Scrierile lui Nicolae Steihardt, definitorii pentru învăţătura lui spirituală

0
86
Translate in

nicolae-steinhardtPentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.

Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri – stârpirea.

Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila.

În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cât de mizerabilă este situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele.

Ciudată contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.

Nu tot astfel în noul legământ. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului – unde totul e durere, nedreptate, suferinţă – poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele.

Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul Testament blând. E o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică dacă e deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund.

Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Hristos ? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul – în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei – cu o vorbă bună de care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Hristos – Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică!

Fragmente din scrierile lui Nicolae Steihardt

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here