Semnificația mielului pascal

0
943
mielul pascalSărbătorile religioase sunt pentru credincioși momente sfinte de preamărire a lui Dumnezeu și de înnoire spirituală. Ele sunt ținute de oameni, deoarece încă de la creație, Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziția de a fi în legătură cu El, adică de a fi o făptură religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvânta și a-i întări puterile sale spirituale și fizice.

Pentru poporul român, sărbătorile principale și de înaltă simțire spirituală sunt Paștele și Crăciunul, care în fiecare an sunt întâmpinate cu o negrăită bucurie spirituală. Din cauza secularizării și a mișcării ateiste care urmărea înlocuirea lor cu niște obiceiuri omenești, cum ar fi serbarea lui Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun sau a sărbătorii de primăvară cu nelipsitul iepuraș ca simbol al poftei și fricii în loc de Sfintele Paști.

Credincioșii au nevoie de o cunoaștere corectă a semnificației lor religioase, în cadrul sărbătorii Paștilor este prezentă și jertfirea mielului pascal creată de Dumnezeu la ieșirea evreilor din robia egipteană, când s-a născut un popor ales care să trăiască în libertate.

Această sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa Mântuitorului de pe Golgota.

Ea a adus eliberarea omenirii din robia păcatului. Sacrificiul mielului pascal a trecut și la creștini care, în fiecare an de Sfintele Paști, jertfesc un miel a cărui semnificație religioasă cei credincioși n-o mai cunosc și se mulțumesc doar să spună că așa au pomenit ca de acest mare praznic să se taie un animal.

Atât în Vechiul, cât și Noul Testament este prezentă jertfa mielului pascal, ceea ce denotă și din acest punct de vedere o legătură firească dintre cele două Testamente. Pentru a înțelege acest lucru și a sublinia mai mult semnificația mielului pascal este nevoie ca înainte de a expune datele despre semnificația religioasă a mielului pascal la români să prezentăm în acest sens datele biblice.

1. Jertfa mielului pascal după Vechiul Testament

Sacrificarea mielului în ziua de 14 Nisan când începe Paștele iudaic, este instituită de Dumnezeu, ceea ce atesta originiea sa dumnezeiască (Ies 12, 1-11).

La primul sacrificiu pascal, fiecare israelit a luat din sângele animalului și cu el a uns amândoi ușorii și pragul de sus al casei, în care vor consuma carnea friptă cu azimă și ierburi amare (Ies. 12, 8). Cu privire la vârstă, se precizează ca animalul să fie de un an, ceea ce înseamnă să nu fie nici prea tânăr și nici prea bătrân, la care mai adaugă integritatea corporală și să fie de parte bărbătească (Ies. 12, 5-6).

La ieșirea din robia egipteană, se permitea ca în loc de miel să fie adus chiar un ied, animal pe care evreii nu l-au mai folosit atunci când au intrat în Țara Sfântă și dupa aceea (Lev. 23, 12).

Din prevederile legate de modul cum să pregătească și să consume jertfa, reiese rolul acestui, sacrificiu în cadrul sărbătoririi Paștelui iudaic, care se prăznuiește în prima din Cele 12 luni ale anului (Ies. 12, 1).

Precizarea ca toți copiii de familie dintre fiii lui Israel trebuie ca în ziua a 10-a a lunii Nisan să aibă câte un miel de un an (Ies. 12, 2) are în vedere obligativitatea aducerii lui, întrucât chiar în noaptea zilei de, 14 Nisan sângele animalului va fi semnul că în locuința respectivă este o familie de evrei (12, 13) și o va ocoli Domnul și nu va îngădui pierzatorului ca să o lovească (Ies. 12, 23).

Momentul jertfirii mielului precede ieșirea israeliților din robia egipteană la care se adaugă credinta politeistă, de aceea Sfântul Chiril al Alexandriei spune că fără acest sacrificiu care prefigurează pe Hristos, nu avea loc nici eliberarea din Egipt și nici cruțarea primilor născuți dintre evrei (Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione in spiritu et veritate, P. G. 68, col. 261). Același Sfânt Părinte mai spune că cine participă la binecuvântarea mistică sunt biruitorii morții spirituale.

