Scenarii sapienţiale

Scenarii sapienţiale – Iniţierea lui Socrate.

În dialogul numit Banchetul, Socrate povesteşte cum a fost iniţiat de Diotima. Vom nota că Socrate a avut şi profesori, şi maeştri. Profesorul te pregăteşte pentru aspectul informaţional, îţi dă codurile conştientului şi ale lumii văzute. Iar maestrul te pregăteşte pentru cunoaşterea revelatorie, creează starea mentală a totalizării perceptive şi activează o energie latentă.

Socrate i-a avut ca profesori pe Anaxagora, pe Damon (muzician şi sofist), pe Favorinus (pentru lecţii de retorică); a avut dascăli de gimnastică, trupul său era „bine întreţinut fiziceşte”, cum zice Laerte.

Evident că un profesor bun transmite nu doar informaţii, ci şi atitudine mentală, stări de spirit care clintesc porţile inconştientului. Dar profesorul face acest lucru doar aleatoriu. Numai maestrul o face cu o destinaţie expresă şi cu procedee adecvate.

Diotima avea, după spusa lui Socrate, puteri miraculoase şi o cunoaştere în mysterium. Pe Socrate el îl iniţiază în cunoaşterea iubirii universale şi a contemplaţiei.

Diotima îşi începe iniţierea prin a revela factorul operant al transformării, agentul trecerii de la dimensiunea comună la cea „iniţiatică”: agentul ruperii de nivel. Agentul schimbării de „stare”, al schimbării de dimensiune şi de mutaţie în alt plan… Aşadar, îi revelează lui Socrate ce este „daimonul” şi condiţiile cu totul particulare în care îi poţi auzi vocea.

Cuvântul „daimon” în greceşte avea semnificaţia „înger păzitor”. Diotima îi spune lui Socrate taina trezirii îngerului, cum ar zice un creştin. Sau taina trezirii duhului.

În creştinism, daimon a căpătat sensul de „zeu străin”. Creştinismul a considerat că orice zeitate străină este malefică. Şi chiar poate fi malefică în măsura în care o zeitate străină prelungeşte în om o stare psihică „fărâmiţată”, stare de lucruri păgâne, adică timpul când contactul cu lumea nevăzută era cifrat sau codificat pe fragmente, predispunând mintea la parcelare.

Orice zeu este un cod parţial, iar superioritatea creştinismului constă în a percepe divinitatea în unitate.

De aceea „zeii străini” au fost rejectaţi; ca mintea omului să cunoască noutatea revelaţiei finale fără să se încurce în confuze coduri zeieşti anterioare, cifruri ale unor niveluri energetice stabilind complicate relaţii vibratorii cu omul. Astfel „daimon” a primit sens negativ. Citindu-l pe Platon, ţinem cont de sensul pre-creştin, pozitiv, al termenului.

Diotima îi revelează lui Socrate natura daimonului:

„Este un mijlocitor între oameni şi cer, revelând oamenilor voinţa cerului şi cerului voinţa oamenilor. Din el purced ştiinţa viitorului, slujba preoţilor cu privire la jertfe şi iniţiere, din el vine proorocia. Convorbirea între zei şi oameni, în veghe sau somn, se face prin daimon”. „Şi cine-i înţelept în astfel de lucruri se numeşte bărbat inspirat”…

Daimonul este un „vestitor” despre altă lume.

Fiecare om are daimonul său? Este el autonom, sau este hrănit de conţinuturile psihismului inconştient? Ţine de capacitatea de „materializare”, întâlnită la oamenii cu un voltaj mental însemnat?

Inconştientul, cuibul daimonului, este terenul privilegiat unde cosmosul devine om şi duhul devine suflet.

Dacă universul se află rezumat în noi, înseamnă că el poate fi citit în noi. Enigma cosmosului care devine om poate fi citită în om. Din această „citire” rezultă putere.

Ştim că Socrate şi-a auzit daimonul de mai multe ori. Acesta îi era un fel de înger păzitor. În situaţii grele, daimonul îi spunea cu glas distinct: „Fereşte-te să faci asta”. Socrate îl auzea desluşit, vorbindu-i în cuvinte greceşti.

Ce a mai cuprins iniţierea? Diotima i-a revelat taina nemuririi cu ajutorul cunoaşterii lui Eros.

Dragostea, eros, este manifestarea setei de nemurire a omului, zice Diotima. „Iată, Socrate, prin ce mijloc un muritor are parte de nemurire în privinţa corpului şi în toate celelalte.”

 

Prin Eros, Diotima introduce în discuţie noţiunea ascetică a contemplaţiei.

