Sfânta Treime şi societatea

0
180
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Siret_bis_SfTreime_160810_18Simpla concluzie este aceea că Sfânta Treime ar trebui să fie tiparul societăţii noastre.

Este într-adevăr fundamental ca adevărul celor trei Persoane existente într-o comuniune liberă şi veşnică de iubire să ofere tiparul şi explicaţia pentru realizarea de către multe fiinţe umane — dacă nu chiar de majoritatea—, şi nu doar de către creştini, a faptului că cele mai profunde experienţe ale lor sunt cele de comuniune cu ceilalţi (Sfânta Treime şi societatea). Aceasta poate fi văzută în prietenie, în iubirea dintre soţ şi soţie sau în primirea străinilor şi în trăirea cu ei, într-o neaşteptată unitate a spiritului. Pentru creştini, toate acestea sunt relaţii cu caracter personal. Trăsătura lor comună este faptul că noi creştem în profunzime, prin ieşirea din noi înşine înspre ceilalţi şi oferindu-ne altora, noi înşine primim, în schimb, însutit.

Deoarece aceste aspect este esenţial, totuşi, prima concluzie nu este valabilă decât în formă brută.

Dumnezeu, Care reprezintă trei Persoane într-o comuniune de iubire, trebuie distins ferm de societăţile umane alcătuite din familii, profesiuni, clase ş.a.m.d., bazate inevitabil, în mare parte, pe instituţii şi legături deloc liber alese. Chiar şi acolo unde un grup de fiinţe umane formează o singură societate, acea societate nu reprezintă o comuniune, ci o serie de relaţii interconectate între indivizi, grupuri din cadrul societătii şi societate, ca întreg. Astfel de relaţii prezintă întotdeauna un amestec de colaborare, competiţie şi conflict, cu atat mai mult în societăţile autonome. Trinitatea nu suportă nici o analogie cu structurile puterii sau cu sistemele legislative, administrative şi economice, fundamentale pentru toate societăţile umane.

Nu numai că societăţile umane sunt destul de diferite de comuniunea divină, ci cele două au intrat chiar în conflict direct, la procesul şi răstignirea lui Hristos.

Misiunea lui Hristos pe pământ a fost aceea de a sluji altora, şi astfel de a arăta calea spre mântuire, spre împărăţia lui Dumnezeu. Pe fiecare persoană pe care o întâlnea, El o trata ca fiind valoroasă în sine. Este de remarcat faptul că El utiliza un limbaj sever în special faţă de cei care erau mulţumiţi de starea lor morală. Orice moralitate legală se defineşte prin limite externe şi astfel este înclinată automat spre ipocrizie, în timp ce deschiderea faţă de Dumnezeu şi faţă de alte fiinţe umane determină imposibilitatea de a fi vreodată mulţumit sau sigur de sine, în sensul propriului nostru merit.

Haideţi să comparăm acum această învăţătură provocatoare cu punctul de vedere foarte raţional (în termeni lumeşti) a celor ce urmau logica puterii pământeşti.

Pe de o parte, caracterul dispensabil al individului, opus interesului de conservare a naţiunii, după cum a fost prezentat el de Caiafa; pe de altă parte, caracterul dispensabil al individului în interesul conservării putem statului, după cum arăta Pontius Pilat.
Alternativa, mai complexă, dar mai completă ca imagine păstrează distincţia dintre o comuniune de persoane şi activităţi fireşti ale societăţilor umane. Astfel, ea afirmă un punct premergător negativ despre politică în general şi un punct pozitiv despre viaţa Bisericii, relevant pentru politică.

Punctul negativ referitor la politică este acela că, dacă comuniunea personală cu Trinitatea şi cu alte persoane umane ne apropie de relaţia persoanelor divine între ele, atunci activitatea politicii, deşi crucială pentru societăţile umane, nu poate reprezenta cea mai înaltă valoare pentru fiinţele umane.

