Credinţa care realizează făptura cea nouă (III)

0
127

credinta dupa sfantul apostolÎntre cei care şi-au arătat lucrarea de bucurie îl avem şi pe Sfântul Apostol Pavel şi ne întâlnim cu el – lucrătorul de bucurie – mai ales în Epistola către Filimon. E o epistolă care mi-e tare dragă, pentru că în ea se revarsă sufletul Sfântului Apostol Pavel aşa cum nu se revarsă în vreo altă epistolă. Pavel îl are în grijă pe un sclav, fugar din casa lui Filimon.

Sfântul Apostol Pavel il convertise pe Filimon la crestinism.

L-a convertit la creştinism în închisoare, Sfântul Apostol Pavel fiind deţinut politic, cum am zice noi astăzi, pentru că era creştin, şi Onisim. Aşa îl chema pe sclavul fugar din casa lui Filimon. El era închis pentru că a fugit din casa stăpânului, l-a păgubit pe stăpân, a luat ceva, a furat ceva de la el. Sfântul Apostol Pavel l-a câştigat pentru Hristos şi l-a trimis înapoi la Filimon. Pe Filimon îl cunoştea Sfântul Apostol Pavel – chiar el îl convertise la creştinism – şi ştia că e un om odihnitor de oameni.

Ce bine ar fi să fim cu toţii nişte odihnitori de oameni! Adică să se simtă oamenii bine în jurul nostru, în preajma noastră. „Sufletele sfinţilor (adică ale creştinilor) se odihnesc întru tine/ frate” – îi scria Sfântului Apostol Pavel lui Filimon, recomandându-l pe Onisim, căci e o scrisoare de recomandare. Deci „tu eşti odihnitor de oameni”. (Aşa era părintele Serafim de la noi de la mănăstire, odihnitor de oameni: un om de care s-au bucurat toţi.) „Sufletele sfinţilor, adică ale creştinilor, se odihnesc întru tine, frate; odihneşte şi inima mea”. Voia Sfântul Apostol Pavel să fie primit Onisim, cum? Ca frate preaiubit. Aşa îl recomandă să-l primească de acum, nu ca pe un servitor, ci ca pe un frate preaiubit; şi trimiţându-l pe el la Filimon, îi scrie acestuia: „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea”.

Deci nu-ţi trimit un om oarecare, ci-ţi trimit inima mea, alcătuită în fiinţa lui, deci să ştii că împreună cu el îţi trimit chiar inima mea. Şi zice mai departe: „Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Sunt nişte lucruri duioase, delicate, pe care de multe ori noi nu le băgăm în seamă, pentru că nu suntem formaţi să simţim duioşia acestor situaţii, acestor lucruri.

„Simt dureri de mamă până când Hristos va prinde chip în voi.”

Iubiţi credincioşi, să ne gândim la lucruri de felul acesta şi să ne alcătuim prin ele, să fim şi noi odihnitori de oameni, să ne putem alcătui şi noi la binele altora cu inima noastră, să dăm ceva din inima noastră atunci când dăm ceva spre binele altora. Să-i aducem în inima noastră pe cei care vin în legătură cu noi, să le facem loc în noi şi atunci va fi o bucurie şi pentru noi şi va fi o bucurie şi pentru ei.

Ne-am gândit împreună, zilele trecute, la roadele credinţei, dintre care cea mai însemnată este venirea Domnului Hristos în inima noastră; şi asta se realizează prin credinţă, după cuvântul: „Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre” (Efeseni, 3, 17). Prin credinţă ne alcătuim după chipul Domnului Hristos.

„Simt dureri de mamă până când Hristos va prinde chip în voi”. (Galateni 4, 19) – este o dorinţă a Sfântului Apostol Pavel, exprimată pentru creştinii din Galatia, şi în realitate sigur Sfântul Apostol vrea ca fiecare dintre noi să fim purtători ai chipului lui Hristos, să avem mintea lui Hristos, să avem simţirea lui Hristos, să avem voinţa lui Hristos, să dorim să fim supuşi prin Domnul Hristos Tatălui ceresc şi atunci credinţa lucrătoare în iubire va duce la fericire şi pentru noi, şi pentru alţii. Mai ales dacă vom fi blânzi, binevoitori şi veseli. Dacă vom fi blânzi şi smeriţi cu inima, după cuvântul Domnului Hristos: „învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Sfântul Apostol Petru

Să avem în vedere toate acestea, să înmulţim credinţa prin faptele credinţei, să nu facem fapte de necredinţă, că atunci ne scade credinţa; şi dacă cumva se întâmplă vreodată să facem o faptă de necredinţă sau care nu dovedeşte credinţa, atunci să ne întoarcem îndată, să ne pară rău de întrelăsările noastre şi să înlăturăm cele rele cu cele bune, după cuvântul: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12,21).

