Din viețile sfinților: Sfântul Dumitru cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

0
169
Dumitru cel Nou, Ocrotitorul BucureştilorDupă sărbătoarea Marelui Mucenic, în 27 octombrie creștinii îl serbează pe Sfântul Dumitru cel Nou sau Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui moaşte se păstrează în Catedrala patriarhală.
„Nu ştiţi oare că  vor judeca lumea… şi chiar pe îngeri…” (I Cor. VI).

Sf. Dumitru s-a născut în sudul Dunării şi avea posesiuni pe râul Lom. Nu se ştie anul naşterii, pentru că părinţii săi nu erau bogaţi, ci nevoiaşi şi nu-şi înregistrau copiii. Nevoitorul-Cuvios Dumitru cel Nou se născuse dintr-o veche familie românească. Se spune cel Nou pentru a nu fi confundat cu Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir. Moaştele se găsesc astăzi la Tesalonic.

Dumitru a fost botezat în credinţa ortodoxă şi a avut mulţi fraţi mai mici. Părinţii săi, săraci, trăiau muncind din greu. Abia aşa făceau faţă cerinţelor materiale ale familiei. Erau demni şi respectaţi, cu o viaţă morală ireproşabilă, de o cinste şi cucernicie rare. Copiii, se înţelege, au crescut la fel, urmându-le exemplul în evlavie şi fapte bune.

Tatăl lui Dumitru moare de tânăr de o boală căpătată în oaste, în curând.

Mama decedează, distrusă de moartea soţului și de munca istovitoare de zi cu zi pentru hrana copiilor. Rămânea o casă de copii, ca un cuib de pasăre plin de pui, lipsit de căldură şi bătut din toate părţile de vânturi și ploi. Singurul care putea să aducă hrană şi să salveze acest cuib, aşezat pe o creangă a lumii, era tânărul Dumitru.

Nu ştia carte, dar era de o inteligenţă uimitoare, posedând de la părinţi darul iubirii de Dumnezeu şi înţelegerea vieţii pentru binele altora. Altoit într-o asemenea creştere şi cu nădejdea în Hristos, ale cărui învăţături erau trăirea şi mângâierea lui, datorită şi fizicului său robust şi sufletului său ales uimea pe toată lumea. Se angajează păstor al satului, singura îndeletnicire în localităţile de munte pe vremea aceea.

Colindă munţii şi văile din împrejurimi, încât cunoştea cele mai ascunse locuri. Iubea animalele şi le ducea la iarbă grasă şi izvoare limpezi. Admirând frumuseţile naturii, slăvind pe Creatorul lor, îngrijea nu numai de animala le domestice, deoarece se spune că avea grijă şi de cerbii şi căprioarele neajutorate. Oile pe care le găsea rătăcite sau bolnave, le ducea stăpânului lor.

Cunoştea toate peşterile şi ascunzătorile munţilor de pe valea râului Lom şi împrejurimi.

Era sever cu el însuşi. Hainele sale le împărţea cu nevoiaşii, hrana cu cei neputincioşi, plata cu cei orfani. Îîn timpul său liber, mergea la biserica din sat şi ajuta la curăţenie. Mormintele părinţilor săi erau adevărate candele de lumină, îmbălsămate cu flori bine-mirositoare, udate cu lacrimile dragostei de părinţi. Cunoştea, dar mai ales trăia Evanghelia propovăduită de Mântuitorul Hristos. Vorbea frumos şi înflăcărat, completând lipsa preotului care locuia în depărtări. Credincioşii din sat îl considerau „un dar de sus”, o „perfecţiune a naturii”. El era iubit şi de tineret pentru faptul că dorea luminarea tuturor şi cultivarea obiceiurilor străbune de respect şi preţuire a omului.

Fraţii săi crescând, fiecare şi-a găsit, un rost în viaţă, iar el pleacă la o mănăstire răspunzând astfel chemării sale interioare duhovniceşti.

După o pravilă aspră, refuză gradele monahale, rămânând un simplu călugăr toată viaţa, dând exemplu de trăire în Hristos. Pentru a avea o linişte desăvârşită, după ce cugetul său curat a reţinut toată rânduiala călugărească vasiliană, Cuviosul Dumitru se refugiază într-o peşteră cu biserici pe care le ştia încă din tinereţe, unele amenajate de el. Aici, din voinicul de altădată, ajunsese un bătrân firav, supt la faţă, totuşi cu o privire vioaie, pătrunzătoare şi meditativă, rugând pe Stăpânul vieţii sale, Mântuitorul Hristos, să-i apere pe fraţii săi din nevoie şi primejdii.

