Oameni plăcuţi lui Dumnezeu

0
552

Sfânta EvanghelieCuvantare despre Sfânta Evanghelie

Înaltpreasfînţite Părinte Mitropolit, stimaţi ascultători!

Sunt aici, la Craiova, pentru prima dată. Am venit ca invitat al Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, filiala Craiova. Am fost invitat de mai multe ori, dar n-am putut răspunde invitaţiei, iar acum, în sfârşit, sunt bucuros că am putut să răspund. Mi s-a dat un telefon înainte cu câteva săptămâni şi am stabilit întâlnirea noastră pentru această zi, iar tema pe care urmează s-o prezint, s-o dezvolt, am spus-o atunci când am vorbit la telefon.

Oameni plăcuţi lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie

M-a întrebat studentul care a vorbit cu mine ce doresc să vă spun. Şi mi-a venit dintr-o dată în minte şi am zis: Oameni plăcuţi lui Dumnezeu din cuprinsul Sfintei Evanghelii. M-am gândit după aceea că poate era potrivit să vorbesc despre altceva, poate ar fi fost interes pentru alte teme, dar am hotărât aceasta şi vă mărturisesc că acum îmi pare bine. Şi asta din două motive. Mai întâi, pentru că răspunsul l-am dat spontan, fară să-l pregătesc anume, şi în al doilea rând, pentru că astăzi există interes pentru cele duhovniceşti, dar nu atât pentru cele cuprinse în Evanghelie, cât mai mult pentru cărţi de aprofundare a credinţei noastre ortodoxe. Or noi trebuie să începem totuşi de la Evanghelie.

Înainte cu câţiva ani, am mai vorbit, la Bucureşti, despre „Oameni plăcuţi lui Dumnezeu din cuprinsul Sfintei Evanghelii” şi a fost apreciat cuvântul, aşa încât sper să fie cu folos şi de data aceasta.

Ca să putem vorbi despre oameni plăcuţi lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie, trebuie mai întâi să spunem ce este Evanghelia şi apoi să vedem pe ce criterii putem să ne ocupăm de oameni plăcuţi lui Dumnezeu din cuprinsul Sfintei Evanghelii.

Cuvântul „evanghelie” este de origine greacă şi înseamnă „veste bună”.

Iar când zicem „Evanghelie”, ne gândim de obicei la propovăduirea creştină, în general, şi la cartea Sfintei Evanghelii, în special. Sfintele Evanghelii (patru la număr: Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, Evanghelia de la Luca şi Evanghelia de la Ioan) de fapt sunt o singură Evanghelie în patru înfăţişări. Fiecare dintre Sfinţii Evanghelişti a prezentat în Evanghelia sa ceea ce i s-a părut mai important din ceea ce ştia despre Domnul Hristos, despre învăţătura Lui, despre Jertfa Lui, despre învierea Lui, despre ceea ce e în legătură cu mântuirea noastră, despre ceea ce s-a petrecut în vederea mântuirii noastre.

Când zicem „Oameni plăcuţi lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie”, ne gândim la unii dintre oamenii care au fost cuprinşi în Sfânta Evanghelie şi ne sunt daţi ca exemplu, bineînţeles asta în legătură cu Mântuitorul. Cei care au scris Evangheliile L-au avut în principal în vedere pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar pe oamenii pe care îi prezintă i-au avut în vedere în al doilea rând, în legătură cu Domnul Hristos. Când zicem „Oameni plăcuţi lui Dumnezeu din cuprinsul Sfintei Evanghelii”, ne gândim, de fapt, la acei oameni pe care i-a apreciat Domnul Hristos, despre care Domnul Hristos a spus ceva din care reiese că l-au fost plăcuţi.

„Sutaşul din Capernaum”

Vreau să precizez că nu-i vom avea în vedere, între oamenii plăcuţi lui Dumnezeu, pe aceia care ţin strict de Evanghelie, adică în legătură cu care s-au desfăşurat evenimentele. De exemplu, sigur că plăcută lui Dumnezeu a fost în primul rând Maica Domnului, plăcut lui Dumnezeu a fost Dreptul Iosif, plăcut lui Dumnezeu a fost Sfântul Ioan Botezătorul, plăcut lui Dumnezeu a fost Sfântul Iosif din Arimateea (pe care, de altfel, îl voi pomeni în mod special). Dar noi îi vom avea în vedere pe oamenii aceia care au venit în legătură cu Domnul Hristos şi despre care Domnul Hristos a spus ceva care i-a deosebit, i-a scos în evidenţă.

