Să te aşezi pe poziţia de martir

Dragii mei, Dumnezeu vă aşteaptă pe voi pe care v-a deşteptat, care v-a sensibilizat să înţelegeţi aceste lucruri. Omul îşi găseşte scuze în greşelile celuilalt, se acceptă în defecte unul pe altul şi se împrietenesc – greşeală mare.

Tu ai o particularitate a ta, de ce te-ai nivelat cu acela care îţi dă motive să te îndreptăţeşti? Mergi după harul pe care-l ai tu. Dacă poţi să-i strecori şi lui ceva, să se îmbunătăţească în tot cazul, dacă nu poţi, fii liniştit că eşti într-o nădejde.

Dumnezeu nu ne judecă după Decalogul lui Moise (leş 20,1-26), ne judecă diferit după talanţii pe care-i avem fiecare. După cât ni s-a descoperit nouă fiecăruia personal! De aceea ne cere mai mult. Că spune: „Celui care i se dă mult, mult i se va cere” (Luca 12, 48).

De cele mai multe ori te mulţumeşti numai cu atât: că trăieşti sigur în „burtică” şi nu mai trăieşti din idealuri în jertfire. Dar vă spun: ceea ce este caracteristic învăţăturii creştine este jertfa. Dacă nu ştii să apreciezi Crucea, nu eşti omul lui Hristos. Şi adică, mai bine zis, eşti mai slab, nici al diavolului nu poţi să fii. Adică, nu eşti al nimănui şi aceasta este o jignire la adresa valorii omului care este valoarea valorilor în creaţia lui Dumnezeu.

Dar trebuie să ştii întâi să mori. Eu nu sunt pentru nevoinţă, sunt pentru o stare de prezenţă continuă. Să mori şi să înviezi în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă.

Toată măreţia învierii n-ar fi fost aşa de grozavă dacă n-ar fi fost Crucea mai întâi. Şi de-asta spun: orice jertfă e foarte bine primită şi te adaugă, îţi dă contur. Eşti om! Te rogi ca un om, dar nu ca un om închipuit. Că nu văd un om duhovnicesc care să nu lupte. N-are chip dumnezeiesc în el atunci!

Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, a luptat. A luptat ca un ostaş, pur şi simplu, ca cel mai neînsemnat om, ca cea mai neînsemnată fiinţă. A luptat. Că dacă nu lupta, nu murea! Şi tocmai asta ne-a dat să înţelegem. Să ştii să mori!

În mic, în mare, dacă nu ştii să jertfeşti, eşti un profitor. Un trândav. Şi nu poţi să ridici niciun fel de steag. Nu trebuie renunţat la jertfă. Dracul luptă împotriva noastră, dar nu-şi dă seama că luptă cu rezultate pozitive pentru noi. O stare de prezenţă continuă recomand, nu nevoinţă. Posturile (zilele rânduite pentru a ţine post) Bisericii, bineînţeles, nu le putem ignora. Şi nici n-avem voie să ne atingem de ele. Decât să le respectăm.

Eu sunt pentru prezenţă continuă. Este mare greşeală strategică că nu facem unitate durabilă între noi acum în momentul istoric pe care îl trăim. Ne arătăm doar pozele unul altuia! În sfârşit, avem avantajul că ne pomenim în rugăciune, ăsta e un mare lucru. Dar nu putem caracteriza un călugăr sau un creştin după amănunte.

Se ştie că există fierbinte şi rece, dar să fii căldicel este primejdios (Apoc 3,16). Nu vrei să fii nici aşa, nici aşa, sau vrei să te mângâi cu aceea că eşti credincios, dar aşa, în felul tău. Nu. Ori fierbinte, ori rece, pentru că cel rece îşi va da seama, mai repede, că totuşi este într-un sentiment de răspundere, pe undeva, psihologic privind lucrurile şi îşi poate reveni.

Dar cel căldicel, care nu este nici colo şi nici dincolo şi are un fel de „Dumnezeu” al lui, acela este în foarte mare primejdie, pentru că se mulţumeşte doar cu ceea ce i se pare că are. Chiar Evanghelia spune: „iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8,18). Aşa este.

