Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat

0
305

Sfântul Apostol Andrei”Andrei, cel dintâi chemat, s-a dus la fratele său, Simion și i-a zis: ”Am întâlnit pe Mesia…” (Ioan I, 40-41; Matei IV, 18-20)

Nu există ceva mai aproape de inima noastră de români și creștini în același timp, decât a vorbi de moșii și strămoșii noștri, de părinții care ne-au născut prin Evanghelie. Multe și minunate au fost darurile pe care le-a transmis Mântuitorul Hristos ucenicilor săi. Cel mai important dar, după înviere, a fost acela al primirii Sfântului Duh și al propovăduirii cuvântului adevărului la toată făptura (Marcu XVI, 15). Și iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor (Matei XXVIII, 20).

Din aceste făpturi au făcut parte și strămoșii noștri și cu noi este Dumnezeu (Matei I.2); este prezent aici Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă Română datorită, și celui întâi chemat la apostolat și primul trimis în glia străbună: Sfântul Andrei. Pentru aceasta, obștea noastră este Biserica lui Hristos, Biserică apostolică, cu credința cea adevărată de la Mântuitorul și nu de la oameni (Gal.I,8). Ea își păstrează identitatea ei națională și în același timp este în comuniune deplină cu toate Bisericile ortodoxe surori apostolice sau apărute în timp. Le numim surori fiindcă au același cap, pe Iisus Hristos (Efes. V, 23) și aceiași părinți: Sfinții Apostoli sau urmașii lor.

A fi Biserică apostolică nu este o mândrie, ci smerenie și responsabilitate de a chema sub aripi pe toți fiii cunoscuți sau necunoscuți ai lumii creștine de astăzi.

Așa cum ne istorisesc Scrierile sfinte, Andrei era fratele mai mic al Apostolului Simion-Petru, la rândul lor, fiii lui Iona – nume simbol al pescarilor, originari din Galileia, localitatea Betsaida (casa vânătorilor). Din copilărie fusese inițiat în pescuit și crescut în preajma sinagogii, învățând să scrie și să citească legea și profeții. Fiind înclinat spre rugăciune și meditație, simțind chemarea spre înțelegerea tainelor lui Dumnezeu, Andrei se apropie de Sfântul Ioan Botezătorul în pustia Iordanului și deși era foarte tânăr, devine ucenicul acestuia. Și la botezul lui Iisus, fiind aproape de profet, i-a ascultat spusa: ”Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!” (Ioan I, 29).

Cunoscând bine profețiile mesianice, cu dorința fierbinte și curiozitatea tinerilor înflăcărați și doritori de a ști cât mai multe despre viață și lume, cu încredere în Ioan și cu dragoste pentru Cel botezat, Andrei se apropie și-L întrebă: Unde locuieşti?, Vino și vezi! (Ioan I, 39). Și s-au dus împreună. Tânărul inițiat a copleșit cu întrebările sale pe Mântuitorul. Nu înțelegea că Iisus este Mesia cel profețit, nu pricepea cum să se coboare pe pământ, când nici lui Moise nu s-a arătat (Ieșire XXXIII, 23), cum să trăiască Dumnezeu printre oameni, unde o fi cerul, din ce lume a venit, ce va face aici? I-am văzut casa, pe mama sa, atelierul lui Iosif, poate n-are ce mânca, să-l chem să pescuiască!

Cu aceste frământări în suflet s-a întors Andrei la fratele său Simion, i-a istorisit totul.

Acesta preocupat de mreje l-a considerat pe fratele mai mic tot copil-visător și neastâmpărat. Și o nopate întreagă a pescuit Petru și Andrei cugeta numai la Iisus și îl durea sufletul că nu-l crede fratele său.

A doua zi, când pregăteau mrejele, apare Iisus. Andrei rămâne surprins și-I mulțumește în sinea lui că poate să-L mai vadă. Credința lui se transformase în realitate, visul său de tânăr se completase cu persoana, încercările sale de a-l convine pe Simion că este Mesia capătă încredere.