Sfântul Apostol Petru a regretat lepădările lui. Intr-o alcătuire de la slujbele noastre, care sunt împodobitoare de suflet. Cuvintele: „Doamne, după învierea Ta cea de a treia zi şi după închinarea apostolilor, Petru a strigat către Tine: «Femeile au luat îndrăzneală, iar eu m-am temut – femeile mironosiţe, care au mers la mormântul Domnului nostru Iisus Hristos sau care au fost aproape de crucea Domnului Hristos; tâlharul, Dumnezeu Te-a cuvântat, iar eu m-am lepădat de Tine. Oare mă vei mai chema încă ucenic sau iarăşi mă vei arăta vânător adâncului? -iarăşi mă vei arăta pescar. Ci mă primeşte pe mine, Mântuitorule, şi mă miluieşte!»”.

„Cum trebuie să se manifeste recunoştinţa unui om care a primit o binefacere de la cineva?”

Stimaţi ascultători, iubiţi credincioşi, avem o datorie, datorie pe care, împlinind-o, înmulţim bucuria şi întărim bucuria. Avem datoria de a fi recunoscători faţă de cei care ne-au primit aici la mănăstire. Trebuie sa ne rugăm împreună cu ei, să învăţăm la sfintele slujbe şi din cuvântările câte au fost. Ne-au găzduit, ne-au primit; nouă nu ne rămâne de făcut altceva decât să le fim recunoscători de acum şi până în veac, adică niciodată să nu încetăm cu recunoştinţa noastră.

Sfântului Vasile cel Mare i-a fost pusă întrebarea: „Cum trebuie să se manifeste recunoştinţa unui om care a primit o binefacere de la cineva?”. Şi zice Sfântul Vasile cel Mare că cineva care primeşte o binefacere trebuie să fie în faţa binefăcătorului cum a fost Sfântul Apostol Petru în faţa Domnului Hristos, Care a vrut să-i spele picioarele. Deci, să nu se socotească vrednic de ceea ce primeşte şi să fie mulţumitor şi recunoscător. Să fim şi noi, după puterea noastră, la fel, mulţumitori şi recunoscători.

Au fost zile frumoase. Au fost totuşi zile frumoase ca linişte sufletească, frumoase ca bucurie, ca zile înmulţitoare de iubire. Le păstrăm în sufletul nostru, le ducem mai departe, ne împodobim mintea cu ceea ce am putut reţine fiecare din ceea ce ni s-a oferit. Ne ducem la rosturile noastre, dar să ne ducem ca unii care am trecut pe aici, şi într-un fel să rămânem aici, şi în alt fel să ducem mănăstirea de aici împreună cu noi. Pentru că nu se poate să mergi undeva şi să nu şi rămâi acolo, când pleci de-acolo. Nu se poate să fii undeva şi, plecând, să nu duci ceea ce a fost acolo împreună cu tine.

Asta face iubirea, îi ţine pe oameni în inima iubitorului.

Eram la oraşul Victoria, lângă noi, lângă mănăstire, şi eram la un Sfânt Maslu; şi înainte de a începe slujba, când ne-am îmbrăcat în altar, un preot dintre cei care erau acolo de faţă s-a prezentat la mine şi mi-a spus: „Sunt părintele Codrea din Victoria”. Ne cunoşteam de vreme îndelungată, nu trebuia să se prezinte aşa, dar aşa s-a gândit el că trebuie să fie. Şi eu am zis: „Din Victoria şi încă de undeva”. Şi el a rămas întrebător şi m-a întrebat: „De unde din altă parte?”. Iar eu am zis: „Din inima mea”. Şi i-am spus cum anume se întâmplă că nu-i numai din Victoria, ci şi din inima mea, pentru că l-am cunoscut de copil -asta a fost prin anul 1949.

Atunci, părintele avea doisprezece ani şi venise la mănăstire la Sâmbăta de Sus. Aici mă găseam şi eu ca trecător, ca închinător, ca pelerin – şi a stat câteva zile cu părinţii lui acolo; şi de fiecare dată când ieşeam din chilie să merg undeva, apărea şi mă lua. Zicea: „Unde vreţi să mergeţi?” şi mă ducea el. Eu puneam mâna aşa, peste umerii lui, şi mergeam cu el. De atunci, a intrat în inima mea şi n-a mai ieşit niciodată; şi de aceea am zis: „Din Victoria şi încă de undeva: din inima mea”. Asta face iubirea, îi ţine pe oameni în inima iubitorului. Pe atunci, nu ştiam că la Sfântul Munte este o vorbă în înţelesul acesta, că „inima mea nu are decât intrări, ieşiri nu are”.

Cineva care a intrat în inima mea, nu mai poate ieşi de acolo.

Aşa să fie şi cu noi, să intrăm unii altora în inimile noastre. Să ne menţinem în inimă şi să ne vărsăm de acolo iubire învăluitoare pentru cei pe care îi purtăm în inimă; şi în acelaşi timp, recunoştinţă pentru cei care, cu darul lui Dumnezeu, ne-au primit şi ne-au ajutat să ne putem desfăşura tabăra aceasta, întru întărirea noastră în bine; şi fără îndoială, vor avea plată de la Dumnezeu şi recunoştinţă de la oameni.

Dumnezeu să ne ajute!

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here