Şi aceasta corespunde cu experienţa umană: proclamarea idealurilor absolute care atât de des reverberează ca un ecou sardonic, din chipul împietrit al realităţii; camaraderia unei mişcări politice ce este adesea trădată la primul conflict de ambiţii sau de voinţă; deliberată – şi într-adevăr atât de des necesara – în termeni lumeşti – utilizare a unor argumente înşelătoare care să îndrepte oamenii şi evenimentele în direcţia dorită. Acestea sunt fenomene atât de comune ale vieţii politice, încât există, inevitabil, o oarecare neîncredere chiar şi în politicienii democraţi. Aceasta este o idee subliniată de satin, începând cu secolul V şi până astăzi.

Oricât de dezamăgiţi sau cinici ar deveni oamenii faţă de politicienii vremii lor, nici unul nu va nega faptul că deciziilor lor pot fi de o importanţă covârşitoare – deseori creative şi la fel de des tragice.

Viaţa Bisericii, centrată pe celebrarea euharistică a Sfintei Treimi, prezintă o imagine foarte diferită. Ea este în acelaşi timp preocupată de această lume, dar şi centrată în afara ei. Ea accentuează nu manipularea forţelor sau maselor politice, ci atitudinea existenţială care va ajuta la eliberarea de patimi a fiecărei fiinţe umane, învăţând să vină spre ceilalţi în iubire. Şi dacă este o „societate”, aceea este una în care comuniunea de persoane este menită să prevaleze asupra oricărei instituţii sau grup colectiv.

O astfel de afirmaţie invită la o reacţie imediată: „Dar Biserica nu este deloc aşa. Ea este foarte instituţionalizată. Ea reprezintă un centru al puterii care poate fi, uneori, foarte lumească. Şi, departe de a elibera fiinţele umane, ea este preocupată de raportarea lor la anumite tipare comportamentale.”

Această obiecţie poate fi abordată din două unghiuri de vedere. Primul, însăşi Biserica a insistat întotdeauna că ea este perfectată în comuniunea ei cu Dumnezeu, dar foarte imperfectă în fieecare dintre membrii săi. De aceea, îndepărtarea constantă de perfecţiune şi apelul consecvent la urmarea adevăratei Tradiţii şi nnuremnoita chemare a Sfântului Duh, reprezintă o confirmare, o negare, atât a învăţăturii lui Hristos, cât şi a trăirii discipolilor apropiaţi, ca răspuns la ea.

În al doilea rând, trebuie totuşi să facem o distcncţie clară între acest eşec inevitabil şi continuu al Bisericii, mai mult sau mai puţin serios uneori, şi distorsiunea infinit mai serioasă a însăşi naturii ei.

Aceasta s-ar putea întâmpla dacă piramida inversată a slujirii, bazată pe Hristos – în expresia Mitropolitului Antonie de Suroj -, se identifică, în schimb, cu tiparul secular al unei organizaţii experimentate, prezidate de oameni. Se mai poate întâmpla şi dacă legea devine un stăpân, şi nu un îndrumător, căci, în asemenea situaţii, ipocrizia este iminentă şi eliberarea de patimi se limitează la o moralitate exterioară. în cele din urmă, se mai poate întâmpla şi dacă cântecele de sirenă ale individualismului, şi respectiv corporatismului, ademenesc Biserica departe de fundamentarea sa divină pe persoană, fie în scopul afirmării de sine individualiste, fie pentru o eficienţă disciplinată, în căutarea de a dobândi puterea instituţională.

Astfel, în timp ce un oarecare eşec al Bisericii este inevitabil,  denaturarea Bisericii este mai catastrofică chiar şi decât eşecul  sistemului politic.

Ea privează lumea de ceea ce are cel mai mult nevoie, şi anume de mărturia posibilităţii unei comunităţi bazate pe apropierea persoanelor, într-o comuniune de iubire liberatoare, în slăvirea lui Dumnezeu, El însuşi trei Persoane aflate într-o veşnică comuniune.

Cum să trăim Ortodoxia astăzi, Sfânta Treime, Biserica şi politica într-o lume secular, Costa Carras

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here