Iisus știa că nu prinseseră nimic. Atunci, pentru credința lui Andrei și pentru ajutor lui Simion, poruncește să plece toți trei cu barca și aruncând mrejele, au rămas dezamăgiți. Andrei avea credință, iar simion obosit de atâta muncă intrase în deznădejde. Iisus din nou poruncește: mai în larg și aruncați din nou mrejele. Și când au început să le tragă nu puteau să le scoată de mulțimea peștilor. Bucurie pe Andrei și dojana pentru Simion!

Atunci au chemat și pe frații Iacov și Ioan, fiii lui Zevedei și au venit la mal cu bărcile încărcate. Simion și-a recunoscut neîncrederea față de Mântuitorul; în acelaşi timp a dat dreptate lui Andrei, mărturisind lui Iisus: ”Du-te de la mine Doamne că sunt un păcătos” (Luca V, 8). Mântuitorul răspunde: ”Veniți după Mine și de acum vă voi face pescari de oameni” (Matei IV, 19). Aici se încheie copilăria lui Andrei și ucenicia sa la Ioan Botezătorul.

De acum, Apostolul Andrei era nelipsit de lângă Mântuitorul și el a fost martor al alegerii celorlalți apostoli (Matei IX, 9).

Niciodată nu s-a îndoit în credință. La uciderea lui ioan Botezătorul a lăcrimat. La Cina cea de Taină s-a întristat. Când a fost vândut Mântuitorul s-a mâhnit profund; când Iisus a fost judecat, el și cu ioan stăteau în curtea pretoriului; lângă Crucea Golgotei era de față; la punerea în mormânt plângea, iar în dimineața Învierii s-a bucurat și a primit liniștea eternă prin salutul Domnului Hristos: Pace vouă (Ioan XX, 19). Bucuria Învierii a împărtășit-o pretutindeni, iar la înălțarea Domnului și-a ridicat cugetul împreună cu îngerii, de acum înțelegând ”taina cea din veac ascunsă”.(Col. I, 26) Așa și-a desăvârșit Andrei vocația spre adevăr și s-a format la picioarele lui Iisus. De acum va arăta prin viața sa urmarea lui Hristos, va convinge pe alții și va transmite învățătura Evangheliei.

După pogorârea Sfântului Duh, sorții au căzut pe Andrei să propovăduiască în Asia, Pontul Euxin (Marea Neagră), sudul Dunării; tradiția spune că a ajuns până în Ahaia. În întâia călătorie misionară, Sfântul Andrei împreună cu Sf. Ioan predică în cetățile Asiei. Acolo a intemeiat comunități creștine în Antiohia, Efes, Elicori (numită în vremea lui Traian, Niceea) și până la Bizanț, pregătind astfel calea Sf. Pavel.  În anul 50, Sf. Andrei este prezent la Sinodul apostolic (Fapte XV, 1-29); după care începe a doua călătorie misionară. Purta un toiag, cu cruce la capăt, prin care făcea minuni, ca oarecând Moise (Ieșire XV, 25), Aron (Facere VII, 9-12) și chiar Ioan Botezătorul.

În cetatea Sinopi, un pictor al timpului i-a zugrăvit chipul.

Aceasta a fost prima icoană creștină a unui apostol. În aceeași localitate, fusese închis de închinătorii la idoli Apostolul Matia (Fapte I, 15-24); printr-o atingere cu toiagul, porțile s-au deschis. Locuitorii de aici l-au prins pe Andrei, l-au bătut, i-au smuls unghiile de la degete. Apoi l-au aruncat în groapa cu gunoi a cetății, dar s-a sculat și a plecat nevătămat. O femeie credincioasă și-a găsit fiul omorât și Sf. Andrei l-a înviat. Faima sa creștea pe măsura credinței în Hristos.