Între aceştia, cel dintâi cu care facem cunoştinţă, citind Sfânta Evanghelie de la Matei, este sutaşul din Capernaum.

Despre sutaşul din Capernaum, ştim că este omul de care S-a minunat Domnul Hristos. Când zicem „omul de care S-a minunat Domnul Hristos”, ne gândim la sutaşul din Capernaum; când zicem „sutaşul din Capernaum”, ne gândim la omul de care S-a minunat Domnul Hristos. Şi pentru că S-a minunat Domnul Hristos de el, fară îndoială că acest om este plăcut Domnului Hristos, fară îndoială că este un om plăcut lui Dumnezeu.

“Zi numai cu cuvântul şi se va face sănătos servitorul meu.”

Dacă citim Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 8-lea aflăm că un sutaş avea un servitor bolnav şi că a intervenit la Domnul Hristos pentru servitorul său bolnav, ca Domnul Hristos să-l facă sănătos.

Sutaşul este un ofiţer, mai-mare peste o sută de ostaşi, şi înseamnă, pe româneşte, „căpitan”. Am putea zice foarte bine „căpitanul din Capernaum”, numai că noi nu suntem obişnuiţi cu acest cuvânt, „căpitanul din Capernaum”. Dacă am zice „căpitanul din Capernaum”, ne-am gândi, fară îndoială, la un ofiţer. Dacă zicem „sutaşul din Capernaum”, nu ne gândim totdeauna la un ofiţer, ci ne gândim la un ofiţer numai dacă ştim ce e acela sutaş: mai-mare peste o sută de ostaşi.

Despre sutaşul din Capernaum se spune deci în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 8-lea, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 7-lea, că a intervenit la Domnul Hristos pentru servitorul său bolnav, ca Domnul Hristos să-l vindece. Ȋnsă, pentru că se socotea nevrednic ca Domnul Hristos să intre în casa lui, L-a rugat ca această minune s-o facă ie la depărtare.

A spus către Mântuitorul: „Zi numai cu cuvântul şi se va face sănătos servitorul meu. Pentru că şi eu sunt om sub stăpânire şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia: Du-te! şi se duce; altuia îi spun: Vino! şi vine; şi-i spun slugii mele: Fă aceasta! şi face”. Şi avea încredinţare că, aşa cum în ordinea materială el poate să determine ceva prin cuvânt, tot aşa şi Domnul Hristos poate să determine ceva prin cuvântul Său, făcând o minune. Şi arunci, Domnul Hristos, văzând credinţa lui, S-a minunat şi a zis: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”. Şi l-a vindecat pe servitorul lui.

Acel căpitan din Capernaum a avut mai multă credinţă decât a găsit Domnul Hristos între fiii lui Israel.

În Sfânta Evanghelie de la Matei, în legătură cu sutaşul din Capernaum se spune că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă, în împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi cu lacov” (Matei 8, 11). Având în vedere cuvântul acesta al Domnului Hristos, scris de Sfântul Evanghelist Matei în legătură cu sutaşul din Capernaum, înţelegem că în împărăţia lui Dumnezeu vor intra oameni ca sutaşul din Capernaum. Şi atunci, ar trebui să ştim de ce sutaşul din Capernaum a fost un om deosebit, de ce S-a minunat Domnul Hristos de el.

Ȋn Sfânta Evanghelie se spune că S-a minunat pentru credinţa lui, care era mai mare decât credinţa pe care o aştepta Domnul Hristos de la poporul lui Israel, poporul lui Israel fiind mai pregătit pentru a înţelege şi a trăi credinţa decât căpitanul acela, străin de credinţa evreilor. Or acel căpitan din Capernaum a avut mai multă credinţă decât a găsit Domnul Hristos între fiii lui Israel

Ce a mai avut sutaşul din Capernaum, pe lângă credinţă? Pe lângă credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a mai avut nădejde, pentru că nu se poate să ai credinţă şi să nu ai şi nădejde; cine are credinţă, sigur are şi nădejde. Şi a mai avut şi iubire. De unde ştim? Ȋn Sfânta Evanghelie de la Luca se spune despre sutaş că îl iubea pe servitorul lui şi, mijlocind pentru el, şi-a arătat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, unită cu iubirea faţă de servitorul său; şi asta, într-o vreme în care servitorii erau dispreţuiţi, în general, de stăpânii lor. Prin urmare, sunt cel puţin trei virtuţi pe care le constatăm la sutaşul din Capernaum, şi anume: credinţa, nădejdea şi iubirea.

