Să nu vă speriaţi !

speriatCe să facem pentru a ne învrednici de har sau cu ce poate fi asemuită împărăţia lui Dumnezeu?

Vă voi aminti o istorisire evanghelică aducătoare de mângâiere. Domnul Se apropie de Ierihon. Acolo, lângă drum, şedea un orb. Auzind că Domnul este aproape, el a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! (Lc.18, 38) Ceilalţi voiau să îl oprească, însă el, de neoprit datorită credinţei sale puternice, striga: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Domnul a luat aminte la strigarea lui și l-a vindecat.

Bine să-L cuvântăm pe Domnul, Care a luat aminte la strigarea orbului, dar să-l fericim și pe orb, care n-a încetat să strige către El după ajutor. Și iată, fraților, o pildă de mântuire pentru noi, o pildă a felului în care sufletul se izbăvește de orbirea duhovnicească, de întunericul păcatului și de toate lanțurile iubirii de lume și iubirii de patimi care îl leagă. Sufletul caută și strigă, dar până ce nu-i vine Domnul în ajutor nu i se deschid ochii și lanțurile lui nu cad. Fără mine, zice Domnul, nimic nu veți putea face (In 15, 5). Creștinul poate totul, însă numai în Domnul, Care îl întărește (Filip, 4, 13), pentru că harul, venind, lucrează în el și a voi, a săvârși, după a Lui bunăvoință (Filip. 2, 13).

Să nu vă speriați când auziți că recăpătarea vederii duhovnicești și eliberarea de lanțurile lumii și păcatului sau, totuna, întoarcerea deplină a inimii către Domnul, este lucrul harului, în ideea că asta ar fi departe de noi… Dimpotrivă, bucurați-vă de asta, pentru că este de la Domnul, este aproape, precum și Domnul  Însuși e Dumnezeu apropiatde toți, iar nu depărtat. De la Domnul totul ne este pururea pregătit – trebuie doar să adăugăm ceea ce ține de noi.

De la noi se așteaptă dorința fierbinte, căutarea și silirea de sine spre ruperea de toate împătimirile și spre întoarcerea către Domnul. Dar să nu creadă cineva că atunci când toate acestea sunt în el a ajuns deja la tot ce caută. Nu, ci când toate acestea sunt, trebuie să aștepte ca harul dumnezeiesc, venind, să săvârșească în fapt și ruperea, și întoarcerea. Cel înlănțuit dorește cu osârdie libertatea, o caută și se străduie s-o primească… Dar tot în lanțuri se află, până ce va veni cel ce are stăpânire să îl dezlege și îl va dezlega. La fel se întâmplă și cu noi… Cu lanțuri puternice ne-a legat vrăjmașulprin patimi și prin lume. Când ajungem să ne dăm seama de această robie a noastră și simțim cât de nesuferită și de pierzătoare este starea aceasta, începem să dorim libertatea, s-o căutăm și să ne dăm toată silința ca s-o primim; cu toate acestea însă rămânem în lanțuri până ce va veni  Domnul Cel tare, îl va lega, precum Însuși a zis, pe cel ce ne ține în lanțuri, ne va dezlega și ne va da drumul în libertate (Lc. 11, 21-22). Iată un pom care e înfipt în pământ prin multe rădăcini, care pătrund adânc în acesta. Dacă el ar dori libertatea, n-ar putea s-o primească altfel decât dacă o mână puternică, apropiindu-se, l-ar smulge din sânurile pământului. Adânc am prins rădăcini numeroase în lume și în obiceiurile acesteia…. Chiar dacă am simțit cât de greu și de pierzător este acest lucru, nu ne putem smulge până ce nu ne va smulge Dumnezeu Însuși, până ce Dumnezeu, venind, nu ne va izbăvi de stăpânirea aceasta întunecată și ne va pune înainte întru Împărăția Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13)

Poate va spune cineva: „Dar ce anume sunt dator să fac ca să mă învrednicesc de un asemenea har?”

Doreşti să te rupi de lume şi să fii una cu Hristos? Mai întâi de toate, adaugă la această dorinţă toată sinceritatea şi puterea, pe cât depinde de tine asta, şi totodată să începi să cauţi harul fără să te cruţi. Unde să-l cauţi? În toate cele unde I-a plăcut Domnului să-l ascundă pentru noi ca în nişte vase… Adică în toată întocmirea Sfintei noastre Biserici şi în toate rânduielile ei, iar mai ales în Sfintele Taine ale Mărturisirii şi Sfintei Împărtăşanii. De asta să mergi la biserică de câte ori ai putinţa, să te rfogi acasă cu osârdie, să citeşti cărţile sfinte, să porţi discuţii duhovniceşti cu cine poţi, să iei asupra ta o nevoinţă oarecare (cum ar fi postul, privegherea, însingurarea, ostenelile ajutorării aproapelui ), să nu te împrăştii, să nu te agiţi în deşert, să nu cauţi slavă deşartă şi laude omeneşti; să te însingurezi în tine însuţi şi să cazi la Domnul în inima ta; iar mai cu seamă să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele lui Hristos Taine precum se cuvine. Aşa să cauţi, şi vei afla, precum a făgăduit Domnul (Mt. 7,7)- Aşa să baţi, şi ţi se va deschide (Mt. 7, 7). Totul e de la Domnul, însă primesc acestea toate numai cei care cu tărie, fără să se cruţe, caută… Chiar dacă este greu, le dă mângâiere încredinţarea că vor găsi fără îndoială… Va veni în cele din urmă harul, şi atunci sufletul, ca o pasăre scăpată din colivie, va începe să zboare liber pe tărâmul Împărăţiei lui Hristos.