Cât despre cei care sunt certaţi, ironizaţi de ceilalţi că merg la biserică…

Dragii mei, dacă aceştia se apără, sunt nişte mucenici ai momentului, sunt oamenii lui Hristos. Căci spune: „Cine se va ruşina de Mine…” (Luca 9, 26). Adică, cum altfel? Acest cuvânt pentru cine este spus? Pentru că mulţi spun: „Am trecut prin faţa bisericii şi nu m-am închinat de ruşine.”

Atât ţi-a cerut Mântuitorul: să te închini! De cine ţi-a fost frică sau ruşine? Şi unul va zice: „Uite se închină!” iar o sută vor zice: „Bravo lui. Uite la el. Eu nu mă închin şi acest copil este tânăr şi se închină.” Şi ai mărturisit pe Hristos. Şi cât de uşor este să facem acest lucru. Eram în maşină cu câţiva nepoţei de-ai mei. Când erau mici i-am întrebat: „Cine dintre voi se va face preot?” Iar din toţi, doar fata a spus: „Eu mă fac preot.” Şi eu eram în maşină cu ei şi am trecut pe lângă biserică şi s-au închinat ei şi m-au întrebat: „Tataie, nu te închini?” „Mă închin, vai, cum să nu mă închin!” Şi m-am închinat şi eu, ca să nu se smintească copiii şi au început să se închine toţi cei din maşină.

Dragii mei, şi câţi îngeri ne roagă şi chiar îngerul nostru păzitor ne roagă: „Închină-te, măi frate, şi tu!” Şi ce uşor, acum eu fac o comparaţie cu viaţa de închisoare, ce uşor putem să ne manifestăm credinţa, putem să ne manifestăm viaţa în Hristos. Acolo eram urmăriţi pe o scobitură cât jumătate de unghie ca să vadă ce facem şi trebuia să fim prezenţi. Aici când slujesc Liturghie stau şi mă gândesc: „Ce bine este că nu-i în spatele meu gardianul, să mă lovească sau să mă condamne!” Că era moarte acolo, nu mai erai în viaţă dacă te surprindea… Şi cu toate acestea, slujeam Liturghia şi în închisoare.

Pot să spun eu la duşmănia care s-a manifestat, fără nici un fel de menajament, pot să spun eu că nu ne-a ajutat Dumnezeu? Te duceau la răcitor, la camerele frigorifere, dragii mei, acolo îţi ieşea sufletul din tine. Rezistai două sau trei zile, dar nu cinci… Şi ne duceau acolo dezbrăcaţi. Nu pot spune eu, că acolo era minunea lui Dumnezeu? Am făcut închisoare paisprezece ani, am fost şi în pustie şi sunt întrebat: „S-au făcut minuni?” Iar eu zic: „Cum să nu se fi făcut minuni!”

Dacă eu trăiesc în urma atâtor lucruri, acestea nu simt considerate minuni? Acolo, făceau orice ca să mă omoare, mai ales că se spunea că mă va face patriarh. Şi nu şi-au dat seama ei că până la acest moment este o cale lungă. Şi era imul acolo, un ungur pe nume Biro, care pe limba lor înseamnă primar şi acela zicea: „O să te facă patriarh!” Şi i-am spus: „Mă încântă, tovarăşe primar, această propunere, pentru că o să scap odată de aici şi când voi veni în vizită la Aiud, sper să nu vă mai găsesc aici. Sau dacă vă găsesc, va fi altceva.”

Adică, vreau să vă spun: am trăit în pustie şi am văzut lupta cu diavolii, dar, sincer, este mai uşoară decât cea cu oamenii. Pentru că diavolii se temeau de Dumnezeu şi îi goneai (Iac 2,19)! Dar oamenii nu aveau frică de Dumnezeu. Vă daţi seama cât este de sălbăticit un om, care are sabie oficială în mână şi este necredincios? Vă daţi seama ce înseamnă să fii necredincios? Sigur că trebuie să te aşezi pe poziţia de martir, fără discuţie: „Voi muri şi asta e!” Dacă nu vă puneţi problema aceasta, nu veţi birui!

Vin foarte mulţi să mă întrebe: „Să plec în străinătate?” „Pleacă! Dar să ştii că ai terminat-o cu Ortodoxia.” Pentru că acolo simt anumite raţionamente, este o altă lume. Au făcut organizaţiile masonice orice să-L înmoaie pe Hristos, dar n-au reuşit.