Sunt patru virtuţi pe care trebuie să le aibă orice om ca să intre în împărăţia lui Dumnezeu

Şi mai este o virtute, a smereniei, pe care o desprindem din cuvântul sutaşului adresat Mântuitorului Hristos: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” (Matei 8, 8), deci nu sunt vrednic să intri în casa mea.

Deci sunt patru virtuţi pe care trebuie să le aibă orice om ca să intre în împărăţia lui Dumnezeu: credinţa, nădejdea, iubirea şi smerenia.

Ȋn legătură cu sutaşul din Capernaum, ne vine în minte o femeie cu credinţă mare, o femeie desigur plăcută lui Dumnezeu pentru credinţa ei cea mare. Este vorba de femeia canaaneancă, pe care o prezintă Sfântul Evanghelist Matei şi despre care citim în capitolul al 15-lea din Sfânta Evanghelie de la Matei şi în capitolul al 7-lea din Sfânta Evanghelie de la Marcu. Femeia cananeancă avea o fiică asuprită de un demon şi a intervenit la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerând milă pentru fiica ei demonizată.

Domnul Hristos se părea că Se împotriveşte dorinţei ei, însă Se împotrivea ca să pună în evidenţă virtuţile femeii şi mai ales credinţa ei. Mai întâi de toate, ucenicii au intervenit la Domnul Hristos ca să-i ajute, să-i împlinească cererea femeii cananeence, pentru că, ziceau ei, „strigă în urma noastră”, adică femeia îşi arăta dorinţa cu strigare, cerând milă de la Domnul Hristos.

„Doamne, dar cine este, ca să cred în El?”

Domnul Hristos a lăsat-o să strige, iar apoi, când femeia s-a apropiat şi I s-a închinat, Domnul Hristos a spus: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Ea, ca răspuns la aceasta, a zis către Domnul Hristos: „Da, Doamne, e adevărat, dar şi câinii mănâncă din farâmiturile care cad de la masa stăpânilor”. Aceasta a arătat că ea nu s-a simţit jignită de cuvântul Domnului Hristos, ci dimpotrivă, s-a simţit doar smerită şi nici nu voia altceva decât ceea ce li se cuvine câinilor, nu ceea ce li se cuvine copiilor. Şi atunci, Domnul Hristos a spus: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti”; şi ni se spune în Sfânta Evanghelie că „s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”. Prin urmare, femeia cananeancă este o femeie cu credinţă mare. Iarăşi este un lucru pe care e bine să-l avem în vedere.

Asta cu atât mai mult cu cât Domnul Hristos (citim despre aceasta în Evanghelia de la Ioan) a pus o întrebare unui om căruia îi dăduse vedere: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, şi el a răspuns: „Doamne, dar cine este, ca să cred în El?” Iar Domnul Hristos a spus: „L-ai şi văzut, că este Cel care vorbeşte cu tine”. Şi atunci, el a spus: „Cred, Doamne!” şi s-a închinat Mântuitorului (Ioan 9, 35-38).

„De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios”

Întrebarea aceasta, „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, este o întrebare pe care Domnul Hristos o pune tuturor oamenilor. Toţi oamenii trebuie să răspundă la această întrebare; şi răspund, conştient sau neconştient, prin viaţa lor sau prin cuvântul lor. Unii cu închinare, alţii cu împotrivire. Sunt oameni care nu cred în Domnul Hristos, pentru că oamenii sunt împărţiţi în credincioşi şi necredincioşi, în faţa lui Dumnezeu. Sunt oameni care au credinţă în Dumnezeu şi oameni care nu au credinţă în Dumnezeu; şi sunt şi oameni care oscilează între credinţă şi necredinţă.

Să ne gândim, de pildă, la acel tată care avea un fiu demonizat, despre care ni se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul al 9-lea, că s-a prezentat la Mântuitorul cu dorinţa de a-i fi vindecat fiul demonizat. Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios”, iar el a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Adică îşi dădea seama el însuşi că şi crede, şi nu crede.

