Scenarii iniţiatice

0
82

Scenarii iniţiatice.
Scenariile pe care le voi consemna mai jos fac parte din istoria strădaniei omului spre desăvârşire. Ele aparţin istoriei, iar astăzi n-au decât semnificaţia de document al minţii.
Chiar dacă izolat aceste scenarii s-ar putea practica în grupuri sau secte anacronice, ele rămân doar documente psihologice.
De aceea, le vom semnala succint.

Misterele mamei tuturor lucrurilor

Un scenariu bine structurat îl vom găsi în cartea lui Apuleius: Metamorfozele sau Măgarul de aur. Este tradusă şi în româneşte.
Tema sa este iniţierea în cultul lui Isis. Prima parte este alegorică, arătând decăderea omului care se lasă pradă simţurilor, şi spaima celui ce se lasă pradă magiei.
Şi în final, salvarea: iniţierea în misterele religioase.

Romanul este autobiografic.

Lucius Apuleius a trăit în secolul II d.H. El a fost iniţiat în câteva mistere, a călătorit mult, a slujit ca sacerdot. Un episod din viaţa lui: a fost dat în judecată de nişte rude invidioase, cu acuzaţia că, prin mijloace magice, a determinat o femeie bogată să se căsătorească cu el. La proces, respinge cu evlavie această acuzaţie. În romanul Metamorfozele, calitatea sa de iniţiat este evidentă. Sf. Augustin vorbeşte cu preţuire despre Apuleius.

În finalul romanului Metamorfozele, Apuleius descrie o experienţă mistică, spuneam.

Practicând „implorarea”, trecând probele şi suferinţa purificatoare, el a avut revelaţia întâlnirii cu „mama tuturor lucrurilor”.
Discuţia dintre el şi apariţia vizionară a Mamei seamănă cu discuţia dintre Arjuna şi divinitatea Krishna (în Bhagavad Gita).
„Mama tuturor lucrurilor” îi vorbeşte lui Apuleius, cum Krishna îi vorbea lui Arjuna: şi-i spune că ea nu are formă unică, ci apare în mii de forme, unele grosiere, altele subtile. Zice:

„Sunt regina mărilor, cea dintâi dintre locuitorii cerului, tipul uniform al zeilor şi al zeiţelor”.

Ea zice că numele sub care mai este cunoscută şi care o revelează doar parţial şi incomplet) sunt: Minerva, Diana, Dyctina, Proserpina, Ceres, Hecate sau Nemesis (nume sub care apare ca zeiţă a dreptăţii oarbe şi a norocului, la daci). Ea are mii de chipuri, dar numele ei adevărat este Isis, zice.

Serapis era o divinitate care însuma toţi zeii.

Apis şi Osiris au aceleaşi atribute ca şi Serapis, fiind aceeaşi divinitate ca prima. Serapis era adorat la perşi sub numele de Mithra, Soarele, fiinţa supremă, simbolul fiinţei supreme.

Asa cum Isis însuma toate zeiţele.

Serapis şi Isis ar fi proiecţia masculin şi feminin la egipteni, analog cu Shiva şi Shakti la indieni.
Omul antic a căutat suporturi iniţiatice – instrumente ale rupturii de nivel şi semne ale înţelegerii supreme – în proiecţii tot mai structurate: Soarele (Helios, Mithra, Serapis) şi Luna (Selene, Isis).

Polarizarea unei mulţimi de zei în doar două principii (feminin şi masculin; putere = masculin, şi exprimare = feminin) este o culminaţie în înţelegerea dinamicii cosmice.

Lucius Apuleius: „Am atins hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors trecând prin toate elementele. În mijlocul nopţii am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii infernului şi de zeii cerului, i-am văzut şi i-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care deşi le-ai auzit, eşti totuşi osândit să nu le înţelegi”.

Ivirea zeilor refulaţi

Vom face un salt de la antici la epoca modernă. Iniţierea lui Cagliostro (sec. al XVIII-lea) are ca „ascensor” tot imaginea zeiţei Isis. Asta se petrece tardiv, într-o lume în care zeiţa şi-a pierdut locul social şi preoţii, şi este refulată. Zeii antici au fost refulaţi, adică trimişi în inconştient, îngropaţi acolo, ca nişte plăceri oprite.

Cazuri de reactualizare izolată a unor zei refulaţi se întâlnesc şi în ziua de azi; în Bucureşti, este micul grup fantast al închinătorilor în Zamolxis…

Revenim la exemplul iniţierii lui Cagliostro.
Încetând să fie vital, adică cult în care credea o comunitate, Isis devine un simbol rezonant, pe care Adeptul plasează adevăruri universale. Când o face inconştient, este regresie infantilă. Când o face conştient, este abilitate în mânuirea codurilor universale.
Sacerdotul îi spune lui Cagliostro: „Ridică-ţi capul, învingătorule, şi priveşte mândru domeniul nelimitat al spiritului tău. Eşti demn de a pătrunde în tainele marii cărţi a Naturii”.

