„Să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune” (II)

0
130

122407_iertareExistă un progres în rugăciune? Dacă da, toate etapele rugăciunii sunt absolut necesare pentru mântuire?

 Da, există un progres în rugăciune. Rugăciunea – se afirmă în Pateric şi în Scara Sfântului Ioan Scârarul – este „oglinda sufletului”. Sfântul Ioan Scărarul afirmă despre rugăciune că pentru cel ce se roagă, ea este „judecată şi judecătorie şi scaunul Judecătorului, înainte de Judecata viitoare”. în acest înţeles vorbind, rugăciunea îl reprezintă cel mai mult pe rugător, după aşezarea lui sufletească. Aşa se face că Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune că există „rugăciune spurcată sau întinată”, „rugăciune furată”, „rugăciune pierdută” şi „rugăciune curată”.

 Fiecare dintre aceste feluri de rugăciune este la nivelul celui ce se roagă. Cel care are mintea întinată îşi întinează şi rugăciunea, căci aduce în ea întinăciunile din suflet, el fiind întinat de imagini necuviincioase, pe care le poartă ca pe nişte pete pe sufletul său, de pe urma unor acumulări nefireşti, pe care le-a depozitat în suflet, de unde apar la suprafaţă mai ales în vreme de liniştire, în vreme de luare aminte la sine şi în chip deosebit în rugăciune. întinăciunile acestea întinează şi mintea, precum şi tot ce iese din ea, deci şi rugăciunea, mai ales dacă rugăciunea este doar o angajare exterioară, o rugăciune de program, şi nu o rugăciune în care sufletul se manifestă pe el însuşi cu trebuinţele lui, ci este o rugăciune „în” şi „prin” care sufletul caută să se disciplineze.

Rugăciunea curată se consideră, în general, a fi semnul nepătimirii sufletului. Numai cei nepătimaşi au rugăciunea curată de imagini şi de idei sau de simţiri necorespunzătoare cu curăţia sufletului. în rugăciune, sufletul se cuprinde pe sine însuşi, cu tot ceea ce este el. Dacă în suflet există patimi, patimile se infiltrează şi în rugăciune, iar rugăciunea este purtătoare de lucruri rele, de necuviinţe, de preocupări necorespunzătoare cu ceea ce vrea Dumnezeu de la om. Când sufletul este pătimaş, pătimaşă este şi rugăciunea lui. Când sufletul este curat de patimi, curată îi eşte şi rugăciunea.

Mai există şi stări intermediare între rugăciunea întinată şi cea curată: „rugăciune furată”, când preocuparea de rugăciune este pe plan secundar şi când preocupările principale îşi pun pecetea pe suflet. Şi mai există şi o „rugăciune pierdută”, care nu mai este în planul conştiinţei, ci este doar o formalitate.

În sfârşit, dat fiind faptul că nu toate gândurile care ne vin în minte la rugăciune sunt rele prin calitatea lor, ci sunt şi unele gânduri care, deşi nu se potrivesc cu rugăciunea, deoarece aduc o împrăştiere a rugăciunii sau o umbrire a ei, s-ar putea spune că rugăciunea este curată şi când în ea nu se amestecă astfel de gânduri, care nu întinează rugăciunea, ci doar o umbresc.

Dat fiind faptul că rugăciunea este la nivelul celui care se roagă, ne putem gândi şi la o rugăciune a celor contemplativi, la o rugăciune în care „învie Dumnezeu şi se risipesc vrăjmaşii Lui”. Ne putem gândi la o rugăciune în care „iadul e omorât prin strălucirea dumnezeirii” Mântuitorului. Ne putem gândi la o rugăciune „în care iadul se-nspăimântă”, cum se afirmă aceasta în legătură cu Sfântul Ioan Românul sau Valahul, martirizat în 12 mai 1661, la Constantinopol, şi pentru care a alcătuit IPS Bartolomeu al Clujului un acatist minunat, în care, între altele, se spune: „Bucură-te, rugăciune-n care iadul se-nspăimântă”. Tot aşa poate fi amintită rugăciunea Sfântului Calinic de la Cernica, pentru care acelaşi ierarh are cuvintele: „Bucură-te, rugăciune”, „Bucură-te, clopotarul rugăciunii de sub şoapte”, „Bucură-te, psalm de noapte”, „Bucură-te, noapte vie” etc.