Prin urmare, când ne gândim la sutaşul din Capernaum, care avea credinţă mare, când ne gândim la femeia cananeancă, femeie care şi ea avea credinţă mare, amândoi fiind plăcuţi lui Dumnezeu pentru credinţa lor, nu putem să nu ne gândim şi la oameni care n-au avut foarte multă credinţă, dar pe care Domnul Hristos i-a primit totuşi, pentru credinţa lor.

Sfinţii Apostoli : „Dă-ne mai multă credinţă.”

Omului care avea credinţă împuţinată, Domnul Hristos i-a împlinit dorinţa, nu i-a zis: „Apoi, dacă nu crezi cât trebuie, n-am ce-ţi face!” Nu, ci i-a împlinit dorinţa, cu câtă credinţă avea el. Asta e de mare importanţă pentru noi, fiindcă învăţăm din aceasta că Evanghelia este izvorâtoare de nădejde şi de bucurie, nu este numai pentru cei mari şi puternici în cele duhovniceşti, ci este şi pentru cei care încă sunt mici şi slabi în cele ale credinţei. Pentru că de la puţin se poate ajunge la mult.

Ştiţi că nici Sfinţii Apostoli n-au avut o credinţă foarte puternică de la început ba chiar L-au rugat pe Domnul Hristos: „Dă-ne mai multă credinţă” (Loca 17, 5). Sau Domnul Hristos le-a spus că n-au putut face minunea  fiului demonizat datorită necredinţei lor (cf. Matei 17, 20). Asta însemnă pentru noi, în înţelesul că, dacă avem credinţă puţină, de la puţin se poate ajunge la mult, dar important este să facem lucrurile credinţei, ca să ne întărim în credinţă.

AI treilea om plăcut lui Dumnezeu, pe care-l întâlnim în Sfânta Evanghelie, este un tânăr, un tânăr drag Mântuitorului. Cine este tânărul drag Mântuitorului?  Este un tânăr bogat, pe care mulţi îl nesocotesc, fiindcă n-a făcut tot ce se aştepta de la el să facă. Şi totuşi, despre el se spune că „i-a fost drag Mântuitorului”. În Sfânta Evanghelie de la Marcu, in capitolul al 10-lea,  citim că un tânăr L-a întrebat pe Domnul Hristos: „Ce să fac pentru ca să moştenesc viaţa de veci?”

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

De altfel, relatarea despre acest tânăr o găsim şi în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 19-lea, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 18-lea. Deci se spune despre el că era preocupat de viaţa veşnică şi i-a pus Domnului Hristos întrebarea: „Ce să fac pentru ca să moştenesc viaţa de veci?” Domnul Hristos i-a răspuns: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.

El a întrebat care porunci, iar Domnul Hristos i-a enumerat şapte porunci, dintre care cinci sunt cuprinse în Decalog, în Cele zece porunci. Şi a zis aşa: să nu desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta; acestea sunt cele cinci. Şi apoi, în Sfânta Evanghelie de la Matei mai este cuvântul: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu mai este, pe lângă cele cinci porunci, cuvântul: „Să nu înşeli pe nimeni”. Prin urmare, dacă le luăm în considerare pe toate, sunt şapte la număr.

După ce el a auzit cuvântul acesta, a zis către Domnul Hristos: „Toate acestea le-am împlinit”. Când a auzit Domnul Hristos cuvintele acestea (gândiţi-vă, Domnul Hristos, Care cunoaşte tainele inimii, Care ştia că are dreptate tânărul din faţa Lui), se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu că Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag de el. E extraordinar să ştii că a fost un om de care Domnului Hristos i-a fost drag! De ce i-a fost drag Domnului Hristos tânărul acela? Pentru preocupările lui şi pentru faptul că a împlinit poruncile pe care le-a enumerat Domnul Hristos. De aceea, iată încă un om la care e bine să ne fie luarea-aminte.

„Cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele”

În împlinirea poruncilor lui Dumnezeu se arată iubirea faţă de Dumnezeu. Să ne gândim că Domnul Hristos a spus cuvintele: „Cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele” (Ioan 14, 23); „Cel ce păzeşte cuvântul Meu, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21). Asta înseamnă că în împlinirea poruncilor se arată iubirea faţă de Domnul Hristos.

