Sentimentul religios în literatura română

religiei2Poezia creştin ortodoxă cultă traversează un lung hiatus temporal până în secolul al XIX lea, dar subzistă în cărţile populare, în psalmii lui Dosoftei, circulând sub formă de colinde şi în tot folclorul religios răspândit în popor.

Există o raportare perpetuă a omului la voinţa divină (în elegiile lui Grigore Alexandrescu), un fior cosmogonic şi trascedental (în toată poezia lui Eminescu, care cuprinde şi câteva texte religioase), o îngenunchere în faţa misterului Dumnezeiesc (în poezia lui Goga şi în baladele lui Coşbuc despre război şi moarte), dar rămâne meritul incontestabil al poeziei moderne – reprezentată strălucit prin Al. Macedonski (în „Psalmii moderni”), Tudor Arghezi, Lucian Blaga, V. Voiculescu, I. Pillat, Nichifor Crainic – de a fi redescoperit sensurile creştine ale dialogului dintre om şi divinitatea tutelară – despre rosturile vieţii, misterul existenţial, necesitatea şi sensul integrator al morţii, locul omului în univers, destinul Cosmosului etc.

Aţi ascultat critici de artă, poeţi, scriitori, i-aţi auzit pe unii chiar judecând pe marii noştri poeţi. Găsim de cuviinţă că şi oamenii Bisericii s-au ocupat de poeţii noştri şi s-au străduit să meargă mai adânc, la gândirea lor, la înţelegerea lor, la crezul lor. Dacă românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor, este pentru că Eminescu a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale, traducând cu fidelitate aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi. Sinteză personală, poezia lui este de asemenea, sinteză a ceea ce s-ar numi spiritualitatea românească. Cu acest titlu, ea merită să fie cunoscută cu exactitate.

Eminescu a fost un poet al iubirii. Iubirea lui este inspirată din adânc, dumnezeieşte şi urcă în final până la Hristos, Mântuitorul nostru; şi acolo găseşte el icoana supremă a iubirii lui… El rosteşte o sentinţă unică în vremea lui faţă de atâta lume: „Şi astfel, a se jertfi din iubire pentru alţii, pentru lume, de atunci a rămas (jertfa lui Hristos) cea mai importantă formă a existenţei umane!” A se jerfi nu pentru sine, ci pentru alţii, pentru lume, a se jertfi din iubire este un lucru măreţ, la care adăuga, precizând : „această iubire este sâmburele de adevăr, în stare să dizolve întreaga dezarmonie dintre oameni şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”.

Eminescu a trăit Iubirea. A căutat resorturile ei cele mai adânci. Definiţia ei: a iubi însemnă a trăi viaţa celuilalt. Pentru el, iubirea merge până acolo, la acea sursă a iubirii în Hristos.

Eminescu, pretutindeni în chipul persoanei iubite, a căutat odată cu iubirea şi frumuseţea, zugrăvind orice chip, orice mişcare, orice înfăţişare:

„Ş-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginii Marii

Pe fruntea ta purtând coroană,

Unde te duci Când o să vii”.

După cum se vede, idealul lui ultim era frumuseţea, acea frumuseţe a eternităţii, care-i tot dumnezeiască. Dacă iubirea se finalizează în Hristos, frumuseţea se finalizează în Maica Domnului.

În poezia „Răsai deasupra mea” toate elementele poeziei devin metafore  ale acestei sublime conştiinţe sintetizată prin cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea („redă-mi credinţa”, „Speranţa mea ,tu n-o lăsa să moară”, „ca să te-ador de-acum, pe veci. Marie!”).

Eminescu are adânc înrădăcinată conştiinţa creştină. El spune ceea ce simte, ceea ce crede, ceea ce pentru el este cel mai important: credinţa în Dumnezeu. Eminescu încearcă să se apropie de marea tradiţie a poeziei româneşti, de marea valoare a poeziei de ritual, ca nucleu al poeziei sacre („Ce e poezia, Înger palid cu priviri curate”- Epigonii).

Arghezi a fost definit ca poet aflat între „credinţă şi tăgadă”. El a fost preocupat permanent de problematica filozofică a relaţiei omului cu Dumnezeu, fiind definită ca lirica existenţială, ca o poezie „monumentală şi grea a zborului sufletesc către lumină”. Pentru Arghezi, Dumnezeu este numai un gând, o amintire, o concepţie, poetul îndoindu-se de existenţa Lui. Psalmii arghezieni se instituie într-un refuz al dogmei. Spiritul arghezian pendulează, oscilează permanent între afirmaţie şi negaţie, refuz şi acceptare, revoltă şi resemnare, orgoliu şi umilinţă.

Arghezi se zbate neîntrerupt între credinţă şi tăgădă, această contradicţie rezumându- le în ultimă instanţă pe toate.Antinomia este proclamată într-unul din psalmi: „Pentru credinţă sau pentru tăgadă/Te caut dârz şi fără de folos”.

Drama cunoaşterii lui Arghezi se desfăşoară între certitudine şi incertitudine. Aceştia sunt cei doi poli ai dramei gnoseologice argheziene.

Pe drumul dramaticelor şi spinoaselor sale căutări, de ordinul cunoaşterii, simte nevoia imperioasă a certitudinii, după cum proclamă, cu exasperare, într-unul din versurile sale cele mai cunoscute: „Vreau să te pipăi şi să urlu: / Este!”

Psalmistul vrea, cu alte cuvinte, dovada concretă, palpabilă, materială a existenţei Divinităţii. Ceea ce nu poate să suporte este gustul amar al incertitudinii, otrava fină a îndoielii: „Mai scapă-mă , Părinte, măcar de îndoială”, după cum ne declară într-unul din psalmii de mai târziu.

Drama religioasă a lui Arghezi este şi o dramă morală, în acelaşi timp. Dumnezeu este pentru Arghezi un ideal de bunătate, dreptate, frumuseţe morală, perfecţiune şi desăvârşire spirituală, întruchipând însăşi ideea de absolut: „Eşti visul meu, din toate cel frumos”. Fără acest ideal moral, psalmistul n-ar putea să trăiască şi să supravieţuiască.

Pentru Arghezi, Dumnezeu este în noi, e alături de noi, e în vegetal şi în animal, ca şi în spiritul uman: „e viaţă multiplă, liberă şi sacră, prin însăşi misterioasa ei forţă eternă de viaţă. Lupta se împacă prin principiul unic al vieţii, care este însuşi principiul şi voinţa divină”.

Mihai Parfeni   

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here