Să aprindeţi acest foc în voi

Dragii mei, zice Hristos: „Ce altceva doresc, decât focul pe care l-am trimis, să-l aprindeţi în voi” (Luca 12, 49). Să aprindeţi acest foc în voi. Atunci se aprinde când doriţi să vă mântuiţi, când sunteţi aprinşi de dor pentru El şi pentru rugăciunea liturgică – „Râvna casei Tale m-a mistuit” (Ps 68, 11). Atunci veţi înţelege ceea ce s-a spus: „Tu omule, eşti o lume întreagă.” Nu ştiţi cât folos aduceţi lumii prin îndreptarea voastră, care poate fi foarte tainică.

Caracteristica creştinului român este că se aprinde uşor de dor pentru Stăpânul cerului cerurilor – „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evrei 12, 29) – Care arde veşnic şi îl vrea aprins (Luca 12, 49).

Şi simt silit să repet că nu timp mult ne trebuieşte pentru a avea culoarea cerească, ci foarte puţin, dar să fie flacără mare. Flacără mare nu înseamnă arătare [ostentaţie], ţipăt [zgomot], nici chiar prezenţa la programul de biserică care-ţi poate aduce o mângâiere, dar care poate fi numai coaja [la suprafaţa] lucrurilor, căci flacără mare înseamnă o eliberare totală a ta de lumea mică a pământului, a-ţi sili inima să fie sinceră; şi nu se greşeşte dacă peste tot, inima este sinceră, dar mai ales cu tine însuţi; foc arzător înseamnă a răbda pe de o parte pumnii ce-ţi izbesc viaţa din neastâmpărul altora, dar mai ales micile vorbe sau uitături viclene cu care – ce mai -, lumea s-a obişnuit şi nu mai consideră că e o mare primejdie şi zic ei că „nu-i nimic” şi se liniştesc cu o falsă interpretare a vieţii de cruce!

Că e mai comod să intri în obişnuitul omenesc spunând „aceasta nu e necesară”, sau „nu va sta iadul în asta”, sau „măcar altele mai mari să nu fac”, sau „Milostiv e Domnul, ce să pot fac… sunt păcătos”, şi aşa, bietul om nu ştie sau poate nu vrea să ştie că trebuie neapărat să păşească pe loc tare mereu, că [după] orice singur pas, mic sau mare, pus în gol, este pierdut.

Flacără mare înseamnă deci a fi cu sabia în mână şi să-ţi cureţi drumul, să-ţi limpezeşti viaţa şi să nu cruţi nimic ce te-ar schimonosi faţă de numele Domnului Hristos. Să taci ascuns ca în mijlocul pământului şi să ştii numai tu de ce rabzi şi cât e de plăcut să fii asemenea Domnului tău.

Şi apoi fă loc la întrebarea: „ce va face lumea care n-a vrut să tacă, să rabde, să iubească, să mângâie truda din oasele fratelui său, sau, cu un efort neînsemnat, arşiţa din inima necăjită? Ce se vor face atunci nepăsătorii, neştiutorii din vina lor, laşii şi băutorii de sânge?” Nu vor fi întrebaţi dacă au bani sau daruri, ci numai şi numai dacă – şi de ce nu – au haina de nuntă! (Matei 22,13)

Smerită smerenie, iubire cât puteţi, dar curată şi, dacă puteţi, multă! Nu speculaţi frumuseţea darului acestuia, să aşteptaţi nepăsători în ceata necinstiţilor [nesimţiţilor] făcând aşa! Să daţi ceva de la voi spre o mică şi neînsemnată mângâiere la careva. Nu atât bani sau pâine sau haine care se vor numi plată, haina sau pâinea îngerilor.

Dacă daţi, mai ales să daţi un simplu dar sincer zâmbet, o privire nevinovată de ataşament pentru descurajarea cuiva şi neîntârziata promisiune că şi mâine vei fi pentru el la fel. Acela nu te va păstra atât în stomac sau în haine etc… ci te va păstra în inimă. Inima voastră să fie a tuturor, căci inima nu este făcută numai să poarte sângele din noi, ci să poarte mai ales laolaltă Duhul din noi. Iată, aceasta este flacără mare (Luca 24, 32).