A mers apoi în cetățile pontice, în țara alanilor, la Abhazi, Cherson și prin nord a propovăduit câțiva ani triburilor tracodace și sciţilor până spre izvoarele Niprului, Nistrului și apoi în localitățile Deltei Dunării și mai ales a înființat comunități la Histria, Tomis, Callatis, Odessus. Până astăzi, o tradiție pioasă arată că Sf. Andrei și-a făcut o locuinţă în peșteră (Valea Casimcei), dar mai sigur la Basarabi-Murfatlar, unde s-au descoperit celebrele bisericuțe rupestre. De asemenea, la Dervent, există o fântână a Sf. Andrei. Pe aceste locuri, unde poetul Ovidiu lăuda pe daci și își blestema soarta, a aruncat sămânța Evangheliei cel dintâi chemat de Mântuitorul, Andrei – apostolul.

Continuând predicarea cuvântului mântuitor, Sf. Andrei și-a făcut ucenici dintre schimnicii dacilor închinători lui Zalmoxe.

El le-a aratat pe adevăratul ”părinte al luminilor” (Iacov I, 17): Hristos – lumina lumii (Ioan VIII, 12); prin semne și minuni a convertit pe mulți din cetățile dacice așezate pe Dunăre, pe malurile râurilor mari, precum și în păduri și munți.

În acest timp, Evanghelia se răspândise în aproape întreg Imperiul roman, încât împăratul Domițian (81-96) pentru a-și mări autoritatea față de supuși, se declara ”Domn și zeu”. Cu toate că începuse romanizarea populației autohtone la gurile Dunării și în regiunile pontice (Dobrogea), Dacia lui Scorilo și Diuras Durpaneus își reface ultimele sale forțe. Datorită bunelor raporturi între Sarmizegetusa și Roma în această perioadă, ușor s-a răspândit și creștinismul. Venind pe tronul Imperiului roman Traian (96 – 117), situația se schimbă.

Odată cu urcarea pe tronul Daciei a lui Decebal (97 – 106), relațiile între Roma și Dacia se înrăutățesc.

Sf. Andrei coboară în sudul Dunării, făcându-și noi ucenici dar și mulți dușmani, fiind socotit iscoadă dacică. Sf. Andrei reușește să convertească la creștinism pe Maximila, o patroană romană. Fratele ei,  Egheat era mai mare la Curtea imperială, închinător la idoli și rău la inimă. Egheat, persecutor al creștinilor, auzind de Andrei, a poruncit slujitorilor idolești să-l prindă, să-l bată, să-l facă să tacă și să aducă jertfă numai zeilor și împăratului. Venind la Andrei, acesta i-a convins pe toți că el slujește adevărului și binelui și că Dumnezeul propovăduit de el s-a răstignit și și-a dat viața pentru lume.

Ispititorii au spus toate acestea lui Egheat. Furios, Egheat a dojenit pe trimișii săi, ca oarecând fariseii, ”și voi v-ați făcut ucenicii Lui?” (Ioan XI, 46) și a trimis pe alții să-l ucidă! Și cum locuitorii din acele ținuturi își zeii și credințele lor, iar Andrei vorbea de un Dumnezeu adevărat, stăpân al naturii și ziditorul omului, mulți se botezaseră. Venind și poruncă împărătească, s-a hotărât moartea prin răstignire a lui Andrei, ca cel ce aduce tulburare și este unealtă dușmană. În zadar ucenicii Sfântului, cei vindecați si cei botezați, se rugau de persecutori, arătând că este nevinovat, hotărârea era definitivă!

Andrei rastignit pe o cruce in forma de X.