Este adevărat că Domnul Hristos i-a mai cerut ceva tânărului, ceva ce el n-a putut să împlinească atunci, şi anume să se lepede de toate averile sale şi să-I urmeze Mântuitorului. Dar el n-a putut să facă aceasta şi de aceea mulţi cred că tânărul cel bogat a căzut cumva din darul lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că n-a căzut.

De ce? Pentru că Domnul Hristos nu i-a cerut expres lucrul acesta şi mai ales nu i l-a cerut pentru mântuirea lui, ci a vrut să-l dezlege de legăturile bogăţiei, ca să fie şi mai liber în această viaţă şi să intre cu mai mare uşurinţă în împărăţia lui Dumnezeu. Însă, dacă Domnul Hristos a spus: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17), iar el a păzit poruncile, înseamnă că el deja a intrat în viaţă; nu putea să-I fie drag Mântuitorului dacă nu era în rânduială cu viaţa pe care o ducea.

„Cine este aproapele meu?”

Al patrulea om plăcut lui Dumnezeu, la care ne este acum luarea-aminte, este un om pe care-l recomandă Domnul Hristos. Ştiţi că a existat şi un om pe care Domnul Hristos ni-l recomandă nouă tuturor, chiar dacă l-a recomandat, de fapt, unui om anume, unui învăţător de Lege, care L-a întrebat pe Domnul Hristos: „Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?’ Domnul Hristos a zis către el: „În Lege ce este scris, cum citeşti?” lar învăţătorul de Lege a spus: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată   inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată vârtutea ta.

Şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Şi i-a zis Domnul Hristos: „Bine ai răspuns, fa aceasta şi vei fi viu”. Dar el L-a întrebat pe Domnul Hristos, în continuare: „Cine este aproapele meu?” Şi Domnul Hristos i-a spus o pildă, pilda cu samarineanul milostiv, în această pildă se spune că un om oarecare mergea de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, a fost bătut, jefuit şi lăsat aproape mort pe marginea drumului. Apoi au trecut pe lângă el un preot şi un levit, care numai l-au privit şi s-au dus mai departe.

După aceea a trecut un samarinean, care a fost milostiv, a avut milă de el: l-a luat de acolo, i-a legat pe răni untdelemn şi vin şi i-a legat rănile. Apoi l-a dus la o casă de oaspeţi, a purtat grijă de el, i-a dat gazdei doi dinari şi a rugat-o să poarte grijă de el, promiţându-i că la întoarcere îi va plăti dacă va cheltui mai mult până la însănătoşirea lui.

„Mergi şi fă şi tu la fel”.

După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, l-a întrebat pe învăţătorul de Lege care dintre cei trei care au trecut pe lângă omul în suferinţă a fost aproapele lui; el a răspuns că cel care a avut milă de el. Şi Domnul Hristos i-a zis: „Mergi şi fă şi tu la fel”.

Deci l-a recomandat pe samarineanul milostiv ca pe un om care trebuie urmat. Să avem şi noi milă faţă de cei care au trebuinţă de ajutorul nostru, de mila noastră! „Mergi de fã şi tu asemenea!” Fii şi tu milostiv, fii şi tu binevoitor, dă ceva din ceea ce ai tu! Domnul Hristos ne spune şi nouă cuvântul: „Fă şi tu asemenea, fa şi tu ca samarineanul milostiv!”, iar când ni-l recomandă pe acest om, ni-l recomandă ca milostiv – ca unul care a avut milă – şi ni-l recomandă ca unul care a dat ceva.

A dat ceva din comoditatea lui, ceva din averea lui, ceva din banii lui, din lucrurile pe care le avea. Din comoditatea sa a dat pentru că l-a transportat pe cel rănit pe animalul pe care călătorea el, şi în felul acesta a dat ceva. Dar n-a dat totul! A dat o parte din ceea ce avea. Dacă nu dai puţin, n-o să dai niciodată mai mult sau mult. Totdeauna se începe cu puţin, începi cu ce poţi face. Dacă faci ceva pentru binele altuia, eşti pe urmele samarineanului milostiv, eşti pe urmele celui care este recomandat de Domnul Hristos.

Nu s-a întors să dea mărire lui Dumnezeu decât acesta, care este de neam străin?”

