Să ne iubim părinţii

0
156

Un om ca de vreo 40 ani nu mai voia să sufere în casa lui pe tatăl său, un bătrân de 72 ani.

— Să te duci din casa mea, îi strigă el, să nu te mai văd în ochii mei, mi s-a acrit de tine.

Bătrânul, lăcrimând şi privind lung casa la care a muncit o viaţă întreagă şi pe care trebuia să o părăsească, se pregăti să plece fără cârtire.

Fiul său însă îl opri câteva clipe şi, întorcându-se către copilul său, care avea vreo 6 anişori, îi zise:

— Du-te cu bunică-tu în grajd şi dă-i o pătură de la cai, să aibă cu ce să se învelească pe unde va poposi.

Copilul se duse repede cu bunicul lui, dar când se întoarse din grajd avea în mâini numai o jumătate de pătură.

— De ce nu i-ai dat-o întreagă? se răsti el la copil.

Dar copilul apropiindu-se mai mult de tatăl său îl măsură din cap până-n picioare şi-i zise grav:

— Am păstrat jumătate din pătură, pentru ca să ţi-o dau mai târziu dumitale când ajuns şi tu la vârsta bunicului te voi izgoni şi eu din casă…

Omul se dezmetici, plânse cu suspine amare şi sărutându-şi copilul, căzu în genunchi înaintea bătrânului său tată şi îi ceru iertare. Din clipa aceea pacea, bucuria şi dragostea au învăluit pe toţi ai casei.

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016