Jertfa mielului este strâns legată, de Paște, care a marcat începutul unei vieți noi și nașterea unui popor liber (Ies. 14, 4).

Desemnarea acestui animal a fost făcută de Dumnezeu, deoarece mielul cu chipul său exprimă blândețea și inocența pe care le-a observat pe bună-dreptate Sfântul Grigorie de Nazianz. Tot el ne mai spune că veșmântul necorupt al mielului prefigurează pe cel al lui. Mesia, iar precizarea biblică pentru sexul masculin al animalului este pentru a expia greșeala lui Adam, cât și pentru a preînchipui pe Fiul Fecioarei prezis de profetul Isaia (7, 14).

În continuare se face o exegeză interesantă pe marginea, textelor vechi-testamentare de Sfântul Grigorie de Nazianz care se referă și la vârsta de un an a victimei, pentru a pune în lumina activitatea de răscumpărare pe care o va realiza Mesia, sau la integritatea fizică a mielului, așa cum va fi Hristos care va purta consecințele păcatului.

O altă tâlcuire a aceluiași Sfânt Părinte privește timpul de seară pentru aducerea mielului care va prevesti pe cel al jertfirii Domnului Hristos pe Golgota, la plinirea vremii.

De asemenea, frigerea animalului în foc arată că învațătura despre viitorul miel pascal, adică doctrina lui Mesia este dreaptă și stabilă (Sfântul Grigorie de Nazianz, Oral XLV în Pascha, in P. G. 36, col. 640-652).

Dacă Sfinții Părinți au văzut în cele relatate de Moise cu privire la ritualul mielului pascal niște referiri la lucrarea mântuitoare a lui Mesia, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii (Isaia 1, 29), unii teologi moderni au infirmat originalitatea și istoricitatea datelor scripturistice.

Datele vechi-testamentare despre sacrificiul mielului pascal, cât și sărbătoarea Paștilor iudaic au fost legate de sărbători pagâne care ar fi fost imitate de către evrei și care nu ar avea nimic demn de crezare.

Astfel, după unii critici moderni care încearcă să găsească contraziceri în cele relatate în cartea Ieșirea despre momentul exodului evreilor (Ies. 12, 15-21), cu situația evenimentelor din Egipt, originea sacrificiului mielului pascal ar fi în jertfirea berbecului care se aducea în fiecare an la Teba de sărbătoarea primăverii închinată zeului Amnu reprezentat cu corp de berbec.

Asemănările sunt numai formale și nu de fond, deoarece mielul pascal a fost rânduit de adevăratul Dumnezeu – Iahve.

Pprin acest sacrificiu nu se avea în vedere cinstirea divinității, ci marcarea unui eveniment important – ieșirea din Egipt a evreilor.

Chiar dacă și berbecul zeului Amnu se aducea primăvara, deoarece era o sărbătoare a tebanilor închinată acestui anotimp, mielul pascal se jertfește tot în această perioadă de timp, care pentru Israel a însemnat o nouă viață liberă.

La păgâni, accentul sărbătoririi cade pe revenirea naturii la o nouă stare de lumină și căldură, favorabile vegetației. Sărbătoarea primăverii de la Teba nu poate sta la baza Paștilor evreilor, întrucât aceștia nu venerează niște stări naturale din natură, ci tocmai nașterea lor la o viață nouă, pe care o putem întâlni și în natură care întinerește în aceste condiții climatice.

2. Jertfa mielului pascal dupa Noul Testament

În vremea Mântuitorului, Paștele iudaic cunoaște cel de al treilea stadiu de sărbătorire care începe dupî perioada postexilicî (sec. VI. i. Hr.) când s-au introdus din cauza influenței rabinilor, obiceiuri noi, ceea ce a dus la săvârșirea unui nou ritual pascal.

La rânduiala acestui ritual se păstrează aspectul sacrificial constând din carne de miel, azimă și ierburi amare la care se adaugă fructe amestecate cu oțet și consumarea celor patru pahare de vin, binecuvântate de capul familiei în timp ce se citesc texte din Psalmi (113-118).

Bucuria pascală aducea în fiecare an pe credincioșii evrei la Ierusalim, unde veneau în pelerinaj la templul sfânt.