Stimaţi ascultători, mai avem un samarinean, la care nu prea ia lumea aminte; de samarineanul milostiv poate ştiu mai mulţi, dar mai este un samarinean care-i vrednic de pomenire, şi anume samarineanul recunoscător. Cine este samarineanul recunoscător? Este unul dintre cei zece leproşi vindecaţi de Domnul Hristos. Despre ei citim în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 17-lea, că atunci când a văzut că s-a vindecat de lepră, s-a întors să mulţumească (pentru că Domnul Hristos îi trimisese să se arate preoţilor, şi, pe drum, mergând, s-au vindecat); s-a întors şi L-a preamărit pe Dumnezeu, a căzut la picioarele Domnului Hristos şi-I mulţumea. Domnul Hristos a zis: „Oare nu zece s-au vindecat? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a întors să dea mărire lui Dumnezeu decât acesta, care este de neam străin?” Căci acela era samarinean.

Deci samarineanul recunoscător este apreciat de Domnul Hristos ca un om care şi-a făcut datoria, ca un om care I-a mulţumit Mântuitorului. Şi asta este de mare importanţă pentru noi toţi, pentru că Sfântul Evanghelist, când a scris Evanghelia sa, a ţinut ca persoana căreia i-a adresat Evanghelia (acel Teofil despre care pomeneşte la începutul Evangheliei sale) să ştie neapărat şi despre acest samarinean recunoscător; pentru că toţi creştinii trebuie să fie recunoscători. Noi avem o mare bucurie că a ajuns până la noi Evanghelia de la Luca. Putem astfel să ştim despre samarineanul recunoscător şi putem şi noi să-i fim următori, fiind recunoscători. Dacă nu suntem aşa, sigur nu suntem cum trebuie.

Iosif din Arimateea

Să ne aducem aminte acum de o femeie vrednică de pomenire, şi anume de femeia care L-a uns pe Domnul Hristos cu mir înainte de Sfânta Sa Pătimire. Femeia aceasta, vrednică de pomenire, s-a dus la Domnul Hristos cu mir de mult preţ şi l-a turnat peste El. Domnul Hristos a primit această cinstire şi acest semn al cinstirii şi a dat poruncă să fie pomenită femeia cinstitoare oriunde se va propovădui Evanghelia (Matei 26, 13).

Un alt om plăcut lui Dumnezeu este, desigur, Iosif din Arimateea. Aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu şi care era ucenic al Domnului Hristos, ucenic în ascuns, adică un ucenic în înţelesul că Îl avea în vedere pe Domnul Hristos.

Sfântul Iosif din Arimateea era un om care L-a cinstit pe Domnul Hristos când alţii Îl necinsteau pe Domnul Hristos, când alţii L-au condamnat la moarte, L-au biciuit, L-au scuipat, L-au defăimat şi L-au răstignit pe Cruce. Când Domnul Hristos a murit pe Cruce, Sfântul Iosif din Arimateea şi-a arătat cinstirea faţă de Domnul Hristos cerându-i lui Pilat să-l lase să înmormânteze cu cinste trupul Domnului Hristos. Aşa a făcut! Şi a fost bine că L-a înmormântat cu cinste! Şi nu numai că L-a înmormântat cu cinste, dar – spune în Sfânta Evanghelie de la Matei – chiar I-a oferit mormânt Mântuitorului. Mântuitorul a primit mormântul în care a fost înmormântat, de la Iosif din Arimateea.

Sfântul Iosif din Arimateea L-a cinstit pe Domnul Hristos şi L-a înmormântat cu cinste şi I-a dat şi mormânt.

Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Iosif din Arimateea nu numai în 31 iulie, când e ziua lui de pomenire, şi nu numai în duminica a treia după Paşti, când se pomeneşte împreună cu femeile mironosiţe, ci îl pomeneşte şi Ia fiecare Sfântă Liturghie, când preotul, punând pe Sfânta Masă Cinstitele Daruri, spune cuvintele: „Iosif cel cu bun chip, de pe Lemn luând preacurat rrupul Tău, cu giulgiu curat înfaşurându-l şi cu miresme în mormânt nou ingropându-l, l-a pus”.

