Ziua Sfântului Haralambie

0
39

Sfântul Haralambie

Sfântul Haralambie

Când eram copil, pe pereţii locuinţei noastre se aflau o sumedenie de icoane pe sticlă. Tata le descoperise în podul casei de la Vlădeni şi le adusese acasă. La început nu mi-au plăcut, desenul era stângaci, personajele aveau atitudini nefirești, imobilizate nespectaculos. Preferam Madonele frumoase, purtând pe braţe un copilaş durduliu, sfinţi tineri şi atletici, în încăperi somptuoase. I-am şi spus tatei părerea mea. El a zâmbit și n-a ţinut seama de ea…

Mai târziu am înţeles însă că obrajii rumeni şi atitudinile graţioase nu aveau ce căuta în spaţiul aspru al faptului credinţei, al relaţiei riguroase dincolo de jumătăţile de măsură, dincolo de trupurile sportive şi de buclele pictate.

Că icoana nu era o fotografie nostalgică, ci o mărturisire esenţială a convingerii ferme, a aspiraţiei către Divinitatea care ne primeşte cu generozitate, aşteptând de la noi sinceritate, consecvenţă, dăruire totală. „Cel ce vrea să vină după Mine…”
Printre ele se afla o icoană mare. Erau acolo, într-un compendiu de teologie nescrisă, Maica Domnului cu Pruncul Sfânt, o înfăţişare de graţie îngerească, iradiind desăvârşirea şi plenitudinea misterului întrupării, apoi scenele Patimilor, cutremurătoare în simplitatea lor, şi, pe latura dreaptă, o serie de chipuri de sfinţi.

Printre ei Sfântul Haralambie, pe care mama îl cinstea în mod deosebit şi la care se ruga zilnic. La 10 Februarie, ziua in care e sarbatorit Sfântul Haralambie aprindea candela la icoană şi mergea la biserică. Într-un fel, el făcea parte din familia noastră şi, din când în când, îi aruncam o privire complice, ca să mă asigur că totul e în ordine.

Uneori se uita la mine cu blândeţe, alteori cu asprime. Dar era totdeauna prezent şi ştiam că mă pot bizui pe el…
De aceea nu ne-am mira, aflând în Creta o întâmplare care s-a petrecut cu zeci de ani în urmă, dar pe care oamenii de acolo n-au uitat-o. Fiindcă ne iubeşte, Dumnezeu nu ne lasă să uităm chiar totul… Era în anii războiului, Creta era ocupată de nemţi şi, după cum se ştie, acţiona acolo o mişcare foarte activă de partizani.

La un moment dat, într-un sat a fost împuşcat un ofiţer german. Cum nu s-a putut afla făptaşul, generalul comandant al trupelor de ocupaţi a hotărât să evacueze femeile şi copiii, să dea foc satului, iar pe bărbaţi să-i execute, pentru a statua un exemplu- acest scop a trimis la faţa locului o companie condusa un ofiţer care urma să împlinească ordinul.

În seara premergătoare, ofiţerul a visat un bătrân cu o barbă lungă albă, într-un veşmânt cum mai văzuse doar la slujbele religioase din partea locului, când intrase curios în biserică. Bătrânul i s-a adresat, cerându-i să nu execute ordinul, în care caz, toţi soldaţii lui vor ajunge teferi acasă. Ofiţerul s-a trezit, spunându-şi că seara băuse un pahar prea mult, s-a culcat la loc şi a visat acelaşi lucru. După ce visul s-a repetat şi a treia oară, ofiţerul s-a speriat şi, cu toată sfiala, a cerut la telefon să vorbească cu generalul comandant, aşteptându-se la o săpuneală zdravănă, fiindcă îl trezea în toiul nopţii.

Spre mirarea lui, generalul nu dormea. Şi el visase pe acelaşi bătrân. Intrigat, i-a cerut subalternului să-l aştepte, pentru că tocmai voia să pornească spre satul cu pricina. După ce a sosit, s-au dus la preot, întrebându-l cine putea fi bătrânul cel încăpăţânat.

