14 Octombrie – Sfânta Cuvioasă Parascheva

0
376

Sf Parascheva 1”Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu … drepţii în veci vor fi vii și sufletul lor nemuritor…” (Înţel. Solomon III 1; IV 7- 15) «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» (Gal. II, 20). Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu cea prăznuită astăzi: Cuvioasa Maica noastră Parascheva.

Dacă pentru toţi sfinţii evlavia credincioşilor români este deosebită, pentru Cuvioasa Parascheva venerarea depăşeşte obişnuitul, deoarece ea este o fiică din neamul nostru străbun, înrudită trupeşte şi de acelaşi duh creştin cu noi.

În localitatea Epivat, din sudul Dunării, era un conducător iscusit creştin, dar dur cu supuşii şi nemilos cu ai săi. El se căsătorise cu o tânără nobilă, la fel de bogată ca şi el, cu numele Sofia. Aceasta avea o mamă cu o inimă de aur, în care se topeau şi dispăreau durerile multora. Era o credinţă a cărei viaţa era bunătate, al cărei suflet era mângâiere pentru cei în necazuri, şi ale cărei fapte erau exemple de urmat. Fiica ei, Parascheva, crescuse în aceeaşi sfinţenie şi cucernicie.

Această familie de vază moştenea nenumărate bogăţii şi mulţi robi. Nu se știe câți copii a avut Sofia, dar cel mai mare s-a numit Epifanie, care pleacă în singurătate și ajunge apoi călugăr într-o mănăstire cu viață aspră, Vlaherne din Constantinopol. Datorită credinţei lui mari, pregătirii teologice deosebite şi bunătăţii sufletului său este urcat în scaunul episcopal al Maditei  (Tracia), iar după moarte, moaştele lui s-au dovedit tămăduitoare.

Nu mult după  Epifanie, se naște Parascheva (1025). Ea este crescută de mama și bunica ei în frica lui Dumnezeu, obișnuită cu milostenia și mergerea la biserică. Încă de mică învăța foarte bine, dar pe lângă școala vremii, o preocupau rugăciunile și slujbele bisericii. Cunoștea viața și activitatea Mântuitorului și Sfinților Apostoli, iar pildele și sfaturile evangelice erau istorioarele pe care le spunea copiilor. Din această cauză era vestită în sat și împrejurimi, iar bucuria bunicii și a mamei sale era deosebită. După moartea bunicii, i-a spus mamei: ”Cu ceea ce mi-a sădit bunica în suflet, voi fi alături de ea totdeauna”.

La 12 ani, învăţa pe alţii să scrie și să citească pentru că numai așa vor putea înţelege lumea şi frământările ei, zicea ea, deoarece ”Dumnezeu ne-a dat pricepere (I Ioan I, 20) și cunoaștere (Col. II, 2) ca să umblăm cu înțelepciune” (Col. IV, 5-^). De acum ea credea că mântuirea este jertfă pentru aproapele: ”… a iubi pe aproapele tău este mai mult decât orice …”(Marcu XII, 33). Dar cum să porți crucea, când în jurul tău sunt lacrimi și suspine?, se întreba Parascheva și ieșind din casă zeci de mâini se întindeau spre o bucată de pâine, Parascheva împărțind din porția ei. Bubele sărmanilor, tremuratul celor goi, dorința celor flămânzi, o preocupau.

Venind toamna, frigul îngrijora pe mulţi. Ea ştia că robii de la curtea tatălui ei dorm la fel ca animalele, iar copiii lor sunt încălziți cu propiul suflu; ce viață! O sclavă avea cinci copii, dintre care o fetiţă bolnavă de friguri. Acesteia i-a dat hainele ei călduroase şi strălucitoare. Din camera ei ducea lucruri celor năpăstuiţi.