Prezența lor la locașul sfânt însemna manifestarea dreptei credințe și amintirea de ieșirea minunată a stramoșilor lor din robia egipteană.

Această datină evreiască a fost respectată și de Mântuitorul Hristos, Care la vârsta de 12 ani s-a suit la Ierusalim, unde a fost ascultat de învațătorii iudei care s-au minunat de răspunsurile și priceperea Sa (Luca 2, 41-43). Fiul lui Dumnezeu a venit cu Sfinții Apostoli la Ierusalim pentru a serba Paștele iudaic, când avea vârsta de 33 de ani și jumătate, însă nu l-a mai ținut, deoarece a fost vândut de Iuda Iscarioteanul pe 30 de arginți (Matei 26, 15), după ce a plecat dela Cina cea de Taină (Ioan 13, 25-28).

Din relatările despre Cina cea de Taina, instituită în joia Sfintelor Patimi, se pot desprinde niște caracteristici comune între acestea și obiceiurile pascale iudaice.

Mai întâi amintim spălarea picioarelor, pentru a participa într-o stare de puritate fizică la cina sacrificială, iar la Cina cea de Taină numai a picioarelor Sfinților Apostoli (Ioan 13, 5). Apoi folosirea paharelor cu vin binecuvântat de capul familiei și numai unul la Cina cea de Taina sfințit de Fiul lui Dumnezeu, precum și folosirea imnelor scripturistice de unii (Ps. 113-114) și cântări de laudă de alții (Matei 26, 30).

Jertfa cea nouă și nesângeroasă profețită cu cinci secole înainte de Hristos de profetul Maleahi (1, 11) s-a plinit la Cina ce de Taină Când Mântuitorul a instituit  Jertfa Euharistică, binecuvântând și sfințind pâinea și vinul care nu sunt simboluri, ci înseși Trupul și Sângele Său (Matei 26, 28). Cele două elemente euharistice reprezintă Trupul Mielului lui Dumnezeu care S-a jertfit o singură dată și deplin pentru, toată lumea.

În spiritul învățăturii Sfântului Ambrozie al Milanului, sacrificiul mielului pascal a prefigurat jertfa de pe Golgota a Mantuitorului Hristos.

Din această jertfă, creștinii își hrănesc sufletul și trupul prin Taina Sfintei Euharistii. Potrivit comentariilor sale, animalul oferit de Dumnezeu lui Avraam în locul fiului său, Isaac, a preînchipuit mielul pascal, care eliberează pe Israel dintr-o stăpânire inumană și văzută și este tipul adevăratului Miel care Se va jertfi pentru salvarea întregii omeniri de sub osânda păcatului, adică dintr-o stăpânire nevăzută (Sfântul Ambrozie al Milanului, De Abraham, I, 5, in P. L. 14, col. 437).

Dacă sângele mielului pascal în Vechiul Testament avea o putere purificatoare și aducătoare de pace omului credincios cu Dumnezeu, acest lucru se realizează într-o stare perfectă în Noul Testament, prin răstignirea Mântuitorului, care se aduce pe Sine ca un miel spre junghiere și ca o oaie fără de glas (Isaia 53, 7).

3. Semnificația semantică a termenului “miel”

Cunoașterea temeiurilor scripturistice ale sacrificiului mielului pascal care apare atât în Vechiul Testamet cât și în Noul Testament în cadrul sărbătorii Paștilor, este cel mai bun lucru din partea unui creștin pentru a nu fi derutat de feluritele ipoteze referitoare la originea acestui ritual.

În locul acestor mărturii biblice la care am adăugat exegeza Sfinților Părinți și a teologilor, își fac loc păreri cu rea voință sau care încearcă să infirme originalitatea și obârșia divină a celor două sărbători prăznuite în fiecare primăvară în decorul revenirii naturii la viață.

Originea divină a acestor sărbători este de necontestat și cunoașterea semnificației semantice a cuvântului miel este edificatoare.

În dicționarele filologice românești se menționează proveniența sa dintr-un cuvânt latinesc care, probabil, a existat doar în latina populară, nu și în cea cultă, el fiind absent în dicționarele latine. După cum se știe, limba, prin specificul său, este spirituală, iar cuvintele sunt instrumente ale omului de a-și exprima mesajele care trebuie cunoscute și nu reduse la fenomene mitologice.

