Să trăim cu inima înseamnă să fim sinceri cu noi înșine și să trăim în mod responsabil față de alții.
Însă a trăi cu inima înseamnă în primul rând să trăim totul și până la capăt, înseamnă să știm că drumul, căutarea, sunt adevărate itinerare ce trebuie urmate. Din această perspectivă, pe acest drum nu există căi de ieșire, timp pierdut, întâlniri fără rost.
Toate lucrurile au o semnificație. Când le întâlnim, înțelegem că ne așteptau de mult. Erau acolo dintotdeauna, rânduite de Dumnezeu. Mai mult, în fiecare dintre ele există Dumnezeu. Dumnezeu este în orice lucru.
Trebuie să găsim adevăratul sens al fiecărui lucru, să învățăm să punem întrebările corecte la capătul unor tentative, încercări, verificări, erori, pentru a conferi adevăr drumului, căutării noastre. Trebuie să găsim curajul de a merge până la limita ființei noastre și să investim cu sens tot ceea ce ne înconjoară. Absolut tot. Pentru că toate au un înțeles. Greu este să știm să-l deslușim.
Valoarea învățării
Suferințele, mai cu seamă acelea ale inimii, ne-au ajutat să înaintăm pe drumul nostru pentru a ne confrunta cu o altă experiență de viață. Trebuie să ne dăm seama, o dată pentru totdeauna, că trebuie să experimentăm durerea, suferința, pentru a le transcende.
Fără de ele nu există creștere, conștiință, drum. Nu există învățare.
Însă experiența constă tocmai în a învăța. De fapt, mulți continuă să se comporte, să reacționeze ca la început, merg mereu în aceeași direcție, repetă mereu aceleași greșeli, refac aceleași scheme, nu învață, nu se schimbă, nu trec la un nivel superior de cunoaștere, de viață. Trec prin viață suferind, întotdeauna. Parcă nu ar înțelege mesajul care le spune că trebuie să schimbe.
Dacă nu vom ști să tragem învățăminte din propriile greșeli, vom fi osândiți să le repetăm la nesfârșit. Cine vrea să pornească la drum, trebuie să uite pentru totdeauna fraze precum: ”De ce mie? De ce toate astea mi se întâmplă tocmai mie?” și să le înlocuiască cu întrebarea: ”Doamne, ce vrei să mă faci să înțeleg prin ceea ce mi se întâmplă?”
Omul simte întotdeauna impulsul de a merge mai departe. Simte, înlăuntrul său, un impuls puternic, căruia nu i se poate împotrivi și care o împinge să tânjească după un lucru la care, după ce l-a dobândit, va trebui să renunțe pentru a se îndrepta către altceva.
Duhul, înrădăcinat în trupul nostru, ne îndeamnă întotdeauna, ne cheamă întotdeauna să mergem mai departe. Însă orice dobândim sau vom dobândi nu ne va mulțumi. Nici o profesie, nici o iubire, nici o putere. Pentru că sunt în afara noastră.
Când vom deveni conștienți de acest adevăr – și mulți vor părăsi această experiență fără a-l fi înțeles – nu vom mai căuta în afara noastră. Ci înăuntru. Acolo unde totul este scris din totdeauna.
Înlăuntrul nostru se află tot ce căutăm, toate lucrurile către care năzuim, paradisul.
Însă, pentru a ajunge acolo, va trebui, să pornim la drum. Prin ceilalți. Drumul existenței noastre, al inimii, al sufletului nostru.
Adevăratul călător nu caută numai pentru sine, ci pentru întreaga omenire.
Sursa: ”Drumul vieții”- Valerio Albisetti
