Să ne amintim de … Moș Ion Roată

0
1103

Mos Ion RoataÎn fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea. Cu acest prilej ne amintim şi de cei care au pus umărul la realizarea ei. Unul dintre aceştia este şi vrânceanul Moş Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă.

A văzut lumina zilei în sătucul Velniţa, din comună Câmpurile de Sus, astăzi Câmpuri, din fostul judeţ Putna, veche aşezare sătească, situată în satul Vrancei, nu departe de graniţa “de trei hotare”, unde de veacuri îşi dau mână cele “trei ţări surori”, Moldova, Transilvania şi Țara Românească. În 1820 era cea mai mare localitate din ţinut. Se trăgea dintr-o familie de ţărani clăcaşi, cu o situaţie materială precară, truditori din tată-n fiu pe moşia boierilor Dăscălescu, din localitate.

S-a născut în anul 1806, ca fiu al lui Constantin şi Măriuţei Roată. Din căsătoria cu aceasta a rezultat o familie numeroasă formată din patru copii, doi băieţi şi două fete. Năstase, cel mai mare, urmat de Neculai, Zoița şi Maria. Din documentele existente rezultă ca nu a avut nici un fel de învăţătură. Nu ştia să scrie şi să citească deoarece, în vremea copilăriei sale, şcolile săteşti erau o raritate. Prima şcoală în Câmpurile apare după Unire, la 1868, când Roată avea deja 62 de ani.

Semna prin punerea degetului muiat în cerneală, puntea de veacuri a neştiutorului de carte. Oficial semna cu parafa primită în Divanul ad-hoc. Era înzestrat nativ cu o minte ageră şi o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit dar “cu gâdilici la limba”, adică spunea omului verde în ochi, nu punea preţ pe vorbele boiereşti şi nu avea ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de ţărani puternic, cel mai dârz şi mai competent reprezentant al lor, care să le apere interesele. A avut cu adevărat o apariţie meteorică pe scena istorică a ţării. La alegerile din iulie, ca şi la cele din 1857, a fost ales în unanimitate de voturi, deputat fruntaş al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei, pentru a duce acolo sus, în cel mai înalt for al ţării, dorinţa de unire a vrâncenilor. Încă de la deschiderea lucrărilor s-a bucurat de un binemeritat prestigiu. A avut marea cinste de a fi invitat la un ceai, împreună cu ceilalţi deputaţi ţărani, de către ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii, lordul Henry Bulwer, înalt comisar european, prezent la deschiderea lucrărilor de la Iaşi, care în faţa tuturor le-a zis “voi sunteţi adevăraţii reprezentanţi ai naţiunii române, voi reprezentaţi viitorul.”

A doua zi, la 23 septembrie 1857, Ion Roată a fost ales în comisia de verificare a mandatelor membrilor Adunării-comisie de validare. Activitatea lui Ion Roată a cunoscut un moment de vârf, în anii 1856-1857. Ca deputat fruntaş, trei mari probleme au stat în atenţia sa: înfăptuirea Unirii, înlăturarea “boierismului” şi împroprietărirea clăcaşilor. Timp de trei luni, cât au durat lucrările Divanului ad-hoc, Roată a dat dovadă de o deosebită conştiinciozitate, fiind prezent şi participând activ la toate cele 31 de şedinţe, fiind convins ca reprezintă nu numai judeţul care i-a încredinţat mandatul, ci însăşi ţară. Ca semn distinctiv al înaltei sale atribuţii purta o insignă-medalie pe care scria cu litere latine “Divanul ad-hoc-1857-de purtat”. Aşa cum menţionează Mihail Kogălniceanu, “şi când, în ziua de 7 octombrie, în a 7 şedinţă, Adunarea ad-hoc a votat…propunerea pentru Unirea Principatelor, prezentată de mine, şi când s-a proclamat ca preşedinte, Ion Roată, deputatul ţăranilor din judeţul Putna a exclamat în gura mare în numele celorlalţi clăcaşi: “Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a îndura!”

În acea zi solemnă, când nu numai se scria dar se şi făcea istoria ţării, Ion Roată era prezent în Divan aclamând Unirea. Pe drumeţul întrunit cu această ocazie, care consfinţeşte idealul de secole al românilor, se afla şi semnătura lui, prin aplicarea parafei oficiale. În perioada Unirii, Roată nu era “moş”, ci un om în floarea vârstei, un adevărat plăieş robust, abia trecut de 50 de ani, căruia îi lucea în ochi viitorul. La 9 noiembrie acelaşi an, Ion Roată a prezentat un Divan, iar Atanasie Panu a dat citire la “Propunerea deputaţilor săteni”, “o adevărată plângere a unui popor întreg”, cum o caracteriza Kogălniceanu, vestita “jalbă” care descria cu litere de foc suferinţele seculare ale ţărănimii, geamătul celor 12 sute de mii de suflete din cele 14 ţinuturi ale Moldovei. Roată era primul semnatar al cutremurătorului document care a stârnit atâta vâlvă în Divan. Era un act îndrăzneţ ce purta şi girul personalităţii sale. Costache Negri îi solicită şi el semnătura (a treia în ordinea depunerii), pentru a prezenta proiectul său de împroprietărire a clăcaşilor. În timpul desfăşurării lucrărilor Divanului a ţinut o strânsă legătură cu alegătorii, consfătuindu-se cu aceştia pentru a nu greşi, difuzând în satele putnene “Buletinul Adunării”, deseori confiscat de autorităţi.

