unul pe altul!”. Iată cât de mult preţ punea el pe dragoste. Aşa trebuie”, zic ei, „să facem şi noi: să iubeşti şi atât, iar de crezut să crezi cum vrei”.

Să aducem, deci, împotriva învăţăturii mincinoase a acestor ritori deşerţi adevărata învăţătură a Sfântului Ioan Teologul şi să ne îngrădim astfel gândirea de clătinarea pricinuită principiilor gândirii creştineşti sănătoase de că­tre filosofarea deşartă a indiferentismului.

Isteţii aceştia vor să-şi aranjeze singuri, fără Dumne­zeu, totul: şi bunăstarea exterioară, şi moralitatea. Ca ata­re, născocesc cu şiretenie un sistem de învăţătură în care nu este nici pomenire de Dumnezeu, şi bagă la înaintare dragostea. „între voi să vă iubiţi”, zic ei, „iar la Dumne­zeu ce să vă mai gândiţi!” Dar tocmai din această latură îi şi loveşte mai tare sfântul Evanghelist. Într-adevăr, el vorbeşte mereu despre dragostea dintre oameni, dar pune această dragoste într-o asemenea legătură cu Dumnezeu, cu dragostea de El şi cu cunoaşterea Lui că nu este nici o posibilitate de a le separa. Ia uitaţi-vă unde vede Aposto­lul obârşia dragostei. Dumnezeu, zice el, ne-a iubit pre noi şi a trimis pre Fiul Său spre curăţire pentru păcatele noastre, după care adaugă: dacă Dumnezeu aşa ne-a iubit pre noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pre altul (1 In. 4, 10-11). Aşadar, după învăţătura lui dragostea dintre noi trebuie să se zidească sub lucrarea credinţei în Dom­nul, Care a venit să ne mântuiască, şi, prin urmare, nu este totuna cum crezi. După aceea zice: să ne iubim unul pre altul, că dragostea de la Dumnezeu este… De ne iu­bim unul pre altul, Dumnezeu întru noi petrece… Dumne­zeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (1 In. 4, 7-16). Vedeţi, el nu vorbeşte despre dragoste fără să vor­bească despre Dumnezeul şi Mântuitorul nostru! Dragos­tea vine de la Dumnezeu şi duce la Dumnezeu, aşa încât dacă cineva spune că îşi iubeşte fratele, însă pe Dumneze­ul şi Mântuitorul nostru nu-L cunoaşte şi nu-L iubeşte, acela minte şi adevăr nu este întru el (cf. 1 In. 2, 4). Ca atare, toată învăţătura despre dragoste a sfântului Evan­ghelist poate fi condensată astfel: pentru a-l iubi pe fratele nostru trebuie să-L iubim pe Dumnezeu – dar pentru a-L iubi pe Dumnezeu trebuie, bineînţeles, să-L cunoaştem atât în Sine însuşi8 cât şi în lucrările Sale mântuitoare asupra noastră; să-L cunoaştem presupune să credem. Aşadar, în ce constă toată voia lui Dumnezeu cu privire la noi? în credinţă şi în dragoste. „Iată”, zice el, „porunca pentru voi: să credeţi în Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, şi să vă iubiţi unul pre altul (In. 3, 23)”. Aşadar, nu nu­mai dragostea ne este poruncită, ci şi credinţa în Domnul, şi încă la modul că izvorul dragostei este credinţa; aşa în­cât dacă ar fi să adunăm laolaltă doar locurile unde sfân­tul Evanghelist Ioan vorbeşte numai de dragoste, nici atunci nu s-ar putea întări nicidecum prin învăţătura lui minciuna deşartei filosofan potrivit căreia este nevoie nu­mai de dragoste, iar de crezut omul poate să creadă aşa cum vrea.

La Sfântul Ioan, pe lângă învăţătura despre dragoste mai este însă, independent de legea dragostei, şi învăţătu­ra despre credinţă – şi luaţi seama cât de hotărât îi respin­ge el pe cei ce zic: „Poţi să crezi cum vrei”. Despre ce propovăduieşte chiar de la primele versete ale epistolei sale? „Despre ceea ce am văzut”, zice el, „despre ceea ce am auzit şi despre ceea ce mâinile noastre au pipăit – de­spre Cuvântul vieţii, despre faptul că Viaţa s-a arătat, acea Viaţă Care era la Tatăl şi S-a arătat nouă; iar îm­părtăşirea noastră, adaugă el, este cu Tatăl şi cu Fiul Lui, Iisus Hristos (1 In. 1, 1-3). Aşadar, la Sfântul Ioan Teolo­gul, ca dealtfel la toţi Apostolii, propovăduirea cea mai însemnată priveşte împărtăşirea cu Dumnezeu prin Dom­nul Iisus Hristos, din care decurge apoi şi împărtăşirea unul cu altul a credincioşilor. Şi atunci, cum să ne oprim la cea din urmă fără să o avem pe cea dintâi?

în continuare, Sfântul Ioan îşi pune întrebarea: cine este cel mincinos? „Nimeni”, răspunde el, ,fară numai cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul, şi acesta este antihristul care tăgăduieşte pre Tatăl şi pre Fiul. Tot cel ce tăgăduieşte pre Fiul, nu are nici pre Tatăl… Cel ce mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu în el petrece, şi el în Dumnezeu (1 In. 2, 22-23; 4, 15). Aşadar, cheia este mărturisirea că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu: şi atunci, cum să mai zici: „Nu ai decât să crezi cum vrei”?

Dar iată şi un avertisment. Iubiţilor, zice sfântul Evan­ghelist, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi proroci minci­noşi au ieşit în lume. în aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh mărturiseşte că Iisus Hristos a ve­nit în trup, de la Dumnezeu este; şi orice duh care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist (1 In. 4, 1-3). Dar cine spune: „Nu ai decât să crezi cum vrei”, acela nu îl mărturiseşte pe Iisus Hristos, căci dacă L-ar mărturisi n-ar vorbi astfel; aşadar, nici el nu este de la Dumnezeu. De la cine atunci? Vă las să răspundeţi singuri…

În fine, sfântul Evanghelist înfăţişează toată esenţa creş­tinismului după cum urmează: viaţa veşnică ne-a dat nouă Dumnezeu, şi această viaţă Fiul Lui este. Cel ce are pre Fiul, are viaţa, iar cel ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, vi­aţă nu are (1 In. 5, 11-12). Prin urmare, cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu, acela nu are viaţa veşnică. După aceea, cum să fie totuna felul în care crezi? Nu: ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă lumină şi pricepere ca să-L cunoaştem pre Dumnezeul Cel adevărat şi să fim în­tru Iisus Hristos, Fiul Lui Cel adevărat. Acesta este Adevă­ratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică (1 In. 5, 20).

S-ar părea că extrasele acestea sunt de ajuns pentru a le arăta indiferentiştilor că degeaba socot ei a găsi înteme­iere minciunii lor în învăţătura Sfântului Ioan Teologul. Pesemne că ei vorbesc aşa pentru că n-au citit niciodată sfintele şi de Dumnezeu insuflatele lui Scripturi, ci fac trimitere la el aflând din auzite despre belşugul dragostei lui. Insă n-au decât să aducă şi alte argumente afară de acestea în sprijinul învăţăturii lor mincinoase: nouă, cre­dincioşilor, ne ajunge cuvântul ucenicului iubit al lui Hristos pentru a o respinge şi pentru a crede numai şi nu­mai în ceea ce Domnul ne-a predanisit prin sfinţii Săi Apostoli şi Biserica ţine fară clintire.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here