„Să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune” (I)

0
523

ruga 1– Rugăciunea este deschidere prin cuvânt către Dumnezeu. Care sunt condiţiile acestei deschideri şi ce face posibilă rugăciunea?

– Într-adevăr, se poate spune că rugăciunea este o deschidere (prin cuvânt) către Dumnezeu. Sufletul în rugăciune comunică cu Dumnezeu, îşi revarsă înaintea lui Dumnezeu gândurile şi simţirile, Îi spune lui Dumnezeu ce îsi doreşte si ce doreşte; se descoperă pe sine „lui însuşi” şi lui Dumnezeu, în aspiraţiile pe care le are. Asta în cazul unei rugăciuni care a depăşit rugăciunea de pravilă, rugăciunea ca mijloc de a se ruga, rugăciunea ca angajare în rugăciune printr-o metodă de angajare. În Octoih, undeva la o stihoavnă (de nu cumva la glasul al III-lea), este o afirmaţie cam de felul acesta: „De multe ori rugându-mă, m-am aflat plinind păcatul, cu gura spunând cele ale rugăciunii, iar cu mintea fiind împrăştiat”.

În Pateric este o prezentare asemănătoare (probabil în capitolul despre rugăciune, în partea a doua a Patericului), în care rugătorul spune despre sine că, rugându-se cu cuvinte de rugăciune din cărţi şi din psalmi, se osândeşte pe sine, de vreme ce cele pe care le spune nu se potrivesc cu aşezarea sufletească a lui. De pildă: „minţind, eu zic către Dumnezeu: pierde-vei pe toţi cei ce spun minciună”. Sau, făcând fărădelege, eu zic către Dumnezeu: „să nu Te milostiveşti spre cei ce fac fărădelege”. Şi lucrurile merg mai departe, pe aceeaşi linie.

Fiind vorba de a defini rugăciunea ca deschidere a sufletului către Dumnezeu, prin cuvânt, să nu uităm că rugăciunea adeseori şi pentru mulţi este „o simplă formalitate”, iar aceasta şi pentru mulţi dintre credincioşii noştri. De aceea chiar obişnuim să întrebăm pe cel ce ne stă în faţă: „îţi spui rugăciunile dimineaţa, seara şi la masă?”; poate că întrebarea ar trebui formulată mai degrabă aşa: „Te rogi dimineaţa, seara şi la masă?”

Mulţi nu fac deosebire între „a se ruga” şi „a spune rugăciuni”. Cuvintele de rugăciune nu sunt de fiecare dată „rugăciune”. Şi apoi, la cei progresaţi în rugăciune există şi o rugăciune „fără cuvinte”. Sfântul Isaac Şirul pomeneşte de o rugăciune „fără cuvinte”, de o rugăciune în care „ţi se taie cuvântul de pe buze”. Este, desigur, o rugăciune a simţirii, o rugăciune nereprezentată prin cuvânt, ci numai simţită; o rugăciune a fiinţei, a persoanei. Numai că la o astfel de rugăciune, spune Sfântul Isaac Şirul, ajung foarte puţini şi numai unii din generaţie în generaţie… Cei mulţi se roagă prin cuvinte pregătite de alţii, prin cuvinte care de cele mai multe ori nu-i reprezintă, sau prin cuvinte pe care nici nu le înţeleg, în cazul acesta am putea spune că unii ca aceştia nici măcar nu se roagă: nu stau în rugăciune, ci împlinesc doar o rânduială de rugăciune, un obicei pe care l-au moştenit şi pe care nu l-au părăsit. Cineva care la optzeci de ani spune că atunci când se roagă zice Tatăl nostru şi Ingerelul şi că, timp de o viaţă întreagă, n-a mai adăugat nimic la cele două rugăciuni învăţate în copilărie, înseamnă că toată viaţa, deşi se prezintă pe sine ca pe unul care se roagă, care îşi spune rugăciunile, el, în realitate, n-a depăşit niciodată rugăciunea de copil, care nu este o rugăciune, ci numai o recitare. Mă gândesc mai ales la „eu sunt mic, Tu fă-mă mare. Eu sunt slab, Tu fă-mă tare” din Îngerelul.