Parascheva înțelegea durerile sclavilor și cu lacrimi roagă pe mama sa saă-i elibereze , ca o faptă creștinească (Filimon 17) și să-i considere oameni și frați ai lui Hristos. ”Bogăția este ruina sufletului”, spunea Parascheva și dacă nu iubești pe aproapele tău pe care îl vezi, cum poţi să crezi în Dumnezeu pe care nu-L vezi? (I loan IV, 20). Cum să porţi podoabe şi pietre scumpe când din cauza acestora se naşte suferinţă. Mama ei tăcea, dar tatăl mai rău o certa si ea işi arăta satisfacţia că ”suferă pentru Hristos” (Filip. I, 20) și răspundea: Nu mă tem de cei care chinuiesc trupul, ci de cei care pierd sufletul (Matei X, 28).

Împlinise 18 ani, studiase la şcolile vremii, citise pe filozofi şi vieţile sfinţilor, o impresionaseră faptele Sfintei Ecaterina şi dorea cât mai mult să se apropie de Cel ce este împărat al cerului şi al pământului. Tatăl hotărăşte în ascuns să o căsătorească cu un tânăr foarte bogat care auzise de frumuseţea ei şi mai ales de credincioşia şi înţelepciunea ei. Cu tot refuzul Paraschivei, tatăl rămâne neclintit.

Acum își dădea seama de ce fratele ei fugise de acasă și se hotărăște să-l urmeze. Tânărul, chemat de tatăl Paraschivei, a sosit din capitala Imperiului bizantin, Constantinopol, și oferă mari daruri și bogății de aur și argint logodnicei. Dar în noaptea nunții, tânăra Parascheva împarte hainele scumpe de mireasă celor lipsiți și credincioși ai săi și însoțită de un grup de tineri și tinere, crescuți în acelți duh al evlaviei, părăsesc Epivatul și cu o barcă pornesc spre cetatea Constantinopolului. Datorită bogăției în aur și pietre scumpe, eliberează din sclavie însoțitorii săi, iar merge la școlile înalte ale Capitalei. Părinții o caută pretutindeni, dar fără rezultat.

Tatăl, după această întâmplare și chinuit de gândul că a făcut rău odraslei sale, moare, iar Sofia, mama Paraschivei împarte averile sale robilor celor lipsiți plecând de acasă cu durerea în suflet pentru copii.

În luxul și curtea bizantină a împărătesei Zoe (1028 – 1050), Parascheva vede numai destrăbălare şi necinste. Însuşindu-şi câteva limbi, trece in insula Halki, audiind mari profesori ai timpului îşi dă scama că vocaţia ei este viaţa de sihăstrie. Dorea să meargă la Locurile sfinte, dar nu putea civilă, pentru că frumuseţea ei fizică era piatră de sminteală pentru mulţi şi atunci intră in Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleia Pontului. După o ascultare şi viaţă aspră de cinci ani, în care timp studiază şi medicina, merge la Ierusalim, în ciuda peripeţiilor.

Avea 23 de ani, vigoarea şi tinereţea le pusese în slujba binelui şi dreptăţii, iar acum în faţa peşterii în Betleem se roagă: ”Cel ce ai voit în sărăcie să aduci lumii bucurie şi pace, arată-mi calea”; iar la mormântul Mântuitorului cugeta: Doamne, am văzut izvorul vieţii, de acum pot să mor. Pleacă în pustia Iordanului, unde Sfântul loan propovăduise apropierea împărăţiei cerurilor (Matei III, 2), unde Mântuitorul primise Botezul şi unde Cuvioasa Maria Egipteanca trăise în nevoinţă 47 de ani.

Din viziune şi prin iluminare simţea că şi-a pierdut mama şi aşa înţelegea să roage pe Stăpânul tuturor să se milostivească de toţi credincioşii adormiţi întru nădejdea Învierii. Viaţa ei aspră îi menţinea totuşi tinereţea. În dorinţa ei să iasă în lume şi să facă bine la alţii, învăţându-i calea pentru a fi desăvârşiţi, se hotărăşte să meargă desculţă pe urmele Sfinţilor Apostoli şi pe la Bisericile înfiinţate de Sfântul Apostol Pavel în Asia Mică. Cumpătarea era pentru ea cea mai bună armă. Vineri, ziua când a fost răstignit Mântuitorul, ţinea post negru şi de aceea i s-a zis şi Sfânta Vineri, nume purtat până astăzi la ortodocşii români şi încă i se mai spune, din adâncă evlavie, Postitoarea.