Numai să nu te leneveşti a căuta, şi a căuta tocmai acolo unde poţi să afli, adică în Biserică şi în rânduiala bisericească. Rău fac cei care Îl caută, chipurile, pe Domnul, însă de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu şi de tot ce este bisericesc se înstrăinează ori se ţin de ea doar în parte, ca la nimereală, fără încredinţarea că este neapărată nevoi de această rânduială a vieţii. Nu, nu-L vei afla pe Domnul şi nu vei afla harul Lui în afara Bisericii! În afara Bisericii este lumea, împărăţia vrăjmaşului lui Hristos şi al nostru… Acolo se agoniseşte pierzarea, iar nu harul mântuitor… Pe când Biserica lui Dumnezeu, fiind preaplină de har toată şi în toate părţile sale, este vas al harului sau sumă de vase ale acestuia.

Aţi auzit de electricitate, nu-i aşa? Când se umple cu ea un lucru, lucrul acela devine recipient al electricităţii, şi când se atinge cineva de el iese o scânteie, care îl loveşte pe acela în deget sau în partea cu care s-a atins de el. Iată, ca şi cum cineva ar construi  o casă plină de electricitate şi după aceea ar umple cu electricitatea fiecare lucru din casă, aşa încât cine intră, ori de ce s-ar atinge, ar primi o lovitură de la scânteia electrică, aşa a rânduit Dumnezeu Biserica: a umplut-o de har pe toată şi tot ce este în ea, aşa încât cei ce caută prin toate cele bisericeşti  să îl  poată  primi. Pe unul îl întoarce cuvântul, pe altul – cântarea, pe altul – icoana, pe altul – sfinţitele ritualuri… unul este impresionat de ceva mare, altul – de ceva mic, însă în toate cazurile lucrarea e una singură: iese ca o lovitură, izbeşte inima, şi ea devine din clipa aceea alta, primeşte ca un fel de arvună sau zălog, în urma căruia, rupându-se de lume, începe să trăiască numai în Domnul. Aşadar, dacă doreşti să ne rupem de lume şi săfim numai cu Hristos, să o faci cu sinceritate şi, fără să te cruţi, începe să cauţi, umblând întru toate rânduielile şi aşezămintele Sfinei Biserici, sub aceşti nori, ca să zic aşa, care cuprind apa harului – şi vei afla. Va veni  clipa când Dumnezeu îţi va deschide ochii, te va lua ca de mână din stăpânirea întunericului şi te va înfăţişa întru Împărăţia Fiului iubirii Sale.

Dacă lungă sau scurtă va fi căutarea aceasta, nu este treaba noastră să hotărâm. Există un ochi care supraveghează osteneala ta  şi care aşteaptă cu nerăbdare clipa când te vei înălţa, în cele din urmă, la starea în care el va putea să acţioneze deplin asupra ta. În natură, electricitatea nu acţionează asupra oricărui corp, ci doar asupra celor care sunt predispuse la aceasta: şi în lumea duhovnicească, până ce nu se vor forma în duhul nostru dispoziţiile necesare pentru primirea harului, acesta nu se revarsă în el, ca să nu fie revărsat în deşert. Precum am amintit, piedica principală este lipsa noastră de sinceritate faţă de adevărul pe care l-am cunoscut. Ştim că lumea este incompatibilă cu Hristos, şi totuşi, având de gând să purcedem pe calea urmării lui Hristos sau chiar şi după ce am purces pe ea,  ne pare rău după câteva lucruri şi împătimiri şi le târâm după noi, parcă în necazul nestrămutatei hotărâri a Domnului potrivit căreia nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei(Mt. 6, 24). Domnul vede iubirea noastră ba în iubirea de lume, ba în iubirea de Dumnezeu, adică pe jumătate lumească şi pe jumătate creştinească, şi nu i se încredinţează pe Sine, nici nu-l încredinţează harul Său, după cum gospodarul ce vede bine nu se apucă să verse apă sau altceva într-un vas cu găuri. Nu! Trebuie să ne rupem pe de-a-ntregul de lume cu inima şi să fim ca nişte străini în ea, chiar dacă uneori nevoia ne sileşte să luăm parte în  mod exterior la lucrurile lumeşti. Domnul aşteaptă tocmai acest dezgust faţă de lume, şi chiar El Se grăbeşte să îl producă în noi prin înrâurirea dumnezeieştii Sale mile în inimă, ca mai apoi să ne umple cu Sine Însuşi. Dar fără noi nu îl va produce. Noi înşine trebuie sădorim neiubirea şi dezgustul faţă de lumeşi să ne silim către acestea.