Deci este hotărâtor pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine intensitatea credinţei tale, văpaia din inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana!” Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacă îi vindecă rana, îl face permeabil de părtăşia cu Iisus Hristos. Nu ne împărtăşim pentru că au venit Paştele ori Crăciunul. Ne împărtăşim continuu cu Iisus Hristos prin cuminecarea cu Sfintele Taine şi prin împărtăşirea duhovnicească care cuprinde şi această prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor, cum şi când să te împărtăşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, că-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat îţi trebuie o pregătire. Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă tradiţională, care nu este atât de recomandată. Te împărtăşeşti continuu cu Iisus Hristos duhovniceşte, iar când te pregăteşti şi prin postire te cumineci euharistie! Nu numaidecât postirea este o condiţie.

Nu o faci pentru că ţi s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunţi la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti o săptămână sau două, dar în acelaşi timp eşti plin de răutate, vorbeşti de rău şi îi judeci pe ceilalţi oameni. În cazul acesta, dacă nu te sileşti să te căieşti şi să te spovedeşti şi nu te abţii după putinţă de la aceste lucruri, eşti oprit de la împărtăşanie.

Posteşti şi în acelaşi timp te ocupi de procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? (I Cor 6,7) Aşa nu! Şi atunci, împărtăşirea este în funcţie de curăţirea şi curăţia inimii tale. Inima este adâncul cel mai adânc din noi – străfundul fiinţei. Aş putea să spun că e o „fiinţă în fiinţa noastră”. De ce spune Dumnezeu: „Am făcut inima ca să locuim în ea!” (Ioan 14, 23).

El nu locuieşte oriunde! Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea (nous) este subordonată inimii.

Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv ce trebuie respectat în vederea cuminecării cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A te împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că „pierdut ai fost şi te-ai aflat” (Luca 15, 32), datorită Lui!

Pentru că e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită ori strict omenească şi de a te regăsi într-o personalitate îngerească.

Sfânta împărtăşanie este cu adevărat dăruirea cea mai grozavă din partea cerului pentru om. Am fost întrebat: „După împărtăşire putem săruta icoanele?” Se pot săruta. A-L primi pe Hristos prin cuminecare înseamnă a fi una cu El. Deci eşti dincolo de icoană – un dumnezeu după har!

Să ne orientăm după un lucru. Dacă trăieşti o sută de ani, inima bate o sută de ani neîncetat, zi şi noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca să întreţină o fiinţă biologică, ci pentru ca noi, cu orice chip, să simţim că trebuie să fim prezenţi, cu mintea şi cu inima, la Dumnezeu, în permanenţă!

Aşa cum am spus, împărtăşirea nu trebuie considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Şi îţi trebuie o pregătire (I Cor 11, 28-29). Dar dacă n-ai haină de nuntă? Păi Mântuitorul (Matei 22,13) spune că te leagă şi te dă afară. Aşadar, trebuie să fii pregătit. Şi dacă te împărtăşeşti foarte des, începi, ca fiinţă omenească lipsită de o fineţe deosebită, insensibilă, s-o iei ca pe un obicei, nu cu vibraţie şi cu fior! (Luca 24,32)

Dacă ai această sensibilitate dezvoltată pentru Dumnezeu cu adevărat şi te gândeşti la importanţa acestui fapt, atunci eşti bun de împărtăşit mai des.

Dar dacă o iei din obişnuinţă sau obligatoriu la fiecare Liturghie, cum am auzit că se face în unele părţi, este o greşeală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine hotărăşte, însă ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie să existe şi să împlinească o serie de lucruri ale firii.

Dar să fim împotriva exagerării lucrurilor. Şi atunci este necesară postirea, dar ea este recomandată calitativ. Iarăşi este o primejdie mare să nu te împărtăşeşti, tocmai pentru că-i foarte mare lucru – mai mare lucrare ca primirea Euharistiei nu există în trăirea vieţii noastre în Hristos.

Bineînţeles că intervine şi împărtăşirea duhovnicească cu Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, înainte şi după Împărtăşirea euharistică! De asemenea nu poate exprima mintea omenească măcar în parte valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii.

Domnul Iisus Hristos este de faţă în sfântul altar. Şi dacă ar fi cu putinţă să se vadă cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer de cum este în sfântul altar, la Sfânta Liturghie. „Că Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce sfinţeşti şi Cel ce eşti sfinţit, Hristoase, Dumnezeul nostru!”

Iată o Taină nepătrunsă de mintea omului: că Domnul Hristos împrumută preotului chipul, glasul şi mişcarea; că, repet, El este Cel ce săvârşeşte Taina, dând omului, prin hirotonie, mai presus de fire, bogăţia harului Preoţiei, săvârşindu-se astfel marile prefaceri ale pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului epicleza), ca să-L avem văzut (prin credinţă) permanent cu noi, să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui. „Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6, 53).