Scenariul iniţierii începe cu învingerea simţurilor de către adept.

Apoi adeptul trece probele de înrudire cu elementele: pământ, aer, apă, foc. Iniţierea trebuie să stingă conflictul omului cu elementele. Şi probe pentru a verifica rezistenţa la ispită („valurile de pasiune”). Conflictul cu Sine, zicem noi.

Apoi, probe pentru învingerea fricii de moarte.

(Am numit aceasta: stingerea conflictului cu timpul.) Zice: „Nu poţi bea moartea, căci nu există decât viaţă”. Iată ce află cel iniţiat şi se eliberează de frică. Află că „moartea” este un aspect al fricii, şi nu o realitate obiectivă.
*

Toate iniţierile în mistere au puncte comune, au un program de stingere a celor patru conflicte.

Astăzi, acest „program” a fost preluat de practica optimizării umane, cu mult realism, fără învăluiri esoterice. Esenţa rămâne aceeaşi, dar o exprimăm într-un limbaj mai aproape de sensibilitatea modernă. Se va numi „trezie”, şi înseamnă: extinderea conştientului, realizarea condiţiei naturale depline, organizarea structurii vibratorii umane în armonie cu cea cosmică. Fireşte, mai rămâne o parte tainică, ce ţine de „înmulţirea harului”.

Anacronisme productive

În India se practică şi astăzi iniţierea în taina focului, homa. Am asistat la un asemenea moment, în Trivandrum – Kerala. Europenii care mai erau de faţă se integrau cu mare dificultate, şi mărturisesc că trei sferturi din ei n-au simţit motivaţia să reziste toată noaptea cât a durat scenariul.

Este o experienţă de conştientizare a acelui loc lăuntric unde cosmosul devine fiinţa ta.

Homay taina focului, activează memoria cea mai veche a omului, care este memoria focului. Prin foc, ne înrudim cu faza incipientă a lumii, cu procesele de ardere, de explozie, de transformare. Omul se compune din toate elementele, iar elementul foc este doar un engramat în abisal. Are loc, în acest scenariu, şi o jertfă simbolică: jertfa mentală a tuturor gândurilor, cuvintelor şi dorinţelor.

Este o „kenosis” pe care creştinul o obţine prin rugăciune, iar hinduistul prin „dhyana”. De altfel, toate religiile au preluat ecouri din taina focului.

Lumânarea, candela, care există peste tot în temple şi biserici au şi sensul de ofrandă, şi de risipire a tenebrelor.

Uneori cei care recurg astăzi la rituri antice, pre-creştine, nu scapă de o candidă sau poate chiar asumată iluzie, ori chiar minciună. Scenariul antic actualizat de un creştin are secvenţe de plagiat productiv. Oricât ar păstra fidelitatea ritualului Isis, adeptul modern împrumută „combustibil” din practici creştine folclorizate.

Acest transfer candid l-am remarcat, ziceam, şi la un mic grup bucureştean care vrea să reînvie misterele lui Zalmoxis şi ale lui Deceneu.

Ei leagă nişte elemente din religia dacilor (lacunar atestată), cu elemente din religia druizilor (ceva mai bine atestată, dar şi ea „umflată” cu adaosuri moderne), iar liantul este creştin.

Reziduuri funcţionale

Despre iniţierea la Daci am publicat un eseu în Dosarul Nopţii împăratului (vezi: Noaptea împăratului, ediţia a II-a revăzută, 1993).

Scenariul iniţiatic al dacilor are importanţă pentru noi, astăzi, din două puncte de vedere.

Întâi, pentru că este de fapt de cultură, de antropologie, şi a fost productiv într-o vreme, şi ne-a lăsat coduri de trăit şi de lucrat, ne-a lăsat o premisă de înţelepciune. Dar, odată cu creştinismul, aceasta este capitol încheiat. Creştinismul, fiind o revelaţie finală, superioară celei daco-păgâne, chiar dacă n-a eliminat tot procedeul iniţiatic al dacilor, l-a împlinit în litera şi spiritul revelaţiei finale.

A integrat ce era de integrat, a luminat codurile care erau de luminat, a împlinit preluarea moştenirii tainice. Şi astfel capitolul religiei Dacilor s-a încheiat.

Sadoveanu, în romanul Creanga de aur înţelege bine acel moment al neamului nostru, când „practicile vechi s-au îmbinat cu legea nouă a inimii frăţeşti”. Autorul dă reperele cronologice: „Era, de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într-al cincilea ciclu”, adică anul 780 de la „izbăvitorul Hristos”. Atunci, al 33-lea Decheneu (sau mare preot), îşi consideră „mandatul” istoric încheiat şi trimite pe ucenicul său păgân să se iniţieze în religia creştină, la Constantinopole.

