Credinţa care realizează făptura cea nouă (II)

0
206

Sfântul Apostol PetruNu peste multă vreme, urmează o sărbătoare care este în fiecare an în 6 August, Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos. Ştim din istorisirile Sfinţilor Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, din fiecare dintre aceste trei Evanghelii, ştim că Domnul Hristos a luat pe trei dintre ucenicii Săi – pe Sfântul Apostol Petru, pe Iacob şi pe Ioan – şi i-a dus într-un munte, pe care Biserica, după tradiţie, îl ştie ca Muntele Taborului.

Sfântul Apostol Petru a mărturisit că-L iubeşte pe Domnul Hristos.

Şi acolo, în faţa lor, de faţă fiind şi Moise şi Ilie, S-a schimbat la faţă, Şi-a arătat mărirea Lui în lumină în sensul că faţă Lui strălucea ca Soarele şi hainele Lui erau albe ca zăpada, cum un înălbitor nu poate înălbi pe lume. A fost un prilej de bucurieș, Sfântul Apostol Petru şi-a exprimat dorinţa să rămână cu toţii pe Muntele Taborului. A venit un nor luminos, s-a auzit glasul Tatălui Ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi”.

„Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”

A spus Domnul Hristos nişte cuvinte pe care le cuprinde în istorisirea sa doar Sfântul Evanghelist Matei, şi anume: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Vom sărbători aceasta peste puţină vreme, ca să trăim evenimentul şi noi, aşa cum l-au trăit cei care au fost pe muntele Schimbării la Faţă. Se ştie că Domnul Hristos i-a favorizat cumva pe cei trei ucenici şi ne-am putea gândi că ceilalţi au fost cumva nedreptăţiţi. În realitate, nu au fost nedreptăţiţi. Au fost mai multe schimbări la faţă, nu de felul celeia pe care o vom sărbători curând, dar au fost mai multe împrejurări în care Domnul Hristos Şi-a arătat mărirea Sa. Nu în lumină, ci în facerea de minuni, de pildă, şi de fiecare dată ucenicii Domnului Hristos au putut înţelege ceva din măreţiile Lui.

La Marea Tiberiadei, Sfântul Apostol Petru a mărturisit că-L iubeşte pe Domnul Hristos. Unii socotesc că de aceea i-a pus Domnul Hristos întrebarea: „Mă iubeşti tu pe Mine?” de trei ori… Ca să înlăture cele trei lepădări pe care, din slăbiciune, Sfântul Apostol Petru le-a avut în timpul Pătimirii Domnului Hristos. Nu ştiu dacă e aşa. E o interpretare, poate să fie şi aşa, dar eu cred altceva. Şi anume, că Domnul Hristos i-a pus de trei ori această întrebare ca să arate cât de important este să-L iubească.

„Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc!”

Întrebarea aceasta, pusă atunci catre Sfântul Apostol Petru, ne-o pune Domnul Hristos şi nouă, tuturor. Şi noi trebuie să răspundem la această întrebare şi poate nu atât cu cuvântul – e foarte simplu să spui: „Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc!” -, ci mai ales cu viaţa, cu viaţa noastră întreagă. Să-L avem pe Domnul Hristos în prim-planul gândirii noastre, în prim-planul înţelegerii noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în capetele gnostice, capetele despre cunoştinţa de Dumnezeu, în Filocalie, volumul 2, spune că atunci este înălţat Domnul Hristos peste viaţa noastră, peste gândirea noastră, peste fiinţa noastră, când gândurile noastre se grupează în legătură cu Domnul Hristos. Altfel, Domnul Hristos nu-I înălţat mai presus de noi. Se ştie că Domnul Hristos S-a înălţat la cer; şi S-a înălţat la cer ca înaintemergător pentru noi, ca şi noi să ne înălţăm la cer. Fiecare dintre noi este candidat la înălţare la cer. Am înviat împreună cu Hristos.

Sfântul Apostol Pavel zice că, prin botez, toţi am înviat împreună cu Hristos. Poate că unii au murit din nou după botez, faţă de Domnul Hristos…Dar în chip firesc noi nu trebuie să urmărim învierea, pentru că învierea e o realitate pentru noi, ci trebuie să urmărim înălţarea, şi urmărind înălţarea noastră la cer, trebuie să-L avem pe Domnul Hristos înălţat peste fiinţa noastră.

Gândurile noastre trebuie să fie grupate în legătură cu Domnul Hristos.

Undeva în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune: „Iar Eu, când Mă voi înălţa, pe toţi îi voi trage la Mine” (Ioan 12, 32). La aceasta gândindu-se Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune că numai atunci e Hristos înălţat peste viaţa noastră, peste fiinţa noastră, când gândurile noastre sunt atrase la Domnul Hristos şi sunt gânduri care se potrivesc cu credinţa noastră în Domnul Hristos.

Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă în credinţă şi o viaţă în iubire. Sunt cele două virtuţi de care ne-am ocupat în zilele trecute. Despre credinţă şi iubire: „Credinţa ca temelie a vieţii duhovniceşti”; „Credinţă care mântuieşte”; „Credinţa lucrătoare în iubire”; „Credinţa care duce către iubire” („Urcuşul spre iubire”); „Credinţa care realizează făptura cea nouă”. Sfântul Apostol Pavel chiar spune: „De este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”(II Corinteni 5, 17).

Un om câştigat pentru Dumnezeu în credinţă este un om care se schimbă prin credinţă. Eu mi-am exprimat de multe ori nedumerirea cum de atâţia oameni care se socotesc credincioşi, de fapt trăiesc ca necredincioşii; cum de credinţa lor nu-i înnobilează, nu-i face mai buni, nu-i face mai de valoare. Răspunsul l-am găsit în înţelesul acesta, că mulţi dintre cei care zic că cred, de fapt nu cred. Ei fac fapte de necredincioşi şi ce faci te face. Deci, dacă faci fapte de necredincios, devii necredincios, dacă faci fapte de credincios, devii credincios. Dacă faci fapte care te duc la iubire, ţi se înmulţeşte iubirea. Dacă faci fapte care se împotrivesc iubirii, scazi în iubire.

Credinţa este izvorâtoare de nădejde şi de bucurie.

Să luăm aminte la toate acestea! Să ne cercetăm pe noi dacă suntem în credinţă şi în iubire. Dacă avem credinţă în toate împrejurările vieţii noastre… Dacă ţinem seama de Dumnezeu în toate împrejurările vieţii noastre… Dacă credinţa noastră e o credinţă lucrătoare de fapte bune… Sfântul Apostol Iacob scria în epistola sa: „Aşa cum trupul fără suflet e mort, tot aşa şi credinţa tară fapte e moartă”. (Iacob 2, 26). Credinţa este izvorâtoare de nădejde şi de bucurie. Şi bucuria se identifică adeseori cu iubirea. Iubirea e fericire, iubirea este bucurie, şi dacă se declanşează în sufletul nostru iubirea întemeiată pe credinţă, suntem în sfera bucuriei.

Să înmulţească binele şi bucuria. Bucuria vine acolo unde se împlineşte datoria. Intâi este datoria şi apoi este bucuria. Chiar dacă noi am vrea să fie altfel: întâi să fie bucuria şi apoi eventual să fie şi datoria. În realitate, întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Dacă nu-ţi faci datoria, să nu nădăjduieşti să vină bucuria!

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here