”Să nu faci vreun lucru fară binecuvântare, căci vei avea de lucru cu cei şapte”

Să istorisim ceva şi despre păzirea binecuvântării care este plinirea şi desăvârşirea ascultării. Era într-o mănăstire de obşte un bătrân, având un ucenic foarte evlavios, care în toate se silea a păzi binecuvântarea (blagoslovenia) părintelui său. Acestui ucenic i se încredinţase de la stareţul său să păzească vitele mănăstirii. Dar odată i s-a întâmplat de a scăpat vitele mănăstirii în ţarina mirenilor, pricinuindu-le mari stricăciuni. De aceea, au venit mirenii la mănăstire şi s-au plâns stareţului, iar stareţul a spus bătrânului acestui frate despre ce s-a întâmplat cu vitele mănăstirii, din cauza neatenţiei ucenicului său. Bătrânul, auzind aceasta, l-a chemat pe ucenic şi l-a dojenit foarte aspru. Iar el cerea bătrânului să-l ierte şi să-i dea canon pentru greşeala făcută. Bătrânul însă i-a zis: „Fiindcă n-ai avut destulă grijă şi vacile au stricat grâul din ţarina mire­nilor, iar acum mănăstirea trebuie să le plătească paguba, să nu mai mănânci pâine până nu-ţi voi da eu voie”. Nu după multe zile a murit bătrânul fară ca ucenicul să-i poată cere binecuvântare şi dezlegare de canon. Intorcându-se ucenicul de la ascultarea sa şi găsind mort pe băţrânul care îl legase, plângea foarte tare pentru pierderea bunului său povăţuitor şi pentru rămânerea sub canonul de a nu mai mânca pâine.

După ce au îngropat pe bătrân, fratele a spus la cei mai iscusiţi dintre părinţi că el a rămas sub canon, dar nici unul din ei nu a îndrăznit a-l dezlega. Atunci fratele s-a dus la Sfântul Gherasim – care era patriarh al Constatinopolului – şi i-a cerut să-l dezlege de canonul pe care i l-a dat bătrânul. Dar nici patriarhul nu l-a dezlegat, căci, adunând clerul său şi întrebându-se între ei, au fost de părere să nu dezlege canonul cel dat de bătrân. Şi măcar că bătrânul acela nu fusese preot, ci simplu monah, dar fiindcă fusese stareţul fratelui aceluia, nu au putut a-l dezlega. De atunci ucenicul – având frică de Dumnezeu şi temându-se să calce legătura şi canonul ce i s-a dat de bătrânul său a rămas nemâncând pâine până la moarte, spre a nu călca blagoslovenia şi cuvântul părintelui său (Sfântul Teodor Studitul, Cuv. 33, p. 173).

O altă istorie sfântă despre păzirea blagosloveniei este şi aceasta: Sfântul Visarion cel Mare, Egipteanul, călătorea odată cu ucenicul său Dula pe lângă ţărmul mării. Ucenicul, însetând foarte tare, a zis către părintele său: „Părinte, îmi este foarte sete”. Iar bătrânul, făcând rugăciune, a zis către ucenicul său: „Bea din mare”. Acela, având binecuvântarea părintelui său, s-a dus şi a băut, căci, prin rugăciunea şi binecuvântarea Avvei, apa din mare s-a îndulcit şi s-a făcut ca cea de izvor. Altă dată, călătorind ei, iarăşi a însetat ucenicul şi, fără să mai ia blagoslovenie, s-a dus iar la mare să bea. Dar de data aceasta a găsit apa amară, sărată, greţoasă şi nicidecum nu a mai putut ucenicul bea din mare ca atunci. De aceea, alergând la bătrân, i-a zis: „Părinte, mi-a ost tare sete şi am voit să beau apă din mare, dar nu am putut căci apa era foarte rea”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Fiule, de ce nu ai luat binecuvântare ca Dumnezeu să-ţi îndulcească apa ca şi altă dată?”. Şi s-a mirat foarte mult ucenicul sfântului şi, din cauza aceea, nimic nu mai făcea până nu cerea blagoslovenie de la părintele său. (Viaţa Sfântului Visarion, vezi şi la pateric, p. 12).

O altă istorie minunată despre nepaza binecuvântării, care s-a întâmplat în mănăstirea noastră şi pe care am văzut-o cu ochii mei, a fost aceasta care urmează.