Adevărul te provoacă să-l ataci, că dracul este prezent pretutindeni şi nu stă degeaba. Însă diavolul are o durere mare: că nici noi nu suntem proşti. Ne întrebăm care e rostul nostru în viaţă şi acţionăm în consecinţă. Nu trebuie să ne temem de nimic, deci nici de U.E., dacă rămânem în credinţă.

Vom fi atacaţi însă în sufletul nostru, în tradiţiile şi în credinţa noastră. Dar nu ne temem, pentru că îl avem pe Hristos. Şi El ne va apăra şi ne va învăţa cum să rezistăm. Eu o să propovăduiesc cuvântul Domnului mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar toţi creştinii trebuie să încerce să trăiască în Biserică şi să-şi păstreze identitatea, să fie mândri că sunt români şi să onoreze numele acestui neam, prin tot ceea ce fac. Am trecut noi prin comunism, o să trecem şi prin asta cu ajutorul lui Dumnezeu!

Vine lumea la mine şi plânge, dar acestea sunt nişte lucruri trecătoare, pentru care nu trebuie să dăm atenţie. Dacă eu le-aş vorbi de lucrurile mari, de valorile pe care trebuie să ţi le însuşeşti, de lucrurile de care ne vom lovi la Judecata de Apoi; să le spun cum am trecut eu prin viaţa aceasta atât de scumpă, de importanţa timpului, ar înţelege altfel lucrurile. De aceea, aş putea să spun numai atât: „Preţuiţi timpul ca şi cum aţi considera că este cel mai valoros lucru.” Dacă pierzi o clipă, pierzi deja foarte mult. Pentru că de aceea am apucat să spun că: „Orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune.”

Dacă numai imul singur susţine Adevărul, Biserica e întreagă acolo. Nu e o fracţiune din Biserică, e întreagă. Numai şi numai în Adevăr, pe care îl reprezintă Ortodoxia. Dacă falsifici Adevărul, eşti în afară de Biserică şi atunci intri în gloata care nu mai are nici o răspundere. 

Pentru că de la Dumnezeu va veni şi căderea romano-catolicismului. M-a întrebat cineva, ce părere am despre Papa… despre Ioan Paul al II-lea. I-am spus: este singurul Papă care a demascat romano-catolicismul cel mai mult. Pentru că, uitaţi-vă, umblă după prozelitism, lucru scârbos. Şi unde? La români, care sunt creştini! Este evident că vrea să stăpânească lumea! Practic, eu nici nu mai zic că e Biserică, e un guvern cu numiri clericaliste! Nu accept nici un fel de colaborare ecumenică, nici un fel de început, ce să mai vorbim despre sfârşit… Nu accept să păstrăm legătură.

Suntem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie şi dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru că Adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot.

Asta-i…, nu ne putem juca cu Adevărul, nu accept să se schimbe nimic, nici o iotă, nimic!

Papii de ce au schimbat însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, dogmele, canoanele, considerându-se fără de nici o greşeală după teoria lor, infailibili, prin ei înşişi? Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este Ortodox, pentru că Îl cinsteşte drept pe Tatăl Său (Ioan 8, 49).

Ortodox înseamnă a fi drept slăvitor, drept cinstitor. Aceasta e părerea mea. Nimeni nu îşi doreşte moartea, însă sunt situaţii în viaţă când e mai bine să mori decât să faci compromisuri.

Iertaţi-mă, vă rog, însă aici vreau să îl parafrazez pe George Coşbuc, „cu o moarte toţi suntem datori,” dar nu-i totuna ortodox să mori sau ecumenist vândut. Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în Ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! Adevărul e mai presus de toate!

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu! Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat.

Dacă unul singur mărturiseşte Adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin Adevăr. Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al Adevărului! – Ajungi în veşnicia neagră! Nu poţi să renunţi nici măcar la o „unghie,” este „unghia” mea!

Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Doar nu o să murim de mai multe ori, ci doar o singură dată (Evrei 9, 27)! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar Adevărul este cel care biruie întotdeauna.

Sfântul Iustin Popovici a spus: „Trei căderi grozave s-au întâmplat în istoria omenirii: căderea lui Adam, trădarea lui Iuda, şi infailibilitatea papală!” Să te proclami vicarul lui Hristos pe pământ? Şi eu mă declar ortodox, pentru că sunt ortodox! Şi am zis că Hristos e Ortodox! „Orthos” înseamnă „drept, adevărat” şi „doxa” înseamnă „credinţă, închinare.” Suntem aşa cum arată etimologia – dreptcredincioşi.