Spuneam că scenariul iniţiatic al dacilor, pe lângă importanţa sa de document de suflet străbun, mai are şi o importanţă practică.

Dar nu în sensul acelor reactualizări hibride şi fanteziste ale unui aşa-zis ritual zalmoxian, ci în sensul că: în unele comunităţi rurale s-au păstrat ecouri străvechi iniţiatice. Unele deghizate, altele mai explicite.

Unul explicit ar fi dansul căluşarilor, care rezumă un însemnat trecut iniţiatic; este şi ritual, şi transă, şi terapie.

Căluşarii, la început, faceau „tapas”, sau încălzirea ascetică. Acest procedeu a supravieţuit până azi, cu etapele lui strict supravegheate; izolarea grupului de „ucenici”; paza simţurilor, postirea; abstinenţa verbală; stabilitatea perfectă; „îmblânzirea focului”; evitarea vederii femeilor (pentru că simpla vedere pofticioasă a unei femei produce în bărbat lucrare endocrină, risipind energie); exersarea dansului terapeutic şi ritual.

Dansul căluşarilor astăzi este un reziduu dintr-o iniţiere străveche.

În unele sate mai are un rol funcţional de tămăduire. Dar şi asta se pierde, devenind spectacol folcloric. De ce s-a pierdut acest ritual iniţiatic, din moment ce efectul său energetic era real, verificat?

Pentru că a fost înlocuit cu moduri mai eficiente şi mai uşor de integrat în viaţa publică: modul creştin.

Creştinismul a eclipsat practici iniţiatice vechi, dar a integrat şi valorizat elemente viabile (cum ar fi paza simţurilor, postul, abstinenţa, stabilitatea în rugăciune), dându-le un cadru ca ele să treacă abundent în viața curentă.

 

Alte episoade atavice: într-un sat din munţii Bucovinei am întâlnit prin anii 70 un nucleu iniţiatic: „Sfatul bătrânilor”.

Ceea ce am consemnat atunci are forma unei proze non-fictive, şi va fi publicată cândva.
Unele reziduuri din scenarii precreştine sunt vitale, în sensul că o comunitate încă se serveşte de ele. Şi nu sunt artificii iniţiatice, nu sunt actualizări experimentale (ca grupul zalmoxienilor) ci acolo, la sat, ele păstrează o funcţie educativă, reglatoare. Dar ziceam şi ele sunt reamenajate sub influența modului creştin.
*

La noi a existat şi un isihasm înainte de isihasm. Adică o practică ascetică bine pusă la punct.

„Pot spune că neamul nostru se trage de la Roma, dar mai cu seamă de la Carpaţi” (Sadoveanu, Ochiul care râde, 1934).
Legat de acest „isihasm” primitiv (meşteşug al liniştii) vom spune că el capătă o desăvârşire, o împlinire prin isihasmul creştin. Creştinismul n-a alungat achiziţii dacice, dar le-a luminat propria lor profunzime.

Deşi numai în comunităţi tradiţionale ele au valoare funcţională, credem că preluarea lor adecvată de către un modern ar conduce la rezultate.

Codurile sapienţiale au o putere care nu se pierde. Stă ascunsă. Se pierde însă cheia lor. Şi modernii, de regulă, deschid taine vechi cu chei de la învăţături similare… Iar unii fac pasul spre esenţă, spre rădăcina de unde provin tulpinile văzute.

*
Oricât de complicate ar fi scenariile iniţiatice, ele se rezumă la două modele:

Modelul spontan, de salt, comparabil cu o chirurgie, care deblochează energie, tăind întunericul. În acest caz, acţionează un operator fie prin puterea sa, fie printr-o manevră mistică, stârnitoare de putere.
Modelul progresiv, producând o dizolvare lentă şi sigură a ecranelor care opacizează văzul. În acest caz primeşti doar îndrumarea despre cale, taina şi un însoţitor, şi tu eşti propriul tău vindecător în măsura în care te deschizi vindecării, sinergetic.

În ultima analiză, nu există două „tipuri” (două modele) decât în faza de început.

Căci angajarea pe cale este un moment cutremurător, episod de iniţiere spontană care lasă urme în viaţa omului; iar menţinerea pe cale este o lucrare stăruitoare, progresivă, de durată. Eşti mereu la început şi mereu altul. Un îndrumător zicea: Trăieşte azi ca și cum ai ajuns la ţintă, si ţinta va veni spre tine. Eşti mereu la început, şi eşti mereu la ţintă, adică eşti altul.

 

Terapia destinului, Vasile Andru

 

Alte articole găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here