Cuvintele acestea ne aduc aminte de Sfântul Iosif din Arimateea, cel cinstitor al Mântuitorului. Gândiţi-vă când l-a cinstit: când alţii L-au necinstit, când alţii L-au răstignit, când alţii L-au omorât; în acele momente, Sfântul Iosif din Arimateea L-a cinstit pe Domnul Hristos şi L-a înmormântat cu cinste şi I-a dat şi mormânt. Noi nu putem să avem atâta admiraţie câtă ar trebui să avem! Ne simţim cu puterile împuţinate când ne gândim la Sfântul Iosif din Arimateea, când e vorba să-i aducem cinstire Sfântului Iosif din Arimateea.

Stimaţi ascultători, noi trebuie să ne împodobim mintea cu gânduri din acestea, cu oameni din aceştia, ca să ne luminăm mintea şi să ne schimbăm spre bine, ca să putem şi noi să-i cuprindem în sufletul nostru pe aceşti oameni plăcuţi lui Dumnezeu, cu calităţile lor, şi să ne formăm şi noi după alcătuirea lor, după virtuţile lor.

Femeile gânditoare de Dumnezeu aveau şi ele cinstire faţă de Mântuitorul Hristos.

În legătură cu Sfântul Iosif din Arimateea mai avem de pomenit şi nişte femei gânditoare de Dumnezeu. Iarăşi e ceva ce ne dă lumină în suflet: „femei gânditoare de Dumnezeu”. Este vorba de femeile mironosiţe, despre care Sfânta noastră Biserică spune că sunt „femei gânditoare de Dumnezeu”. Intr-o alcătuire din canonul Sfintelor Paşti, spunem cuvintele acestea: „Femeile cele gânditoare de Dumnezeu, cu miruri în urma Ta au alergat şi pe Tine cu lacrimi căutându-Te, ca pe un mort, bucurându-se, s-au închinat Ţie, Dumnezeului celui viu, şi Paştile cele mântuitoare, ucenicilor Tăi, Hristoase, bine le-au vestit”.

Femeile gânditoare de Dumnezeu aveau şi ele cinstire faţă de Mântuitorul Hristos. Doar ele văzuseră că Iosif din Arimateea şi cu Nicodim L-au înmormântat pe Domnul Hristos cu miresme, dar au vrut să ducă miresme şi din partea lor; şi au dus miresme până la mormântul Domnului Hristos, dar n-au putut să le întrebuinţeze, fiindcă Domnul Hristos înviase.

Pentru intenţia lor de a-şi arăta cinstirea faţă de Domnul Hristos, femeile acestea sunt cinstite de Sfânta noastră Biserică şi sunt socotite femei gânditoare de Dumnezeu. Mare lucru să fie cineva gânditor de Dumnezeu, cugetător de Dumnezeu! Să-L aibă în vedere pe Dumnezeu în gândurile lui.

Când eram eu copil, la noi în familie era vorba aceasta: „Mi-a adus Dumnezeu un gând! Mi-a dat Dumnezeu un gând!”

Mirul pe care l-au adus la mormant este inima femeilor mironosiţe.

Apoi, femeile mironosiţe erau gânditoare de Dumnezeu pentru că-L aveau pe Domnul Hristos în gând; ţineau la El, îl aveau în inima lor, îl cuprindeau cu iubirea lor, cu cinstirea lor. Despre femeile gânditoare de Dumnezeu, despre femeile mironosiţe, în Sfânta Evanghelie de la Luca se spune că „au cumpărat miresme”, iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune că „au pregătit miresme”. De fapt, au şi pregătit şi au şi cumpărat.

Preţul mirului pe care au vrut femeile să-l ducă la mormântul Domnului Hristos şi să-L ungă cu el pe Domnul Hristos este inima femeilor mironosiţe. Ele şi-au pus inima în miresmele acelea, în ce au cumpărat şi în ce au pregătit. Aşa că miresmele lor nu pot fi preţuite în bani, în dinari, ci preţul mirului pe care l-au pregătit este chiar inima lor.

Stimaţi ascultători, vreau să aduc aminte, în legătură cu aceasta, o Epistolă a Sfântului Apostol Pavel, mai puţin cunoscută sau mai puţin băgată în seamă, şi anume Epistola către Filimon. în această epistolă, Sfântul Apostol Pavel îl recomandă pe un sclav fugar, pe nume Onisim, stăpânului său, Filimon, din casa căruia fugise.