Şi atunci, cum stăm? Este rugăciunea o deschidere către Dumnezeu, prin cuvinte? Răspunsul este: Poate să fie, dar nu este în toate cazurile, pentru că mulţi din cei ce zic că se roagă, în fapt nu se roagă. în Pateric citim undeva: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă”. Aceasta înseamnă că rugăciunea trebuie să fie o permanenţă, trebuie să creeze „o aşezare de rugăciune”, în aşa fel ca toate ale rugătorului să fie o rugăciune, să fie „ca o rugăciune” manifestată într-o conştiinţă de dependenţă faţă de Dumnezeu. în acest înţeles, în Pateric se spune despre un pustnic că a răspuns unuia care îşi cerea iertare că l-a reţinut de la rugăciunea lui: „Rugăciunea mea este să te primesc pe tine şi să te petrec cu dragoste”. Tot la aşa ceva ne îndeamnă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul în Cuvântul ascetic din Filocalie, volumul doi, ca răspuns la întrebarea despre rugăciunea neîncetată a Sfântului Apostol Pavel, afirmând că „rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, a atârna pururea cu nădejde de El şi a te încrede în El, în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Bineînţeles, la această stare de rugăciune se ajunge şi prin rugăciunea pe care o putem face la nivelul nostru, prin rugăciunea cea cu cuvântul rostit şi gândit, prin rugăciunea de pravilă, cu grija de a lua aminte la cuvintele rostite şi cu grija de a ni le impropria. Altfel, rugăciunea nu este o rugăciune, ci o formalitate.

Mai trebuie precizat faptul că noi nu ne adresăm în rugăciune numai lui Dumnezeu, ci avem şi rugăciuni către Maica Domnului şi către sfinţi. Aşa că în rugăciune nu-L avem în vedere numai pe Dumnezeu, deci rugăciunea nu este o deschidere prin cuvinte numai către Dumnezeu, chiar dacă, în ultimă instanţă, totul converge către Dumnezeu.

– A te deschide înseamnă a te elibera de tine însuţi, de închisoarea egoistă a propriei tale persoane, de patimile tale. Este rugăciunea o smerită uitare de sine sau, dimpotrivă, o împlinire?

– A te deschide nu înseamnă pur şi simplu a te elibera de tine, de închisoarea egoistă a propriei tale persoane, de patimile tale. Eliberarea de egoism şi de patimi este o necesitate în viaţa duhovnicească, dar eliberarea de sine nu este o necesitate şi nici nu trebuie urmărită, de vreme ce s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, iar Sfântul Apostol Pavel afirmă că „nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său”.

Rugăciunea nu este o simplă „uitare de sine”, ci este „o împlinire”. Rugăciunea este chiar o afirmare de sine. „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, „nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine”, „Doamne, auzi rugăciunea mea…”, „să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”, „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, „şi ne iartă nouă greşeafele noastre”, „şi nu ne duce pe noi în ispită”, „şi ne mântuieşte de cel rău” -toate acestea şi altele asemenea sunt atâtea şi atâtea afirmaţii care implică prezenţa noastră, persoana noastră proprie, deci şi pe fiecare dintre noi, chiar dacă cererile acestea îi au în vedere şi pe alţii împreună cu noi. Fără noi înşine, lumea pentru noi – dacă ar exista această posibilitate – ar fi un non-sens.

Vrem să desfiinţăm prin rugăciune egoismul nostru pătimaş, egoismul în ceea ce înseamnă el, dar nu pe noi înşine, care suntem fiecare „o realitate permanentă” atât pentru noi, cât şi pentru Dumnezeu, deci „pentru Dumnezeu şi pentru noi înşine”.

Eliberarea de patimi este o dorinţă a fiecărui creştin conştient, dar „şinele”, esenţa existenţei umane, ca o conturare a fiinţei umane personale, este ceva ce nu se desfiinţează, ceva ce nu trebuie desfiinţat; nu trebuie urmărită eliberarea de sine decât în sensul de a ne reprofila pe noi înşine în Hristos, prin care ne mântuim de tot ce este adăugat în chip negativ la ceea ce vrea Domnul Hristos să fim. Să nu uităm de noi înşine, ci să ne împlinim în rugăciune şi în toate ale noastre, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat şi S-a răstignit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. El nu ne-a desfiinţat şi nici nu vrea să ne desfiinţeze, ci vrea să ne mântuiască şi să ne miluiască „ca un bun şi de oameni Iubitor”.

Dialoguri duhoviceşti, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here