Şi atunci ce să cedăm ca să fim una? Mântuitorul spune limpede că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (Ioan 15, 26). Nu putem ceda! Romano-catolicii spun că purcede şi de la Fiul. Filioque înseamnă micşorarea Fiului, e ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul şi e nepotul acum.

E de o fiinţă Tatăl cu Fiul, cu Sfântul Duh. Părinţilor, Mântuitorul a spus: „Deci acela ce va strica una dintre aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, mai mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19) – adică nu se va putea mântui, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur.

Am avut o discuţie cu părintele Nicolae Tănase. M-a invitat la Valea Plopului şi m-am folosit tare mult de ce-am văzut acolo. Referitor la ecumenism, părintele Tănase spunea că a venit un preot romano-catolic şi a asistat la Sfânta Liturghie la Valea Plopului. A fost un om de bună credinţă. Şi s-a dus la el acasă şi a început să pună în practică câte ceva din cultul ortodox… Papismul l-a mutat, l-a marginalizat.

Şi-mi spune părintele Tănase: „Vezi părinte Arsenie, că ar fi bine dacă s-ar face unirea Bisericilor, s-ar folosi şi ei!” Şi-i spion: „Părinte, acela a fost un om de bună credinţă, dar raportat la întregul romano-catolicism?” „Ei, neavând identitate vin şi ne sfidează, intră în, altarele ortodoxe cu pălăria pe cap zicând: «suntem una!»”

Nu este din încăpăţânare refuzul unui aşa zis moment istoric al unităţii. Unitate nu există decât în Adevăr. Nu se poate, n-avem cum altfel! Ar însemna că Mântuitorul trebuie să vină din nou cu altă învăţătură? Aşa ca strategie ca să le dăm să înveţe ceva, da… Dar cu condiţia ca noi să rezistăm pe poziţie ortodoxă. Altfel e o mare primejdie! Ne „fac curte!” De ce credeţi că vine Papa? Ce vrea? Vrea să construiască nişte biserici romano-catolice prin Bărăgan. Nu au linişte pentru că nu simt în Adevăr! Dacă ar fi cineva mai mare peste tot pământul şi ar desfiinţa romano-catolicismul n-ar greşi! Toată lumea să treacă la Ortodoxie!

Domnul Hristos ne-a arătat cu însuşi Scump Sângele Lui şi glas dumnezeiesc calea spre mântuire – Ortodoxia. Dacă Bunul Dumnezeu, în iconomia lui Divină, îi va salva şi pe non-ortodocşi… nu ne priveşte pe noi, pentru că nu ne târguim cu marele Adevăr!

S-au despărţit de noi? Îi primim înapoi. Cu inimile deschise, nu ştim să minţim. Să se întoarcă fără condiţii şi cu smerenie. Nu le dăm canon pentru că au făcut schisma. Dar ei nu vor să vină căiţi, să facem unitate universală. Ei vor să ne păcălească: „I-am câştigat şi pe ăştia, proştii!”

Rămâneţi ortodocşi pe viaţă şi pe moarte! Nu pentru că aşa am apucat. Ci pentru că Ortodoxia împlineşte omul din tine. E singura modalitate universală fără de care nu se poate trăi. Noi, ortodocşii, n-am schimbat nimic- romano-catolicii au modificat! Papa se consideră vicarul lui Hristos. Ce nevoie este de vicar, când Hristos trăieşte? El e viu! Că zice: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20).

E atât de prezent încât rămâi uimit, nu numai în mişcări, ci şi în gânduri. El ne guvernează, Care ne-a făcut cu atâta dragoste Divină ca să fim împreună în vecii vecilor.

Părinţilor, asta nu înseamnă bigotism, înseamnă că vreau să văd că există mântuire în tot ceea ce facem şi să avem bucuria că nu numai cerebral punem problema, ci punem râvnă din tot sufletul!

Biserica prin slujitorii ei trebuie să-L propovăduiască pe Hristos. Hristos le-a săvârşit pe toate, n-a rămas nimic nefăcut. Lumea trebuie să ştie de ce a venit Hristos în lume. Să cunoască realitatea. Hristos a venit pentru om. Nu există decât un singur Dumnezeu, aceeaşi învăţătură pentru toată lumea!

“Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. Constanţa: Editura Elena, 2016

(Foto: unsplash.com)