Sfântul Apostol Pavel îl trimite pe Onisim înapoi la stăpânul său (de data aceasta fiind convertit Onisim) şi-i dă o scrisoare de recomandare, în care îi zice aşa lui Filimon: „Ţi-l trimit pe el, – fiţi atenţi! – chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine!” Aşa ceva puteau să zică femeile mironosiţe: „Doamne, am pregătit mir! Aici e inima noastră! Punem inima noastră în mirul acesta! De fapt, nu mirul reprezintă ceea ce avem noi în suflet, ci inima noastră se prelungeşte în mirul pe care Ţi-l aducem Ţie”.

Inima mea ţi-o trimit.

Nu ştiu dacă poate fi ceva mai frumos şi mai dătător de lumină, de odihnă, decât cuvântul acesta al Sfântului Pavel către Filimon: Ţi-l trimit pe el: inima mea ţi-o trimit. Nu-ţi trimit un om, îmi trimit inima în el; sunt legat de el, el e inima mea, e prelungirea inimii mele; primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine.

Aşa au făcut şi femeile gânditoare de Dumnezeu, femeile mironosiţe.

Stimaţi ascultători, poate că mai sunt şi alţii – şi sunt şi alţii – plăcuţi lui Dumnezeu, însă eu mă opresc aici.

Mă opresc după ce l-am pomenit pe sutaşul din Capernaum, cel mare şi omul de care S-a minunat Domnul Hristos; mare pentru credinţa lui, pentru nădejdea lui, pentru iubirea lui şi pentru smerenia lui.

Mă opresc după ce am vorbit despre femeia canaaneancă, mare pentru credinţa ei şi pentru smerenia ei.

Am amintit cu bucurie de tânărul drag Mântuitorului, de tânărul cel bogat, pe care Domnul Hristos l-a iubit şi l-a primit şi căruia ar fi bine să-i fie asemănători mulţi tineri, toţi tinerii noştri.

Am pomenit ca om plăcut lui Dumnezeu şi de samarineanul milostiv, omul recomandat de Domnul Hristos. Dacă am face noi măcar cât a făcut samarineanul milostiv, adică dacă am da măcar din prisosul nostru, multe lucruri în lumea aceasta s-ar schimba spre bine, mulţi oameni ar avea mai mult bine în această lume, şi din contribuţia noastră.

Aş dori ca din acest prilej să se înmulţească gândurile noastre de a ne întări în credinţă.

Am amintit ca om plăcut lui Dumnezeu de samarineanul recunoscător, de omul acela asemenea căruia ar fi vrut Domnul Hristos să fie toti cei care au primit o binefacere de la El. Cu atât mai mult cu cât Sfântul Vasile cel Mare spune că atunci când cineva îţi face un bine, trebuie să ai faţă de el aceeaşi stare sufletească de recunoştinţă şi de smerenie pe care a avut-o Sfântul Apostol Petru când Domnul Hristos a vrut să-i spele picioarele. Adică să nu se simtă omul vrednic de binefacerile pe care le primeşte.

După aceea am pomenit de femeia cinstitoare de Dumnezeu, de femeia aceea pe care Domnul Hristos a rânduit să o cunoască toţi cei care cunosc Evanghelia.

Apoi am pomenit de Sfântul Iosif din Arimateea, care mie aşa mi-e de drag! Sfântul Iosif din Arimateea, cel cinstitor al Mântuitorului într-o vreme când mulţi nu-L cinsteau; Sfântul Iosif, cel care L-a înmormântat cu cinste.

Am pomenit apoi de femeile gânditoare de Dumnezeu, de femeile mironosiţe, care şi ele şi-au arătat cinstirea faţă de Domnul Hristos.

Aş dori ca din acest prilej să se înmulţească gândurile noastre de a ne întări în credinţă, ca sutaşul din Capernaum şi ca femeia canaaneancă; de a ne întări în împlinirea poruncilor, ca tânărul cel bogat; aş dori să rămânem cu gândul de a face bine, pe măsura samarineanului milostiv, de a fi recunoscători, pe măsura samarineanului recunoscător, de a fi cinstitori de Dumnezeu, cu cinstire adevărată, ca femeia care L-a uns cu mir pe Domnul Hristos, ca Sfântul Iosif din Arimateea şi ca femeile gânditoare de Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute! Vă mulţumesc!

Din ospatul credinţei, Editura Mitropolia Olteniei, Arhimandritul Teofil Părăian

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here