Tradiţia spune că el binecuvânta pământul tuturor de aceeaşi credinţă. Aveau toate cele necesare la vreme de foamete, de secetă şi de potop.

Mulţi s-au vindecat, cercetând pe acest venerabil sihastru. Nu primea daruri de la nimeni, iar hrana sa zilnică erau fructele şi apa. Sfânta împărtăşanie i se aducea de la mănăstire şi era singura mângâiere a sa că primeşte merindea cea veşnică.

Datorită acestei trăiri în Hristos, alături de oameni, Cuviosul Dumitru, nins de ani şi încovoiat de bătrâneţe, roagă pe Mântuitorul să-i ridice viaţa pământească după voia Sa. Şi, în zilele unei toamne reci, Cuviosul plecă pe un drum de pe care nu se va mai întoarce. După ce, cu mâinile tremurânde, îşi răcoreşte gura în apa râului Lom, se aşează uşor între două pietre şi astfel îşi dă sufletul Celui ce-i fusese povăţuitor, izbăvitor şi mântuitor, lisus Hristos.

Vestea morţii s-a răspândit pretutindeni, nimeni n-a ştiut unde este.

Credincioşii se rugau Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor ca să înduplece pe Stăpânul tuturor, Mântuitorul lumii, să le descopere pe binefăcătorul lor. Slujbele din sat şi din împrejurimi erau însoţite de rugăciuni către Mântuitorul tuturor, preoţii şi călugării privegheau neîncetat pentru găsirea rămăşiţelor sale pământeşti.

El prevestise mari nenorociri pentru viitor şi iată că încep să se arate. Turcii au intrat în Europa (1337), creştinătatea ortodoxă din Balcani era ameninţată de semilună şi iatagan. Patriarhia de Tîrnovo este desfiinţată şi patriarhul Eftimie este exilat de către turci în anul 1393, credincioşii creştini si cuviosii călugări sunt urmăriţi si ucişi: urmaşii Cuviosului Dumitru trec Dunărea la fraţii lor, fiindcă atât Dunărea cât şi Carpaţii niciodată n-au fost hotare.

Aici găsesc pe lângă ospitalitate, o trăire duhovnicească vrednică de urmat. De la ei cunoaştem istoria Cuviosului Dumitru, păstrată cu sfinţenie din generaţie în generaţie până astăzi.

Cu toată furia persecuţiilor, în părţile cetăţii Vidinului şi pe valea râului Lom a continuat cinstirea Cuviosului Dumitru permanent, până când o furtună puternică şi o ploaie abundentă a umplut pâraiele văii Lom, mărind albia ca niciodată. Credincioşii înspăimântaţi credeau că va fi sfârşitul lumii prin potop. După încetarea ploilor, apele retrăgându-se au lăsat pe mal numai cadavre care s-au descompus, însă un trup omenesc a rămas nevătămat. Nimeni nu se gândea al cui să fie, dar văzându-se că nu putrezeşte oamenii au început să se întrebe.

În sat era o fată, învăţătoare, bolnavă de nervi.

Boala luase proporţii încât tremura şi ajunsese de râsul copiilor. Era curată la suflet, muncitoare şi cinstită, credincioasă și iubea biserica. Cheltuise la toti doctorii, dar în zadar. Ştia din strămoşi de un Cuvios, care îşi stăpânea trupul şi credea în ajutorul lui. Auzise de acel corp adus de ape, dar nu cuteza să meargă din cauza manifestării bolii. Atunci, s-a hotărât să se ducă să-l vadă într-ascuns, noaptea. Într-adevăr, trupul dădea o lumină neobişnuită şi nu îndrăznea să se apropie, dar un glas a zis: Apropie-te şi fii sănătoasă, sora mea, din satul meu.

Ea a dat, cutremurată, slavă lui Dumnezeu si a mulţumit Cuviosului pentru ajutor şi taina descoperită şi îndată s-au adunat credincioşii din sat şi împrejurimi cu tot felul de bolnavi, care se vindecau; iată adeverirea şi siguranţa că acesta era trupul Cuviosului Dumitru.

Pe lângă nenumăratele minuni asupra credincioşilor, însuşi Episcopul Inochentie al Prislovului, adus pe targă, se însănătoşeşte.

Episcopul Nichifor, suferind de o boală cronică, cu rugăciuni fierbinţi către Cuviosul Dumitru se vindecă.

S-a auzit şi la credincioşii români din nordul Dunării de acest fapt şi Domnul Ţării Româneşti trimite ajutoare şi metale preţioase pentru racla Sfântului şi materiale pentru ridicarea unei biserici pe locul naşterii. De atunci, localitatea s-a numit Basarabov, după numele celui ce s-a nevoit la Basarabi. Două surori vindecate de Cuvios, Ecaterina şi Aspea, au vrut să ia moaşte pentru biserica lor din Cernavodă, pe unde umblase în tinereţe Cuviosul, dar au fost oprite.

