Sacralitatea şi sfințenia vieții umane

0
283

viațaOrtodoxia afirmă că viața este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viața umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulțumire. Ea trebuie prețuită, conservată şi protejată ca expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu, Care ne‐a adus „de la neființă la ființă” nu doar pentru o existență biologică. El ne‐a ales pentru Viață, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat, „la moştenirea sfinților, întru lumină” (Col. 1, 12; Efes. 1, 18).

Mișcarea theosis sau îndumnezeirea

În limbajul Părinților răsăriteni, acest destin transcedental sau telos al existenței umane e exprimat ca theosis sau „îndumnezeire”. În gândirea patristică, Dumnezeu în adâncimea ființei Sale rămâne de nepătruns, dincolo de ceea ce putem cunoaşte sau experia. Un abis de netrecut desparte creatura de Creator, natura umană de natura divină. Cu toate acestea, învățătura ortodoxă despre theosis afirmă că vocația noastră primă este de a participa la viața divină însăşi, de a „urca spre casa Dumnezeului nostru”. Acolo ne vom bucura de comuniunea veşnică cu cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Cum rezolvă Ortodoxia această tensiune între absoluta transcendență a lui Dumnezeu şi accesibilitatea Sa în viața credinței? Putem răspunde scurt şi schematic în felul următor. Din misterul adânc al absolutei Sale „alterități”, totala inaccesibilitate a naturii sau ființei Sale divine, Dumnezeu se îndreaptă spre lumea creată şi spre lucrul mâinilor Sale, pentru a salva, restaura şi vindeca tot ceea ce e păcătos şi corupt.

Dumnezeu ne deschide calea

Cu ajutorul a ceea ce Sfântul Irineu numeşte cele „două mâini” ale sale – Fiul şi Sfântul Duh ‐ Dumnezeu Tatăl îmbrățişează viața umană. El o umple cu atributele sau „energiile” Sale: iubire, putere, dreptate, bunătate şi frumusețe. Astfel, El ne deschide calea spre Împărăția Sa, acolo unde cei care trăiesc şi mor în Hristos se alătură sfinților din toate veacurile, aducând cântări de laudă şi mulțumire înaintea măreției şi maiestății divine. De aceea, viața umană îşi găseşte ultima împlinire dincolo de moarte, în nesfârşita comuniune a „dreptății, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt”, care constituie Împărăția lui Dumnezeu (Rom. 14, 17).

Totuşi, apostolul Pavel, ca şi evanghelistul Ioan şi alți autori neotestamentari, vorbeşte despre Împărăție ca despre o realitate care ne este accesibilă aici şi acum. Împărăția este „printre” noi, în „mijlocul” nostru sau chiar „înlăuntrul” nostru. Acesta e probabil sensul lui entos de la Lc. 17, 21. Deşi plinătatea ei poate fi cunoscută abia după moartea fizică, viața noastră de acum, în Biserică, ne oferă o reală pregustare a bucuriei inefabile ce va să fie. „Dreptatea, pacea şi bucuria” sunt calități pe care Sfântul Pavel le consideră a fi caracteristice comunității eclesiale de pe pământ, la fel ca şi vieții în veşnica „comuniune a sfinților”.

Viața veșnică

În Evanghelia după Ioan, Iisus le vorbeşte celor tentați de apostazie, tentați să‐şi încalce angajamentul luat față de El şi să revină la iudaism. El li se adresează la timpul prezent. „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul meu şi crede în Cel ce M‐a trimis are viață veşnică şi la judecată nu va veni, ci s‐a mutat din moarte la viață” (In. 5, 24). Din această perspectivă, Împărăția lui Dumnezeu nu este doar un obiect al speranței noastre viitoare (eshatologice).

Ea este o realitate prezentă, inaugurată prin botez şi hrănită prin comuniunea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ea este o realitate „sacramentală”, care transformă radical înțelegerea noastră despre originea şi finalitatea existenței umane. Viața e acum experimentată ca un pelerinaj continuu, marcat de o luptă lăuntrică. Ea devine în esența ei askesis sau luptă spirituală între stricăciune, păcat şi moarte, pe de o parte, şi plinătate, sfințenie şi viață veşnic fericită, pe de alta. Această luptă şi izbânda ei finală constituie „viața în Hristos”. Creați de Dumnezeu ca cea mai sublimă expresie a iubirii Sale divine, noi suntem chemați să ne împărtăşim de comuniunea veşnică cu El, în compania celor care reflectă în eternitate sfințenia Sa radiantă.

Cum ajungem la sfințenia divină

Totuşi, ca şi sfinții care au fost înaintea noastră ‐ miile de martiri, „mărturisitori” şi alți oameni sfinți care „au luptat lupta cea bună” şi au ieşit biruitori. Noi putem ajunge la sfințenia divină prin exercițiul bunei chiverniseli. Ne oferim „pe noi înşine şi unii pe alții şi toată viața noastră lui Hristos”.

Mustrând pe membrii Bisericii din Corint, care erau tentați să cadă în ispita păcatului trupesc (desfrâului), Apostolul Pavel îi întreabă retoric: „Sau nu ştiți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care‐L aveți de la Dumnezeu?”. Apoi face precizarea cutremurătoare. „Voi nu sunteți ai voştri; căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru!” (I Cor. 6, 19‐20). Buna chiverniseală creştină cere ca noi să „dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Aşa cum arată parabola talanților, această chiverniseală implică nu numai îngrijirea, ci şi înmulțirea roadelor. Să dăm lui Dumnezeu ce este al Său, pentru slava Sa şi mântuirea lumii.

Creștinii sunt creați după chipul divin şi chemați la asemănarea cu Dumnezeu prin dobândirea sfințeniei, după cum Tatăl nostru ceresc este „sfânt”. Ei cred că un aspect major al vieții şi vocației lor este lupta continuă împotriva puterilor demonice ale păcatului. Purtând zilnic crucea lui Hristos, ei se îmbarcă pentru un pelerinaj interior care duce, prin pocăință continuă, de la moarte la viață, pentru a atinge în cele din urmă comuniunea cu Dumnezeu.

Sacralitatea vieții

Aceasta este vocația primită de ei de la Dumnezeu, singura care le oferă un ultim sens şi o valoare personală. Această vocație este cea care conferă existenței umane sacralitatea sau sfințenia sa. Ea singură oferă vieții umane valoare eternă, de la concepere, la moartea fizică şi până la existența înviată din Împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, orice reflecție asupra problemelor morale care influențează viața umană presupune o perspectivă antropologică, fidelă Tradiției Bisericii, care recunoaşte şi respectă această sfințenie.

A vorbi despre sfințenia sau sacralitatea vieții umane înseamnă a vorbi despre persoană. Este o persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor trei Persoane treimice. Acesta este un concept înțeles greşit în America de azi, unde „persoana” este în întregime confundată cu „individul”. Caracteristicile individuale ne disting unii de alții. Calitatea de persoană ne uneşte în legătura comuniunii cu ceilalți şi cu Dumnezeu.

Ne putem revendica ca persoane doar atâta vreme cât întrupăm şi comunicăm celorlalți frumusețea, adevărul şi iubirea care unesc cele trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – într‐o veşnică tri‐comuniune (tri‐unitate). Dumnezeul Treimic este deci modelul.Este și izvorul şi finalitatea a tot ceea ce este cu adevărat personal în experiența umană.

John Breck, Darul sacru al vieții

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here