Iată cu ce poate fi comparată Împărăţia lui Dumnezeu: închipuiţi-vă o vale întinsă, plină cu fel de fel de vegetaţie. În mijlocul ei se află o casă foarte frumoasă, în care se află un prinţ de o frumuseţe, inteligenţă, putere şi bogăţie de nedescris… De la casă pleacă aidoma unor raze cărări, care cu cât se depărtează mai mult de casă, cu atât se întretaie şi se împletesc între ele.  Şi totuşi, în pofida acestei împletiri, toate pot duce la casă, adică nu sunt căi ce duc în rătăcire. Dar la hotarele văii încep cărări care se împletesc cu cărări străine, ce nu duc la casă, ci îndărăt, dincolo de hotarele acestei fericite văi împărăteşti. Pe toate cărările merg o mulţime de oameni. Toţi merg la prinţ, care le făgăduieşte celor care ajung la el veşnică prăznuire împreună cu el în casă, ale cărei sălaşuri sunt nenumărate şi a cărei desfătare este nemăsurată. Prinţul îi vede pe toţi cei care merg şi toate ostenelile pe care le poartă fiecare pe drum, însă pe el încep să îl vadă şi să îl simtă doar cei care purced pe cărările neîmpletite cu căi străine… şi cu cât se apropie de casă, cu atât mai limpede îl văd pe prinţ, până când, în cele din urmă, chipul acestuia se întipăreşte în ei în aşa măsură, că se topesc cu totul  într-însul, uitând de sine, pentru că el este pe de-a-ntregul dulceaţă şi desfătare. Iar cei ce umblă pe căi amestecate ştiu că prinţul există, dar nu îl văd, îl doresc, însă nu îl gustă, îl caută, dar nu-l dobândesc. La ei ajunge, dimpotrivă, zarva petrecerilor din împărăţia vrăjmaşă prinţului şi le cucereşte atenţia – şi ei, mergând nimeresc ba  pe calea prinţului, ba pe calea vrăjmaşului, şi o iau ba spre casa lui, ba tocmai dimpotrivă. Dintre aceştia  unii, după ce au mers puţin, se abat cu totul în stăpânirile vrăjmaşului; alţii, înaintând puţin câte puţin, ajung pe căineamestecate şi tind spre casa prinţului, alţii nici la vrăjmaş nu vor, dar nici spre casă nu se grăbesc, ci şi-au pus în gând, pare-se, să hoinărească până la sfârşitul vieţii, părând ai prinţului  şi nefiind ai lui de fapt. Cei care, trecând de cărările amestecate, păşesc pe cele neamestecate, se întâlnesc pentru prima dată cu ochii cei luminoşi ai prinţului, din care intră în inima lor focul nesăţios al năzuinţei de a înainta cu repeziciune. Atunci se curmă farmecul chemărilor vrăjmaşului…

Nu găsesc că e de cuviinţă să explic pe larg comparaţia aceasta; fără îndoială, ea vă este pe înţeles. Fericiţi cei ce au trecut de căile amestecate! Aceştia sunt cei ce s-au rupt cu desăvârşire  de lume. Iar cei ce merg pe căi amestecate pot fi şi fericiţi,şi nefericiţi. Cei ce rătăcesc pe cărările acelea sunt cei ce încă nu s-au rupt cu desăvârşire de lume şi rămân aici fie pentru că trec prin perioada acestei ruperi, care cere vreme şi nu se săvârşeşte la toţi dintr-o dată, fie pentru că din vicleană autocompătimire nu vor să se despartă de lume cu totul, ci chibzuiesc cum să facă în aşa fel ca şi de lume să se îndulcească, şi nici de partea lui Hristos să nu se lipsească. Pe aceştia din urmă îi aşteaptă soarta jalnică a celor pe care Domnul îi ameninţă cu judecata nu eşti nici cald, nici rece (Apoc. 3, 15). Iar celor dintâi trebuie să le spunem: „De ce tot pierdeţi vremea alergând după năluci? Păşiţi mai cu îndrăzneală pe calea lepădării de sine. Prinţul deja vă vede şi vă doreşte. Treceţi de aceste căi amestecate, purcedeţi pe cele neamestecate. Acolo, ochii voştri se vor întâlni cu ochii prinţului… Din aceştia va cădea focîn inima voastră şi o va înflăcăra cu dragoste şi râvnă atotîndestulătoare pentrua merge la casa lui fără a şti de odihnă şi oboseală…

Şi iată că am ajuns din nou la aceeaşi încheiere ca prima dată, şi anume că trebuie să ne lepădăm cu totul de lume şi de tot ce e lumesc, ca să fim cu Hristos.

Începeţi, deci, fraţilor, aşa să alergaţi, ca să şi ajungeţi( I Cor. 9, 24).  Domnul să binecuvânteze întreprinderea voastră şi să vă fie priincios în ostenelile voastre cele după puterea fiecăruia! Amin!

Ştiinţa rugăciunii, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here