Adevărul teologic și spiritualitate ecumenică (I)

0
245
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

sensul existenteiAdevărul şi sensul existentei

Întrebarea despre adevăr, ca cea mai fundamentală întrebare a filozofiei, nu este pusă pentru prima dată de către Pontius Pilat. Căutarea adevărului caracterizează toate culturile lumii.

Omul poate fi definit drept „căutător al adevărului”.

Omul este om pentru că îşi pune întrebarea despre adevăr, pentru că există cu o dinamică imanentă spre adevăr. Aspiraţia sa interioară spre adevăr are mereu de a face cu dorul de împlinire a existenţei sale. Această realizare a existenţei presupune însă găsirea sensului.

Căutarea adevărului înseamnă în acest context căutarea sensului existenţei. Dacă adevărul are de a face cu sensul existenţei, atunci întâlnirea cu adevărul nu poate însemna niciodată numai o exclusivă sporire a capacităţii cognitive. Ea întrupează mai degrabă o împlinire existenţială a inimii, adică a întregii persoane umane. Adevărul este deci o instanţă genereaza sensul şi împlineste existenta.

Realizarea persoanei umane nu poate niciodată să constea în realizarea unei raţionalităţi abstracte şi reci. Aceasta se arată în Vechiul Testament, unde căutarea adevărului de către fiecare om este descrisă prin imaginea setei: “în ce chip doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? [Ps 41,1-2).

Psalmistul vede realizarea omului ca fiind dată abia în comuniunea interpersonală cu Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu “faţă către faţă” oferă deci această desăvârşire existenţială a omului, potolirea setei sale ontologice de Dumnezeu.

Veritas este mai mult decât spune Thomas de Aquin prin definiţia “adequatio rei et intellectus”.

Despre vederea lui Dumnezeu “faţă către faţă” în viaţa eshatologică vorbeşte şi sfântul Apostol Pavel: “Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, preum am fost cunoscut şi eu” (1 Corinteni 13,12). În Apocalipsă se spune: “Şi vor vedea faţa Lui” (22,4).

Toate aceste exemple arată că omul caută, ce-i drept adevărul, acest adevăr înseamnă mai mult decât un adevăr teoretic. Veritas este mai mult decât spune Thomas de Aquin prin definiţia “adequatio rei et intellectus”. Teologia adevărată nu este niciodată interesată de o contepţie raţionalistă a adevărului. Adevărul pe care-l caută omul depăşeşte capacităţile sale cognitive precum şi orice limitare conceptuală. Dacă setea omului ca o creatură după chipul lui Dumnezeu este nemărginită, atunci numai un adevăr infinit poate să fie satisfăcător pentru el. Şi acest adevăr nu poate fi conceptualizat, fără să fie limitat şi mărginit. Un adevăr devenit posesie nu este adevărul care-l solicită pe om. Un adevăr devenit concept ia forma unui idol, precum recunoscuse Sf. Grigorie de Nyssa numai bucuria mirării deschide comuniunea cu adevărul însuşi.

Un adevăr interpersonal implică această dimensiune a infinitului menţionată mai sus. Faptul că adevărul are de a face cu o comuniune interpersonală este arătat şi de învăţătura despre Sfânta Treime, revelată de către Hristos.

Adevăr şi comuniune – sensul lumii 

Dintre autodefiniţiile lui Hristos un loc deosebit îl ocupă aceea cu privire la adevăr: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6). Întrebarea lui Ponţiu Pilat “ce este adevărul” (Ioan 18,38) nu a găsit răspuns, pentru că relevant rămâne nu “ce”, ci “cine este adevărul”. “Cinele” adevărului are prioritate faţă de “ce”-ul adevărului.

Cum se poate recunoaşte că adevărul are o dimensiune interpersonală!

Autodefiniţia lui Hristos: “Eu sunt adevărul” este completată prin indicaţia că Hristos este în acelaşi timp viaţa şi drumul. Hristos ca viaţă este simultan drumul real către Tatăl: “nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Adevărul lui Hristos este o comunicare a însuşi adevărului perihoretic dumnezeiesc, pentru că Hristos nu este niciodată singur: “Eu şi Tatăl suntem una” (Ioan 10,30), respectiv “eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine” (Ioan 14,10).

Această comuniune perihoretică de întrepătrundere reciprocă şi comunicare intersubiectivă nu este posibilă fără Duhul iubirii. Este vorba despre Duhul care purcede de la Tatăl şi se odihneşte în Fiul, Mângâietorul care va însoţi spre adevăr pe ucenicii Iui Iisus: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de ia Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26). “Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13). Duhul Adevărului este în acelaşi timp Duhul vieţii (Rom 8,2; Apoc 11,11) şi Duhul comuniunii (2 Cor. 13,13; Filip 2,1). Nu putem deci niciodată să avem adevărul dumnezeiesc fără viaţa şi comuniunea divină.

Adevărul creştinismului este deci un adevăr trinitar, perihoretic, dătător de viaţă. Cum poate omul să aibă acces la el? Nu-i rămâne el omului absolut transcendent, sustras pentru totdeauna?

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here