Era linişte şi pace aici.

Turcii însă, în alte părţi, continuau prigoana împotriva creştinilor, poporul dreptcredincios aducea, neîncetat rugăciuni Cuviosului. Turcii opresc pelerinajele la Cuviosul Dumitru, acesta fiind unul din motivele religioase de război dintre ruşi şi turci din 1769-1774.

Generalul Petru Salticov văzând sărăcia regiunilor din sudul Dunării şi devastarea făcută de musulmani doreşte să ridice moaştele Cuviosului şi să le transporte în Rusia.

După o vedenie, în care Sfântul a arătat generalului pământul românesc, trecând prin ţara noastră, la insistenţele Domnului român, dar mai ales la rugăminţile mitropolitului Grigorie al Ţării Româneşti şi cu aprobarea mitropolitului Platon al Moscovei (1737-1812), moaştele Sfântului Dumitru cel Nou sunt aşezate într-o raclă de argint şi depuse în catedrala mitropoliei în 1774), unde se găsesc şi astăzi. La aceasta a contribuit şi ajutorul bănesc al negustorului bucureştean Hagi Dimitrie, care a luat pe Sfânt ca patron.

În 1821, Domnul român Tudor Vladimirescu, însoţit de duhovnicul şi sfetnicul său, Episcopul Ilarion al Argeşului, se ruga cu metanie şi lacrimi pentru ajutor împotriva asupritorilor. În 1848, revoluţionarii au luat pe Sfânt drept protector al lor, iar în 1859, Domnitorul Cuza îşi pleacă genunchii la racla sa.

În 1877, vrednicii dorobanţi aveau pe steaguri şi chipul Sfântului Dumitru cel Nou. Ei îşi vărsau sângele pentru neamul lor pe pământul unde Cuviosul dusese o viată desăvârşită.

În 1913 din nou românii erau împreună, cinstind pe Cuvios. În februarie 1918, moaştele Cuviosului au fost ridicate de năvălitori şi duşmanii gliei străbune pentru a fi trecute peste Dunăre. În acea zi, o ceaţă puternică s-a lăsat în Capitală şi până la Giurgiu. O zi şi o noapte au alergat maşini şi căruţe cu odoarele sfinte; ele n-au putut trece fluviul Dunărea. Racla a fost din nou reaşezată în Catedrala mitropolitană.

În zilele noastre, Patriarhul Justinian a propus şi Sf. Sinod a aprobat, ca cinstirea Sfântului să fie generalizată la întreaga suflare creştinească a poporului român şi la celelalte popoare ortodoxe din Balcani (1955), data prăznuirii fiind fixată la 27 octombrie, după Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir.

Sfintele moaşte se găsesc în Catedrala Patriarhiei Române. Acolo, se aduc rugăciuni neîncetat pentru poporul dreptcredincios.

A iubit pe om şi şi-a sacrificat totul pentru fericirea lui sufletească, fiind încă din viaţă considerat Cuvios. El s-a învrednicit de iluminare; el a putut şti ziua morţii şi necazurile ce vor urma, după moartea sa, pentru creştini. A dat dovadă de smerenie până la sărăcie; şi-a salvat fraţii, surorile; consătenii şi pe toţi creştinii căzuţi în necaz şi durere. A ştiut să propovăduiască, prin virtuţile sale, adevăratul înţeles al Evangheliei mântuirii. Prin iubirea pentru aproapele arate rostul venirii Mântuitorului Hristos în lume.

El este, pe lângă exemplul de muncă, de cinste, de dragoste, de credinţă, de evlavie şi dovada sigură a respectului dintre poporul român şi vecinii noştri fraţi întru credinţa cea adevărată (ortodoxă).

Să fim încrezători că lacrimile vărsate la Moaştele sale, răbdarea şi pelerinajul sărutării mâinii sale sfinte; actele de credinţă, pornite din sinceritate şi pocăinţă, nu vor fi trecute cu vederea; împreună cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii se va ruga Făcătorului a toate să ne păzească sufletele de patimi şi moarte, patria de năvălirea vrăjmaşilor şi cataclismele naturii. Iar la a doua venire a Mântuitorului, când sfinţii vor fi judecătorii lumii, Sfântul Cuvios Părinte Dumitru cel Nou se va ruga pentru sufletele noastre, ca să fim mântuiţi, așa cum toată viața sa a dorit. Amin!

“Pagini din viețile sfinților”, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamț, 2012