Să ne amintim de … Alexandru Vlahuţă

0
133

alexandru-vlahutaPovesteşte Victor Eftimiu:

“După Caragiale, după Delavrancea şi Coşbuc, iată-l şi pe Vlahuţă plecat de pe această vale a plângerilor şi a trandafirilor. Căci dacă pentru cei mulţi pământul este o vale a plângerii, pentru el era şi o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet şi lumina cu ei şi-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu. Aşa l-am cunoscut eu pe Vlahuţă prin 1910, când locuia în palatul funcţionarilor publici de la şosea.

Şi această amintire nu vreau s-o şterg din suflet, căci e plină de seninătate. În odăile luminoase şi primitoare, înduioşate de surâsul blând al doamnei Vlahuţă, maestrul trecea liniştit printre oaspeţii săi, cu gesturi lente şi armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare. Era un colţ de pace şi de poezie casa lui Vlahuţă. De la ferestrele înguste, din balconul împodobit cu muşcate se vedeau, jos, copacii şoselei Kisselef, iar departe, orizontul albastru. Şi toate încăperile erau pline de lumina liniştită a depărtărilor. O mare dragoste de viaţă, adânc înţeleasă şi trăită calm se desprindea din toată făptura lui Vlahuţă. Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic disarmonic. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă. Era potolit în gesturi şi vorba lui era domoală, plină, totuşi de o sonoritate catifelată. O energie care nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat şi negru. Ştia să rămână poet în mijlocul înfrigurării contemporane şi să trăiască pentru ei şi ai lui, cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o aşa de mare intensitate, încât deveneau realizări.

Epicurian delicat, pricepea valoarea nuanţelor. Asemenea albinei, din cea mai umilă manifestare a vieţei, culegea mierea parfumată…

Mă uitam la el adesea, în vremea suculentelor ospeţe la care venea Coşbuc, Dobrogeanu-Gherea, Iosif, Goga, colo sus, în palatul funcţionarilor publici. Când îşi turna vin, îl gusta cu toate simţurile. Privea lung paharul gol. Ce elegant obiect de artă, câtă impalpabilă frumuseţe doarme într-un pahar gol! Ochii lui Vlahuţă se încântau de armonia vinului de chihlimbar sau de rubin, urcând în cristalul pur şi măritându-şi culorile cu transparenţa cupei; prindea, cu amândouă palmele, paharul şi-i savura contactul rotund şi proaspăt; cu mâini tremurătoare îl ridica şi, cu ochii pe jumătate închişi, cu nările în freamăt, aspira din plin aroma generoasă a licoarei lui Bachus… Şi numai după această sensuală pregătire, sorbea din primul pahar – după ce alţii goliseră, pe nerăsuflate, câteva…

Înainte de a aprinde o ţigară, o pipăia, îi mângâia silueta fină şi elegantă… Se minuna de fenomenul misterios al chibritului care scapără şi se aprinde, pâlpâire efemeră a unui fluturaş de foc, minusculă şi fermecătoare feerie… Cel dintâi fum albăstrui, amestecat cu aburul parfumat al cafelei abia turnate, urca înspre tavan şi-n împreunarea lor, Vlahuţă părea că trăieşte eternităţi de vis şi de voluptate, pe care grăbiţii veacului nu le mai cunosc, căci au pierdut cultul amănuntului şi al armoniilor intime…

Personalitatea lui Vlahuţă, aşa cum l-am văzut eu, va trăi de-a pururi în proza lui mlădioasă, plină de ritm şi de bucurie a simţurilor, în proza lui care se leagănă, coboară şi urcă în curbe armonioase, cu graţia unei sirene care ar dansa în valuri luminoase şi pure, în cadenţe mângâiate şi mult liniştitoare…

L-aş fi visat bătrân, bătrân de tot, săvârşindu-se într-un decor vrednic de el. Dar a murit ca şi ceilalţi mari prieteni ai săi, moarte săracă şi neagră…”.

Sursa: istoriiregasite.wordpress.com

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here