 

Când vorbeşti despre eros, contemplaţia încetează a fi o noţiune abstractă. Oricât ai explica unui om ce înseamnă contemplaţie, el nu va simţi „corporal” acest adevăr. Mai ales ucenicul fără nici o idee de practică contemplativă.

Diotima spune: să-l determini pe ucenic „să nu iubească decât un singur corp” (prin corp înţelegând şi trup, dar şi obiect sau simbol).

Adică: să te concentrezi cu iubire asupra unui singur corp (obiect, simbol). Când apare dragostea pentru obiectul concentrării, apare şi contemplaţia. Numai iubirea face să dispară distincţia obiect-subiect, şi favorizează cunoaşterea prin comuniune.

 

Numai astfel va înţelege că frumosul dintr-un corp este frate cu frumosul din alt corp, şi că această realitate comună între corpuri, care este dincolo de forme, se numeşte „ceea ce nu se schimbă”.

 

Este o lecţie despre real. Ceea ce trece este ireal. Iar real este doar ceea ce nu trece. Spiritul.

Restul este iluzie. A distinge iluzia în om şi-n lucruri, a distinge realul, iată pasul înţelepciunii.

 

„Contemplarea nemijlocită a frumosului”, zice Diotima.

De la frumosul corporal (formă) spre cel dincolo de forme. Primul este doar şcoala pentru a-l găsi pe al doilea. Şi „aici e rostul vieţii noastre”. În final: revelarea frumosului divin, cel cu înfăţişare unică.

„Ce-am spus aici nu-i decât pregătire!”spunea Diotima.

Iniţierea cu tâlcuire a misterului, ca şocare a inerţiei intelective, este doar pregătire.

Va trebui să urmeze asceza, adică stăruinţa în păstrarea schimbării.

*

Am evocat acest scenariu iniţiatic pentru că el are universalitate. Un context recent mi l-a actualizat. Era toamna, în urmă cu câţiva ani, şi Claire îşi termina şedinţa de rebirth. Claire este una din primele şi puţinele europence care practică foarte iscusit terapia sau procedeul de cunoaştere rebirthing. Ea îl asociază cu sofrologia, le vede împreună şi le practică împreună.

Unul din bărbaţii care participau la antrenamentul rebirth a zis: „Iată-mă în situaţia de a fi iniţiat de o femeie, într-un procedeu nou pe care nu-l ştiam”.

El încerca să fie hâtru, dar se întrezărea suferinţa orgoliului.

Claire atunci i-a spus: „Citeşte-l pe Platon, să vezi că mai sunt antecedente: Diotima”. Şi a mai spus:

„În toate situaţiile, bărbatul este iniţiat de către femeie. Când nu o fac eu, o face femeia dinlăuntrul tău. Cu cât ai o cale de acces la elementul feminin din tine, cu atât eşti mai apt pentru iniţiere. Aşadar, eu nu te iniţiez, ci eu îţi conduc o cunoaştere pe care am primit-o la rândul meu. Partea feminină din tine te iniţiază: face ca spiritul să se deschidă”.

 

Deşi vorbea frumos, Claire era mai puternică decât vorbele sale. Adică lucrul său era mai bun decât vorbele.

*

Tradiţia sapienţială ne învaţă că desăvârşirea este în noi. Ea poate fi întâi experimentată de oricine, apoi realizată de oricine. Experienţa perfecţiunii este simplă, cei care au facut-o o singură dată măcar, îndrumaţi, au fost surprinşi şi încântaţi. Iluminarea nu-i o ţintă imposibilă, rezervată unor înzestraţi cu daruri rare. Desăvârşirea este universală, asa cum imperfecţiunea este universală.

 

Agitaţia este imperfecţiunea. Oprirea agitaţiei înseamnă oprirea imperfecţiunii.

Timpul şi condiţiile opririi sunt spuse de îndrumător. Dar şi un timp minim al opririi imperfecţiunii are efecte notabile, care se fixează prin repetare.

Oceanul inconştientului este ceea ce-ţi apare când creierul, după 10-15 minute de stabilitate controlată, se află tăcerea.

Stabilitatea se consolidează prin contemplarea formelor şi prin contemplarea fără formă.

Perfecţiunea se află în tine.

Este pe măsura ta. Nu arată nici ca Einstein, nici ca Gandhi. Desăvârşirea ta arată ca tine însuţi, când te decizi, o clipă, să guşti desăvârşirea. Şi oprind agitaţia, oprind imperfecţiunea, trăieşti acea stare nouă, curată, o secundă, 12 secunde. La măsura corpului tău. O primă revelaţie a acestei simplităţi, repetată stăruitor, prelungită, mereu prelungită, repetată ritmic, zilnic, dă îmbunătăţirea.

Tratarea destinului, Vasile Andru

 

Alte articole găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here