Pentru mântuire este necesară stăruinţa în rugăciune. Şi e sigur că dacă cineva stăruie în rugăciune, progresează în ea. Mântuirea însemnând şi eliberarea de patimi, am putea spune că numai cei cu rugăciunea curată sunt mântuiţi. Dar nu ştim dacă e aşa. Nu ştim dacă e aşa, pentru că în Sfânta Evanghelie, în legătură cu mântuirea, ca răspuns la întrebarea: „Cine poate să se mântuiască?”, Domnul Hristos a dat răspunsul: „La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mc 10, 27). Partea noastră este să înmulţim rugăciunea şi să avem grijă de calitatea ei. Iar de celelalte se va îngriji Dumnezeu. Noi aducem cele pentru jertfă, iar focul contemplaţiei şi al rugăciunii contemplative îl aprinde Dumnezeu, cum l-a aprins pe vremea lui Ghedeon (cf. Jud 6, 21).

Cineva spunea: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie. Câţi dintre noi ar putea spune că au ajuns la rugăciunea mai presus de lume, la rugăciunea Sfântului Calinic, despre care se spune în acatistul său, scris de IPS Bartolomeu: „Bucură-te, cel ce-n rugă colinzi raiul ca pe nori. Bucură-te, că tot cerul cu genunchii îl masori”, şi-n altă parte: „Bucură-te, cel ce-n veghe faci din inimă lăută”, iar în alt loc: „Bucură-te, că-n tăcere umpli cerul de cântare”.

Pentru mântuire este necesară angajarea în rugăciune, într-o rugăciune la nivelul nostru – pentru că nimeni nu poate sări peste umbra lui -, şi stăruinţa în ea, făcând din toate ale noastre o rugăciune, o „slujbă adusă lui Dumnezeu”. Evanghelia nu mărturiseşte nicăieri vreo preocupare specială de rugăciune sau cu rugăciunea, ci doar ne îndeamnă la rugăciune. în Evanghelie şi în scrierile Sfinţilor Apostoli, în scrierile neotestamentare, nu se spune nimic, nu se ştie nimic despre nişte profesionişti ai rugăciunii, ci doar despre angajarea în rugăciune şi la rugăciune.

Ne mântuim cu rugăciunea pe care o facem, cu stadiul de rugăciune la care am ajuns. Chiar dacă ştim despre progrese în rugăciune şi despre progresaţi în rugăciune, partea noastră rămâne doar să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune, să ne luptăm în rugăciune şi să aşteptăm darul lui Dumnezeu, către Care ne îndreptăm rugăciunea, şi să aşteptăm şi ajutorul de mântuire al Maicii Domnului şi al sfinţilor.

Este rugăciunea o lucrare a minţii, după cum afirmă Evagrie Ponticul – „rugăciunea este convorbirea minţii cu Dumnezeu” – sau ea angajează întreaga fiinţă umană?

 Într-adevăr, Evagrie Ponticul defineşte rugăciunea ca „vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Prin aceasta el nu vrea să spună că în rugăciune este angajată numai mintea, ci că prin minte sufletul se exprimă pe sine, cu toate ale lui, mintea fiind facultatea prin care sufletul vorbeşte cu Dumnezeu şi, de altfel, şi cu oamenii. Sufletul fără minte nu se poate exprima pe sine, iar mintea are capacitatea de a da contur şi glas sufletului în întregimea lui. S-ar putea spune tot aşa de bine că „rugăciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu”. Nu îl corectăm pe Evagrie Ponticul, ci lăsăm definiţia lui aşa cum este, dar noi spunem că „rugăciunea este vorbirea sufletului, prin minte, cu Dumnezeu”. Mintea nu se exprimă pe sine, ci exprimă întregul uman, suflet şi trup, întreaga fiinţă umană aşa cum o cunoaştem noi: un tot unitar, cu manifestări spirituale şi materiale.

Dialoguri duhoviceşti, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here