În cele din urmă, văzându-şi idealurile şi năzuinţele spulberate, Ion Roată şi ceilalţi deputaţi ţărani s-au întors la casele lor “cu deznădejdea în inimă şi cu blestemul de buze. ”Abia sosit la locuinţa sa din Câmpurile, după ce participase la şedinţa de închidere a lucrărilor Divanului, trimite la 6 ianuarie 1858 o scrisoare prietenului său Stanciu, din ocolul Gârlele-Putna, prin care anunţa apropiata cădere a “boierescului”, într-o lună sau două.

Considerat “stricător al ordinei publice”, administraţia judeţului Putna sesizează Poliţia Iaşi care-l arestează pe Ion Roată în capitala Moldovei, trimiţându-l sub escortă la stărostia judeţului Putna. Abia la 17 februarie acelaşi an, Ministerul de Interne dispunea eliberarea deputatului fruntaş pe chezăşia judeţului şi a locuitorilor din satul Câmpurile, cărora le cerea să garanteze că “numitul nu se va mai abate de la urmări şi stricarea liniştii.” Se cerea să fie “îndeaproape supravegheat polițienește ca asupra mişcărilor lui şi a corespondenţilor lor, la întâmplare de cea mai mică agitaţie în contra bunei ordine, va fi arestat.”

Certându-se în Divan cu Alecu Balş, deputat de Putna al marilor proprietari, Ion Roată a fost aspru persecutat de boieri şi autorităţi, fapt care l-a făcut să-şi părăsească locuinţa şi să se mute la Gura Văii.

Ion Roată a desfăşurat şi o bogată activitate în cadrul obştei săteşti, întocmind jalbe către mai marii judeţului pentru o mai bună aprovizionare a satului cu porumb pentru hrană şi sămânţă, conducând delegaţii până la Ministerul de Interne. A luptat pentru o corectă aplicare a legii decretată de Cuza la 14 august 1864. Cu această ocazie, Ion Roată a fost numit în comisia de constatare a plasei Zabranti, Putna, din partea comisiilor comunale, pentru stabilirea suprafeţelor şi a numărului de clăcaşi de pe moşiile boiereşti, ce urmau a fi împroprietăriţi. În lipsa unui inginer hotarnic a participat efectiv la împărţirea loturilor pentru clăcăşii din Câmpurile, cât şi din unele comune învecinate aşa cum au solicitat ei ca împroprietărirea să o facă “alesul nostru, dl. Ion Roată”, fiind cunoscut ca un om sigur şi cu bune purtări. A fost desemnat ca preşedinte al comisiei de alege a noului vornic al satului, apoi membru al “Judeţului sătesc” din Câmpurile de Sus care avea şi atribuţii judecătoreşti.

Există dovezi ca Roată ar fi luptat şi pentru înfiinţarea unei şcoli în satul său, simţind poate pe propria-i piele ca “cine deschide o şcoală închide o temniţă. ”După proclamarea independenţei, Mihail Kogălniceanu, ministrul de interne şi externe, trimite prefectului de Putna la 18 martie 1878 Ordinul “Steaua României”, în grad de cavaler, împreună cu brevetul însoţitor semnat de regele Carol I, pentru a fi înmânat lui Ion Roată, ca o răsplată a contribuţiei pe care înţeleptul ţăran din Câmpurile a avut-o la înfăptuirea Unirii Principatelor, premisă a căpătării independenţei naţionale.

Ultimii ani din viaţa bătrânului fruntaş au fost întunecaţi. În 1880, prefectul de Putna, M. Flondor, om de suflet, a dus o scrisoare lui Kogălniceanu în care plângea soarta fostului deputat ajuns la “sapă de lemn” şi fără nici o vită în bătătură, solicitându-i un ajutor viager. Peste doi ani, la 19 februarie 1882, Ion Roată se stingea din viaţă, la vârsta de 76 de ani, fiind purtat pe braţe ca un sfânt şi înmormântat cu mare cinste în cătunul său din Gura Văii, unde şi-a avut ultimul sălaş. Mormântul şi crucea se pot vedea şi astăzi. A murit sărac asemenea majorităţii luptătorilor sacrificaţi, iar ca un paradox a lăsat în urmă o mare bogăţie, numele său, un adevărat blazon de nobleţe, intrat în istorie şi în legendă, scoţând satul natal din negura uitării.

Este cel mai mediatizat deputat ţăran din întregul Divan ad-hoc al Moldovei şi singurul care a cunoscut sărutarea domnească. În 2006 s-au sărbătorit 200 de ani de la naşterea sa. Numele său a fost imortalizat în istorie, în literatură, arte plastice, filatelice, etc. dar cel mai important este ca a rămas încrestat în inimile şi sufletele românilor.

Aşa cum spunea folcloristul Ovidiu Bârlea, “prin cele două naraţiuni, Creangă i-a construit un soclu de legendă, dăruindu-i un monument care nu va pieri niciodată. Chipul lui va lumină peste veacuri.” Pentru a-i cinsti amintirea, câmpurenii au decis ca şcoala generală, căminul cultural, biblioteca şi casa memorială din localitate să-i poarte numele. S-ar cuveni ca şi comuna în care s-a născut să se numească “Ion Roată”, urmând exemplul ialomiţenilor care au dat acest nume unei localităţi din întinsul Bărăganului, ca şi simbol al Unirii celor două Principate. ( Prof. Vasile T. Iorga )

Sursa: foaienationala.ro

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here