Este de trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă

0
273

pocaintaSă ne grăbim spre pocăinţă!  Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie într-un un îndemn spre a ne pregăti de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului său îl ameninţi două primejdii: fie aceea că îşi poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul.

În ambele cazuri, răul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul! Nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, că nu cumva să vă pierdeţi în timp ce aşteptaţi.

„Nu este de trebuinţă să aştepţi un anumit timp pentru pocăinţă, deoarece nu ştii ce se poate întâmpla mâine”

Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur în noapte; nu pentru a fura, ci pentru a ne a ne îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel ce ştie că va veni furul stă şi priveghează şi, aprinzându-şi candela, este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi având o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o continuă priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie să stăm pregătiţi permanent ca, atunci când va veni, să ne găsească priveghind”.

Sfântul Grigorie Teologul spune şi el: „Nu este de trebuinţă să aştepţi un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au ajuns până a doua zi să le ducă la bun sfârşit”. „Dacă continui să-ţi pierzi vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri. Dă-mi mie, spune el, prezentul, iar lui Dumnezeu dă-I viitorul; dă-mi tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-I bătrâneţea; dă-mi desfătări, iar Lui – zădărnicia. Cât de mare este primejdia care te înconjoară!

Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte

Multe sunt necazurile ce ne pot apărea în cale! Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat o otravă şi te chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos”.

Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte. Daca acesta a fost nepăsător faţă de bunătate, pierde îngăduinţa şi răbdarea lui Dumnezeu. Iată ce spune Apostolul Pavel celui ce stăruie în păcat: Şi tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări? Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă! Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2, 3-6).

Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (Ioan 7, 34).

Îngăduinţa dumnezeiască se transformă în mâhnire, răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă. Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu că o tărăgănare. El nu e delăsător, ci dovedeşte îngăduinţă; El nu vrea ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă. Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere; El îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui.

Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul o spune însuşi Domnul: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (Ioan 7, 34). De aceea, atâta timp cât suntem chemaţi de har, este trebuinţă de o apropiere continuă. Lipsa acestei apropieri face că atunci, într-un târziu, când ne vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim. Uşa se va închide şi, în timp ce noi vom striga: deschide-ne, deschide-ne nouă, Mirele ne va răspunde: nu vă cunosc pe voi (Matei 25, 12).

Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru (Ioan 8, 21).

Am trăit în păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate dovedi pentru noi contrariul, dacă noi rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru (Ioan 8, 21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru; îl vom căuta, dar căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte bine că este de mare de trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă. Harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, pentru aceea că, adesea, înseşi păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică şi neaşteptată. Apostolul Pavel în Epistola adresată corintenilor celor păcătoşi: De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (I Cor. 11, 30).

Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă mărturie Scriptură este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda. In ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru el şi popor (cf. Ier. 21, 2), a fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran Nabucodonosor, regele Babilonului. Acesta este pricina pentru care Ieremia nu s-a rugat pentru ei.

Un obicei rău e în stare să ne facă incapabili de pocăinţă

Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut prin ascuţişul săbiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanţuri şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă aceştia [poporul său] au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia, şi-au învârtoşat inimile, refuzând să se întoarcă către Domnul (cf. Ier. 52, 7-11).

Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El. Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie şi el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El. Sfântul Grigorie al Nyssei remarcă faptul că, „în acest fel, dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre; acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte dreptatea, făcând judecată în funcţie de ele”.

Graba noastră de a ne întoarce şi de a ne pocăi cât mai repede este dictată şi de primejdia neputinţei de a ne mai întoarce la Dumnezeu; un obicei rău e în stare să ne facă incapabili de pocăinţă, fapt ce ar trebui să ne înfricoşeze teribil. Obiceiul ce rezultă dintr-o repetare continuă a păcatului devine în sufletul omului o stare „firească”. El prinde atâta putere încât nimeni nu mai este în stare să-i reziste: puterea lui a copleşit până şi legea naturală. Prin urmare, atunci când în noi împărăţeşte un viciu, noi ne predăm lui devenindu-i robi. Voinţa liberă şi-a pierdut definitiv independenţa.

Omul şi-a abandonat voinţa liberă

Puterea voinţei lui se dovedeşte slabă şi neputincioasă să lupte împotriva viciului; fiecare încercare de redobândire a libertăţii pierdute dovedindu-se zadarnică. Lupta face ca această slăbiciune să se vădească şi mai mult. Persoana care a fost cucerită de patimă acţionează, se comportă şi îndeplineşte totul ca o slugă, ca un subordonat.

Despre pocăinţă şi spovedanie, Sfântul Nectarie din Eghina

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here