Pe când eram în rânduiala de frate nou începător în această mănăstire, a venit aici un frate mai mare ca mine cu anii, pe care îl chema Vasile Maxim. Acesta a fost rânduit de părintele stareţ ca să stea în chilie cu mine. El era din fire un om blând şi tăcut. Dar după vreo trei ani de ascultare, a început a cere stăruitor să-l facă călugăr, motivând că are armata făcută şi-i în vârstă, având cam 25-26 de ani. Bătrânul nostru stareţ îi spunea: „Mai ai răbdare, frate Vasile, iar când va sosi ceasul şi pentru frăţia ta, te vom călugări”. El însă tot mai mult se mâhnea, se tulbura şi cârtea, întrebând de ce nu-l face şi pe el călugăr şi de ce pe alţii i-a făcut înaintea lui. Altă dată, fiind în Sfântul şi Marele Post, s-a dus la cancelaria sfintei mănăstiri şi a zis către părintele ce era de serviciu acolo: „Am venit cu rugămintea să-mi faci cererea pentru călugărie, la sfânta Mitropolie”. Părintele Ioil, care era cu ascultarea de secretar, i-a spus: „Ţi-aş face, frate Vasile, dar nu am timbre de pus pe cerere şi nu am nici hârtie bună”. Acestea i le-a spus, deoarece voia oarecum să-1 facă să mai amâne hotărârea lui. Atunci el a zis: „Mă duc eu până la Târgu Neamţ ca să cumpăr hârtie şi timbre”. Iar părintele secretar l-a sfătuit, zicându-i: „Dacă vrei să te duci, frate Vasile, apoi du-te mai întâi în sfânta biserică la părintele stareţ şi ia blagoslovenie, căci nimeni nu poate pleca nicăieri fără binecuvântarea stareţului”.

Auzind fratele Vasile acestea, a venit în sfânta Biserică, unde bătrânul stareţ tocmai slujea Sfânta Liturghie. Eu întâmplător mă aflam la strana dreaptă şi l-am văzut mergând spre Sfântul Altar să ia blagoslovenie pentru a pleca. Dar bătrânul i-a spus: „Să nu te duci, frate, nicăieri, ci să stai la Sfânta Liturghie, căci, dacă vei pleca fără binecuvântare, vei da peste o mare primejdie”. El însă nu a ascultat, ci, făcând trei metanii la Maica Domnului şi ieşind din biserică, a plecat pe drumul către Târgu Neamţ. Când a ajuns la locul numit Pârâul Alb -care curge prin pădure din munţi – au ieşit înaintea lui 7 draci foarte urâţi, în chip de călugări, purtând pe cap culioane roşii ca protoiereii şi în mâini bas­toane de foc şi au început a arăta spre el, zicând: „Hai să-1 prindem pe acesta căci a plecat fără blagoslovenia stareţului său la Târg”. El, când i-a văzut, a început a-şi face cruce şi a rupt-o la fugă ca să nu-1 prindă. Astfel, a fugit aproape toată ziua prin pădure şi prin munţi, fiind gonit de cei 7 draci. Spre seară – fiind eu în ograda mănăstirii – am văzut intrând pe uşa clopotniţei pe fratele Vasile, fără fes pe cap, cu părul foarte încâlcit, cu un picior desculţ şi cu altul încălţat, având ochii roşii ca sângele şi un braţ de vreascuri uscate, groase, strânse la piept, şi a început a striga tare către mine: „Frate Costică, şapte după mine, nu mă lăsa, şapte după mine”. Şi a început a lua lemne din cele ce avea în braţe şi arunca cu ele înapoi, ca şi cum s-ar apăra de lupi sau de câini. Şi iarăşi striga: „Nu mă lăsaţi, şapte după mine, nu mă lăsaţi”.

Eu m-am înspăimântat când l-am văzut într-o asemenea stare şi nu ştiam ce să zic. Voind să mă duc către el, m-a lovit şi pe mine cu un lemn, zicând: „Nu vezi că şapte sunt după mine?”. Atunci eu, văzând că nu era în toate minţile, am strigat pe un frate, anume Simeon, care era mai tare decât mine cu trupul şi, venind acela, i-am zis: „Frate Simeoane, nu mă lăsa, că acesta mă omoară; nu vezi că este nebun?”. Acela s-a repezit ca o săgeată la fratele Vasile, l-a prins în braţe şi l-a trântit la pământ şi, ţinându-1 acolo, mi-a spus: „Du-te, frate Constantine, şi adu o funie din grajd de la vite”. M-am dus repede şi, aducându-i funia, l-a legat, iar apoi l-a dus în chilia unde locuiam, după care s-au adunat mulţi părinţi şi fraţi, care se minunau cât de mult îl chinuiau dracii pe fratele Vasile, cum se zvârcolea, fiind aşa tare legat şi striga necontenit: „Nu mă lăsaţi, că aceştia şapte vor să mă ia cu ei”.

Văzând aceasta am fugit la părintele stareţ, care se afla în grădină cu părintele econom şi i-am spus: „Părinte stareţ, veniţi repede să faceţi o dezle­gare fratelui Vasile că a înnebunit”. Iar bătrânul a zis către mine: „Lasă-l, frate, să se mai chinuiască, căci a călcat blagoslovenia şi s-a dus de capul lui unde a voit”. Iar eu stăruind mult, căci îmi era tare milă de bietul frate Vasile, în cele din urmă bătrânul a zis: „Iaca, vin îndată; du-te înainte şi să-mi aduci din bise­rică Molitfelnicul, un epitrahil şi crucea”.