După ce cutreieră toate locurile sfinte se întoarce Ia Constantinopol. O boală necruţătoare îi spintecă trupul ei firav de atâtea nevoinţe.

moastele-sfintei-parascheva-iasiVenind în Epivat, satul natal, află de soarta alor săi. Lumea când a văzut-o, a început s-o roage să rămână la ei, dar Parascheva de altă dată în haine strălucitoare, era acum smerită, fără vlagă, cu un glas stins, fară încălţăminte şi modest îmbrăcată. Se îndreaptă iarăşi spre Constantinopol. Aici se împărtăşeşte, presimţindu-şi sfârşitul. Doreşte să treacă marea cu o corabie. Boala o macină şi cade în neştiinţă, rostind cuvintele: „Cel ce ai suferit răstignire pentru noi, Doamne, primeşte sufletul roabei tale… şi o lumină strălucitoare s-a arătat deasupra corăbiei.”

Aşa a trecut spre Domnul, la 14 octombrie 1050, o inimă largă şi milostivă, una din cele mai mari trăitoare a credinţei creştine, Preacuvioasa Fecioară Parascheva, în vârstă de 25 de ani. Marinarii arabi de pe corabie, înspăimântaţi, ajunşi la Calicratia (Caliacra) ascund trupul gol (supt de post şi rugăciune) la marginea mării, şi părăsesc locul.

Fără să ştie cineva, lângă mormântul ei, a fost îngropat un om păcătos şi nelegiuit. Preotul din localitate are o viziune şi peste câtva timp găseşte trupul dezgropat de valurile mării, fără să fie putrezit. Voia să-l îngroape în cimitirul obişnuit, dar o femeie bolnavă, plină de credinţă, se vindecă la atingerea moaştelor, un copil orb din naştere primeşte vederea, minunile se înmulțesc și  aşa s-a făcut cunoscută vestea despre moaştele Sfintei, după viața și trăirea ei întru Hristos…

Patriarhul din Constantinopol  vine cu un mare sobor de slujitori, aşează moaștele Cuvioasei în biserica Sfinţilor Apostoli, unde credincioşii, mai ales copii, tinerii şi cei ce o cunoscuseră veneau în șiruri nesfârșite să-i mulţumească pentru binefacerile și rugăciunile îndeplinite.

Popoarele din Balcani încep să se miște; Ioan Asan al II-lea, conducătorul imperiului româno-bulgar (1218-1241) cere împăratului din Bizanț moaştele compatrioatei sale şi le aşează cu mare evlavie la Tîrnavo, ridicând mitropolia de aici la treapta de Patriarhie, fiind de faţă români și bulgari, înfrăţiţi în aceeaşi credinţă străbună. Nu peste mult timp, Baiazid Hidcrim distruge Tîrnovo, desființând patriarhia bulgară (1393). Moaştele sunt răscumpărate greu de dreptcredinciosul domn al Tării Româneşti Mircea cel Bătrân (1386-1418) și aduse, împreună cu Moaştele Sfintei Faloftea, în Țara Românească.

După dezastrul de la Nicopole (1396) Mircea este nevoit să se retragă, iar furia sultanului ordonă să ridice moaştele Sfintei de sub ochii înlăcrimați și inima îndurerată a strămoşilor noștrii dreptcredincioși. Ele sunt trimise în dar kneaghinei Serbiei, Anghelina, fiind cinstite cu aleasă pioşenie de români şi sârbii din Banat şi împrejurimi.

Peste o sută de ani, noul sultan al turcilor, Suleiman II, distruge Belgradul (1521), luând moaştele Cuvioasei la Istanbul.

Urcându-se pe tronul Moldovei, evlaviosul domn Vasile Lupu (1634 -1653) – care era din părţile unde se născuse mama Cuvioasei Maicii noastre Parascheva – şi ocupând scaunul de mitropolit, Varlaam (1639 -1660), unul din cei mai credincioşi şi iubitori de neam şi în acelaşi timp cel mai cult om al timpului, aceştia au cerut sultanului moaştele Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva. Sultanul Murad la cerinţa patriarhului Partenie al Constantinopolului, eliberează moaştele, după mari eforturi materiale (300 pungi de aur).