Dacă limba română s-a născut în școlile religioase din tinda bisericilor și din mănăstiri, i s-a imprimat un evident caracter religios-spiritual, aspect peste care se trece cu ușurință și se apelează la noțiuni omonime sau sinonime prezente în alte culturi. S-ar putea spune pe bună dreptate că o dată cu nașterea poporului, a apărut și o limbă adecvată în care sunt exprimate niște realități sau simțăminte religios-morale.

Tezaurul nostru lingvistic are nenumărați termeni religioși a căror origine este din Sfânta Scriptură, așa cum este cazul cuvântului miel, moștenit pe filiera biblică și alcătuit din două părți de cuvânt: prepoziția mi = din, de la, și numele divin El – Dumnezeu, care la rândul său este înrudit cu verbul ui = a fi puternic, a fi tare. Termenul românesc raportându-l la izvorul biblic, exprimă un lucru foarte interesant și anume că jertfa pascală este legată de “Mielul lui Dumnezeu,, Cel ce ridică păcatul lumii”.

Strămoșii noștri pentru a crea acest termen specific limbii române nu au folosit ebraicul “Se(h)”.

Acesta înseamnă nu numai miel, ci și ied. Era firesc ca acest cuvânt românesc să fie mai aproape ca formă de cel ebraic, așa cum este termenul “amin” sau să vină pe filiera greacă în care echivalentul este substantivul “amnos” care se înrudește cu denumirea divinitații Amnu din Teba.

O altă variantă veche a textului biblic este și textul latin cu radicalul agnus, care ca forma este departe de denumirea românească pentru jertfa pascală adusă de Paștile mozaic de evrei și de învierea Domnului – Sfintele Paști, de către creștini. La fel de deosebită este și forma slavonă de agnet, deoarece pentru români nu exprimă noțiunea de miel pascal, ci pe cea de miel euharistie care se jertfește ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie.

Constatăm că poporul român a creat acest termen pentru a desemna atât jertfa adusă de Mântuitorul, cât și pe cea care a prefigurat-o în Vechiul Testament.

La Sfânta Proscomidie se aduce jertfa nesângeroasă din pâine la care preotul zice: “Junghie-Se Mielul lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că substantivul consacrat “miel” se referă și la trupul euharistic al Mântuitorului. Acest miel care înseamnă “din Dumnezeu” ne lămurește bucuria deosebită  care o aduce creștinilor în fiecare an și, totodată, numele său este conform cu învățătura scripturistică despre Dumnezeu Fiul, Care S-a născut din Tatăl.

Bucuria spirituală este exprimată prin sacrificiul mielului care în fiecare an este prezent la masa pascală a creștinilor. Trupul care are nevoie de jertfa Mielului lui Dumnezeu se hrănește de Sfintele Paști cu carnea animalului. Acestui sacrificiu i se imprimă astfel un caracter religios, fără a se substitui jertfei euharistice, în care Hristos, sub forma pâinii și a sângelui; se oferă tuturor care-l primesc spre iertarea păcatelor, sănătate sufletească și trupească și spre viața de veci.

Păstrarea corectă a sărbătorilor religioase și în special a Paștelui mozaic pentru evrei a fost totdeauna benefică pentru asigurarea unității de credință și de neam a lui Israel.

Atunci când au neglijat această îndatorire, au căzut în idolatrie care a avut urmări dezastruoase pentru israeliți, de aceea când s-au organizat religios și social sub regi credincioși, a fost nevoie de revenirea la datina lor pascală: “Săvârșiți Paștele Domului Dumnezeului vostru, după cum este scris în această carte a Legii” (IV Regi 23, 21).

Cele consemnate în Vechiul Testament despre păstrarea corectă a sărbătorii Paștilor sunt o pildă pentru creștini, care trebuie să țină Paștele creștin, sărbătoare cu o mare importantă în păstrarea unității de credință, cât și în întărirea și dezvoltarea vieții spirituale. Urmările benefice, pentru om și societate constau numai în ținerea lor conform rânduielilor fixate de Biserică din care rezultă originea lor divină.

Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here