Sfântul Duh şi lumea ce va veni (I)

Lumea noastră și cea care va veni

0
100

duhLumea noastră și cea care va veni

Lumea noastră -Oricât de mare ar fi un pictor, un poet   astfel de persoane înzestrate înţeleg faptul că ceea ce fac într-un anumit moment hotărâtor este rezultatul inspiraţiei. Nu este urmarea directă a vreunui talent sau har, ori a vreunui training sau studiu pe care să-l fi urmat pentru dezvoltarea talentelor lor. Este o experienţă umană universală faptul că operele şi realizările cu adevărat mari sunt rezultatele inspiraţiei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că noi nu trebuie să ne pregătim, să studiem sau să ne dezvoltăm talentele. Înseamnă că inspiraţia ce se referă la eshaton, la sfârşitul timpului, reprezintă ceva mai presus de toate acestea.

Acel „ceva mai presus” din viaţa noastră de zi cu zi este prezenţa Sfanţului Duh

Lumea noastră -Dacă săvârşim o Sfântă Liturghie şi Sfanţul Duh nu este prezent, atunci ceea ce facem este un simplu ritual. Chiar şi un eveniment important, cum ar fi un martiriu, ca în cazul Sfanţului Policarp al Smirnei, ar fi ceva doar cu puţin mai mult decât suferinţa şi moartea oricărui om. Dacă Sfântul Duh nu ar fi acolo să binecuvânteze. În Fraţii Karamazov, operă a lui Dostoievski, călugărul Alioşa îi spune lui Dimitri (păcătosul, de fapt) că ei doi se aseamănă foarte mult. Chiar dacă Alioşa este călugăr şi ar putea fi un pas-doi mai sus pe scară, înaintea lui Dimitri, situaţia este cam aceeaşi.

Între ei există doar o foarte mică diferenţă

Lumea noastră -Cred că civilizaţia europeană modernă, care a avansat atât de mult şi care este atât de minunată în multe privinţe, se află doar la o mică distanţă de viaţa noastră balcanică. Când lipseşte untdelemnul milei, când lipseşte sarea credinţei, când lipsesc harismele şi roadele Sfântului Duh, atunci toate realizările noastre nu înseamnă nimic. Foamea şi setea, fundamentale existenţei umane, rămân neostoite.

Chiar daca omul nu păcătuieşte sau nu calcă greşit, el rămâne un prizonier al fiinţei

Lumea noastră -Al naturii, un prizonier chiar – dacă putem spune aşa —al întregului univers. Căci şi acela face parte din natură şi fără Sfântul Duh, omul i-ar rămâne prizonier. Eshatologia înseamnă că omul nu se mai află închis nici în cercul timpului şi nici în evoluţia evenimentelor. Căci Hristos a venit de dincolo de timp, din eshaton, pentru a desfiinţa lanţurile timpului şi ale istoriei.

Sfântul Duh ţine încontinuu deschisă poarta către Lumea ce va să vină, către Paradis

Lumea noastră -Hristos, prin întruparea Sa, a adus omului Împărăţia lui Dumnezeu. Şi prin învierea Sa a înălţat trupul omului lângă tronul lui Dumnezeu. Aceasta este o chestiune de istorie, un eveniment istoric şi este cea mai mare afirmare a istoriei umane. Şi cu toate acestea, dacă Sfântul Duh nu ar fi fost trimis ca un al doilea Mântuitor, pentru a menţine cerurile deschise, atunci evenimentul prin care Hristos S-a făcut om ar fi rămas un eveniment închis în istorie. Sau cel mult ar fi existat un proces de eternizare a istoriei. Şi totuşi, experienţa creştin-ortodoxă a sfârşitului veacurilor nu este o experienţă a eternizării istoriei.

Aceasta ar însemna eternitatea unui aceluiaşi lucru, o secătuire a duhului

Lumea noastră -Un marxist din Belgrad, pe care îl cunosc şi care nu devenise încă creştin, spunea: „îmi vorbiţi despre misticismul creştin şi aceasta îmi aminteşte de o pisică ce stă la soare, plictisită de viaţă”.  I-am răspuns că ceea ce crede a fi creştinismul nu este creştinism. Este bucuria jocului, bucuria întâlnirii, bucuria îmbrăţişării. Este gustul dragostei, pe care oricât de mult ai gusta-o, te simţi flămând. Nici măcar nu te simţi vreodată sătul, ci simţi că ai vrut să-ţi depăşeşti propriile Limite. Dumnezeu, prin acţiunea Sa eshatologică, S-a eliberat pe Sine pentru noi, astfel ca noi să nu fim  închişi în El.

Continuarea aici

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here