De la intrarea în ţară până la Iaşi a fost o bucurie duhovnicească nemaiîntâlnită; încrederea în puterea Sfintei, rugăciunile către mirele ei, Hristos-Domnul, făceau vindecări şi alinau suferinţe. Aşa au ajuns moaştele acestei Cuvioase, iarăşi în posesia şi patrimoniul spiritual al credincioşilor români.

La 13 iulie, moaştele ajung la Iaşi. Mitropolitul Varlaam şi domnitorul Vasile Lupu, în fruntea unui alai impresionant, cu şiruri nesfârşite de credincioşi conduc moaştele la biserica Sfinţii Trei Ierarhi.

În 1916, racla este trecută în Basarabia, apoi la Kiev și Odesa, iar în 1922 racla se reaşează în catedrala reînnoită a Iașilor. În 1942, Moaştele sunt duse la Bucureşti şi aşezate în biserica Mănăstirii Ciorogîrla și Pasărea, ca apoi, după eliberare, în 1945, să fie duse la locul lor, la Iași.

moastele-paraschevaDe atunci și până astăzi, 14 octombrie, praznicul Cuvioasei Paraschiva, este mângâiere pentru cei ce cu credinţă cer mijlocirea ei către Hristos Dumnezeul nostru și ajutor întru necazuri; este nădejdea trăită cu o conştiinţă liniștită, deci cu o viaţă vrednică de apropierea sfintelor ei moaşte.

Cuvioasa Parascheva, pentru credincioşii români de pretutindeni, se bucură de cinstire deosebită, ea fiind din glia noastră străbună și iubitoare a oamenilor pe care dorea să-i vadă fericiţi.

Racla cu sfintele ei Moaşte au fost totdeauna sprijin de nădejde, spre ocrotirea neamului şi păzirea credinței. În cinstea ei s-au ridicat cele mai multe biserici de pe întinsul Patrie noastre, înainte chiar de a fi fost aduse moaştele ei la Iaşi. Mitropolitul-predicator Grigore Ţamblac (sec. XV) a generalizat cultul Cuvioasei, fiindcă el fusese slujitor la Tîrnovo şi a însoțit Moaştele pe pământul românesc (1394), iar Bisericile ortodoxe slave au trecut-o în calendar în jurul anului 1580.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1955, a hotărât genera¬lizarea cultului Cuvioasei Paraschiva la întreaga suflare românească.

Pentru aceasta, să cinstim ziua sfântă de astăzi prin viaţa noastră, întru prăznuirea ei, cerându-i ajutor în credinţă, putere de a înlătura patimile şi răul din lume, aşa cum ne îndeamnă şi imnul: «Veniţi adunarea celor ce iubiţi liniştea, veniţi doritorilor de curăţie, veniţi iubitorilor de praznic de toate vârstele, să lăudăm cu cântări duhovniceşti pe aceea care a preţuit liniştea şi a înţeles sufletul necăjit al omului; exemplul pustnicilor, podoaba fecioarelor, frumuseţea celor iubitori de tăcere; mângâietoarea celor întristaţi, cercetătoarea celor bolnavi şi ajutătoarea celor în necazuri, pe Cuvioasa Parascheva cea de la Dumnezeu înţelepţită, care izvorăşte tuturor tămăduiri. Cuvioasa a primit, pentru viaţa ei sfântă, darul minunilor, cu dumnezeiască poruncă.» (Icosul praznicului).

Aşadar, Mântuitorul sufletelor noastre, pentru rugăciunile Maicii Tale care a fost exemplu de curăţie fecioarei Parascheva şi ale Cuvioasei care s-a închinat locului naşterii şi Învierii Tale şi a îndeplinit poruncile Evangheliei, miluieşte-ne pe noi. Amin!

”Pagini din viețile Sfinților” – Pr. Ic. Stavr. Mircea Irina, Pr. Prof. Dumitru Irina

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here