Scurte povestiri cu tâlc

0
104
Povestirile provin din numeroase ţări, culturi şi religii. Ele aparţin moştenirii spirituale a întregii umanităţi. Autorul nu a făcut altceva decât să le culeagă şi să le ordoneze, având un anumit scop în minte. Sarcina lui seamănă cu cea a ţesătorului şi a vopsitorului; lâna şi torsul firelor nu îi aparţin.

Maestrul a rămas surprins să audă în curtea sa strigăte şi certuri. I s-a spus că vinovat este un discipol de-al său, aşa că a trimis să îl cheme şi l-a întrebat ce s-a întâmplat.

– A sosit o delegaţie de erudiţi care au venit să te viziteze. Le-am explicat că tu nu-ţi pierzi vremea cu oameni ale căror minţi sunt sufocate de cărţi şi de gânduri, dar sunt lipsite de înţelepciune. Aceştia sunt cei care, în îngâmfarea lor, creează dogmele şi diviziunile între oamenii de pretutindeni.

Maestrul a zâmbit, apoi l-a privit drept în ochi pe discipol.

– Adevărat! Adevărat!, a murmurat el. Dar spune-mi, oare nu tot îngâmfarea te face să te consideri diferit de aceşti erudiţi, dând astfel naştere actualului conflict şi actualei diviziuni?

*                      *
*

În timpuri imemoriale, Dumnezeu a dat o petrecere la care a invitat toate virtuţile, mari şi mici, umile sau eroice. Virtuţile s-au adunat împreună în holul superb decorat al raiului şi au început să converseze cu plăcere una cu cealaltă, întrucât se cunoşteau bine; unele dintre ele erau chiar înrudite.

Dumnezeu şi-a dat însă seama că există două virtuţi care nu se cunosc, ba chiar se simt oarecum stânjenite una în prezenţa celeilalte. De aceea, el le-a luat de mână şi le-a făcut cunoştinţă:

– Recunoştinţă, i-a spus el uneia dintre ele, ţi-o prezint pe Caritate.

De-abia şi-a întors Dumnezeu privirea de la ele, că cele două virtuţi s-au privit din nou cu ostilitate, îndepărtându-se în grabă. Legenda spune că nici măcar Dumnezeu nu a reuşit să apropie Recunoştinţa de Caritate.

*                      *
*

Un discipol a venit călare pe cămila sa la cortul maestrului său sufit. Aici, a descălecat şi a intrat direct în cort, şi-a înclinat superficial capul şi a spus:

– Credinţa mea în Dumnezeu este atât de mare încât mi-am lăsat cămila afară, fără să o leg, convins că Dumnezeu îi protejează pe cei care îl iubesc sincer.

– Du-te şi leagă-ţi cămila, prostule!, l-a repezit Maestrul pe discipol. Nimeni nu are dreptul să-L plictisească pe Dumnezeu aşteptând ca El să facă ceea ce ar putea face el însuşi, fără nici un fel de efort.

 

Fragment din volumul Rugăciunea broaştei, de Anthony de Mello

V-ar putea interesa şi aceste povestioare cu tâlc

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here