Și fiind început de iarnă, trimișii împăratului au făcut un foc mare, unde se încălzeau. Pe Andrei, după ce l-au bătut cu bicele de la cai, l-au dezbrăcat în frig, l-au pironit pe o cruce din lemn în formă de X și apoi l-au întrebat: Unde este Stăpânul tău să te salveze? Îl așteptăm! Apostolul a răspuns: eu sunt cel dintâi chemat de El, I-am văzut minunile, I-am ascultat porunca, L-am văzut răstignit, mort, dar a înviat și s-a înălțat în slava de unde venise și unde eu voi merge…

Toți au început să râdă, iar unul l-a lovit cu biciul peste față. L-au luat cu cruce cu tot, l-au trântit la pământ de câteva ori, apoi l-au urcat într-un copac. Abia își mai ținea suflarea și s-a auzit un glas stins: ”Pomenește-mă, Doamne, în împărăția Ta”. (Luca XXIII, 42) și și-a plecat capul. În acest moment, uluiți toți de răbdarea lui, s-a stârnit o puternică furtună din senin. Cenușa și focul au orbit pe cei de față, copacii erau smulși din rădăcini și toți locuitorii îngroziți. Atunci creștinii au îngenuncheat și s-au rugat Sfântului să ceară mila lui Dumnezeu și să-i ierte. Semnul crucii sale a devenit semn de atenție, pericol și groază până astăzi.

Sfântul Andrei trecuse către Domnul în ziua de 30, luna a noua, în calendarul roman.

Era anul 87, iar el avea aproape 70 de ani. Mulți dintre cei de față s-au botezat. Vestea a ajuns la Roma. Maximila și cu Stratoclis – convertit de Sfântul Andrei și hirotonit episcop la Patara – au venit la locul martirajului, au luat trupul sfânt, l-au așezat într-o raclă și l-au dus în bisericile ferite de persecutori. Toți cei cu credință curată și adevărată, bolnavi și sănătoși, atingându-se de moaște, au primit tămăduiri și mângâieri de-a lungul veacurilor.

În secolul al IV-lea, Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare (337), stăpânind părțile pontice și dunărene unde a propovăduit Apostolul, a luat moaștele Sfântului Andrei, ale Sf. Luca și Timotei și le-a depus în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol. În același timp, împăratul trimite moaște ale Sf. Ap. Andrei și la Tomis (Constanța de azi, după numele său). În Constantinopol, Moaștele au stat până în 1204, când latinii le-au ridicat și le-au dus în Italia.

Abia în vremea noastră, moaștele (decembrie 1964) și crucea Sfântului Andrei (1980) au fost redate Greciei de către Roma. Ele au fost depuse în catedrala mitropolitană din Corint. Cei doi frați, Petru la Roma și Andrei în Dacia, și-au dat viața pentru Hristos, prin răstignire. Dar în aceeași credință, așa și Dacia și Roma se vor uni si vor da naștere poporului român cu o noua credință în Hristos.

Pentru fiecare dintre noi și toți laolaltă, pomenirea Sfântului Apostol Andrei înseamnă încă o lumină în candela de două mii de ani a neamului nostru și transmiterea credinței lui Hristos curată și roditoare ca și în trecut.

Astăzi moaște din trupul său se găsesc la noi în Mânăstirile Hurezi, Neamț, Secu. Cinstea care s-a dat de Dumnezeu strămoşilor noștri prin Sf. Apostol Andrei să o prețuim cum se cuvine.

Să ne rugăm permanent întâiului chemat și pomenit acum să mijlocească la Stăpânul tuturor pentru sufletele noastre; sa ne rugam să avem pace, liniște și belșug. Pentru rugăciunile Apostolului Tău, Andrei, dăruiește-ne sănătate și viață ferită de toată răutatea. ”Pentru pomenirea lui cea de astăzi ne întărește cu darul Tău cel stăpânitor, ca și din adâncul inimilor noastre, cu bucurie să lăudăm prăznuirea lui, și să slăvim preasfânt numele Tău, în vecii vecilor. Amin” (Rugăciune, la Acatistul Sfântului)

”Pagini din Viețile Sfinților”, Pr. Ic. Stavr. Mircea Irina, Pr. Prof. Dumitru Irina

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here