Acesta nu ştia. Nu exista nimeni asemănător prin partea locului. Doar sfinţii pictaţi în biserică puteau arăta astfel. Dar ei stăteau cuminţi pe pereţi… Deci au intrat toţi trei în biserică şi acolo amândoi ofiţerii au exclamat: „Uite-l, el este!” arătând spre Sfântul Haralambie, pictat pe peretele lăcaşului sfânt. Uluiţi, au anulat de îndată represaliile.
Nu a trecut multă vreme şi războiul s-a încheiat. Trupele germane urmau să se retragă, drumul lor trecând printr-un defileu îngust. Partizanii au hotărât să le atace acolo. Deci s-au aşezat pe munte, de o parte şi de alta a drumului, cu armele pregătite.

Dar în momentul în care coloana militară s-a apropiat, s-a lăsat dintr-odată o ceaţă deasă, nu s-a mai văzut nimic, şi nemţii au trecut fără nici o oprelişte. Astfel că soldaţii au ajuns cu toţii acasă. Sfântul Haralambie îşi ţinuse Promisiunea.

De atunci, în fiecare an, cât au
fost şi mai sunt în viaţă, militari germani, în frunte cu generalul se duc la
ziua respectivă în Creta, comemorând acea întâmplare de necrezut. Duşmăniile au
rămas undeva în urmă şi localnicii povestesc tuturor faptul, cu mândrie şi
cutremur. Aşa am aflat şi noi, ca mulţi alţii care au trecut prin acele locuri.
Ei îl numeau minune şi, de fapt, acesta este numele care i se cuvine.

Vorbind despre ştiinţă, cunoscutul scriitor american Michael Crichton spunea că ştiinţa se compune în bună măsură din iraţionalitate.

Nu numai ştiinţa, ci lumea întreagă. De fapt, în gândirea noastră această noţiune revine destul de des, pentru că o întâlnim mereu în viaţa noastră de zi cu zi. Numim iraţionalitate ceea ce nu înţelegem şi nu putem explica, pornind de la premisa că ceea ce pricepem este totdeauna raţional. Oare aşa să fie? Dacă ne gândim bine, ipoteza raţionalităţii în realitatea noastră este destul de discutabilă. Înţelegem numai ceea ce este raţional? Acceptăm numai ceea ce este „raţional”, după cum pretindem noi cu trufie?

Ce se întâmplă cu ceea ce e dincolo de raţional, acel „dincolo de raţional” pe care îl trăim zilnic? Poate că, dacă reflectăm cu mai multă seriozitate şi bună credinţă, vom descoperi că suntem înconjuraţi de minuni.

Einstein spunea că există două modalităţi de a defini lumea. Una ar fi să considerăm că nu întâlnim în ea nici o minune. Ea se petrece linear, raţional, explicabilă prin legile pe care le-am stabilit. A doua alternativă este de a considera lumea ca o înşiruire de minuni. „Şi eu” spunea el, „cred în a doua variantă. Lumea se compune din minuni”. Da, lumea se compune din minuni. Ar trebui să le recunoaştem, pentru că se petrec zilnic.

Modest, nespectaculos, firesc, datorită unei raţionalităţi dincolo de raţionalitatea banală. O raţionalitate care există, chiar dacă n-o înţelegem. O raţionalitate a minunilor.

Trebuie doar să ne ostenim a le recunoaşte. Şi să ne amintim depictura din bisericuţa modestă a unui sat din Creta. Şi acolo, ca în multe alte locuri, Sfântul Haralambie şi sfinţi ne îndulcesc raţionalitatea existenţei cu certitudinea că altceva, dincolo de ea, ne întovărăşeşte în mijlocul bucuriilor, a durerilor, a temerilor şi a speranţei. Poate că în felul acesta ne vom pune o întrebare pe care de obicei nu ne-o punem.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here