Iată deci, folosul cel mai desăvârşit: că având în toată fiinţa ta pe Hristos Biruitorul, vei fi luminat şi de temut pe tot drumul de mare răspundere al mântuirii tale şi a semenilor tăi.

La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, asimilând tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru o viaţă în Hristos şi lupta împotriva puterilor întunericului. Aşadar viaţa noastră este cu adevărat condiţionată numai de această mare Taină a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Această Sfântă Liturghie, care se săvârşeşte într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie şi binecuvântare, are rânduite rugăciuni şi prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniţi pentru sănătate, luminare, frumuseţe şi tărie nelimitată asupra duhurilor rele.

Este atât de necesară şi de obligatorie participarea la Sfânta Liturghie, mai mult decât ne sunt necesare lumina şi aerul. Dumnezeu ţine pământul, păzinda-l de focul apocaliptic, mai mult pentru Sfânta Liturghie pe care o săvârşeşte Biserica. Liturghia este cea mai mare lucrare de pe pământ şi are folosul dincolo de închipuire al întregii creaţii a lui Dumnezeu.

Euharistia desăvârşeşte; iartă numai acele păcate ascunse celui angajat într-o formă de viaţă spre desăvârşire, acelea pentru care nu s-a pocăit omul, deoarece au rămas ascunse conştiinţei lui pentru că nu s-a cunoscut pe sine.

Iertarea păcatelor o primim deplin în Taina Pocăinţei: „te iert şi te dezleg”. Deci nu se poate să te apropii de împărtăşanie fără să fi făcut o spovedanie mai înainte. Mai întâi mergem la dezlegarea păcatelor, pentru că aşa cum citim întruna din rugăciunile dinaintea împărtăşirii, Sfintele Taine pot să fie foc, să te ardă (Rugăciunea a şaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog).

Este nevoie să te spovedeşti nu doar atunci când te împărtăşeşti, ci ca să te culci mereu cu linişte, spovedit, cu cercetarea conştiinţei, care trebuie să fie împăcată. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau într-adevăr faci o mărturisire curată pentru că este o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat din vedere. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti.

Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde inima – „fiinţa din fiinţa” – noastră transformă ca un mare „aparat de reacţie” acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu spun că devii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viata duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. Insă smerenia nu se prea simte.

Se ştie că este o dezlegare pe care ţi-o dă duhovnicul când te întreabă: „Eşti pregătit de impărtăşire? N-ai cumva vreo răutate în suflet ascunsă, duşmănie de moment, ranchiună cu cineva? Există cineva care te-a rănit şi pe care nu l-ai iertat, nu că l-ai urî neapărat, dar ai o mică reţinere in inimă faţă de el?

Există cineva de la care ar trebui să-ti ceri iertare? Te saluţi cu toată lumea, dar cu amărăciune şi cu noduri în gât!” Vezi că n-ai iertat din inimă? A iubi pe vrăjmaşi e o poruncă! Dar pe ne-vrăjmaşi? Sau pe cel pe care l-ai dispreţuit în mima ta că s-a îmbrăcat nu ştiu cum sau că nu poartă pălăria după gustul tău?

Vedeţi, lasă de dorit relaţia noastră mută, nemanifestată cu celălalt! În loc să-l compătimeşti, îl judeci…

Eram la închisoare şi aveam un coleg de detenţie foarte rău. Nu puteai să-i intri în voie nicicum. Şi am zis în inima mea aşa: ,Măi, acesta are şi el o mamă care-1 iubeşte. Noi nu-1 iubim. O, ce bine că-l iubeşte şi pe el cineva!” Nu trebuie să ne complicăm judecând pe unul şi pe altul… Şi uite te spovedeşti incomplet având în vedere relaţia cu celălalt. Câte prilejuri ai avut să-l fericeşti pe aproapele tău, iar tu în schimb l-ai judecat! Şi aceste stări de lucruri trebuie mărturisite că ele se înregistrează toate… Tu cunoaşte-te pe tine. Cu cât te vezi mai profund pe tine cu atât îl vezi pe celălalt mai bine şi te vezi pe tine rău!

Nu cred că ar putea reuşi cineva să fie pregătit fără spovedanie! Nu sunt de acord nici cu procedeul practicat prin alte părţi (Grecia), cu felul acesta de a se ierta păcatele (de către maica stareţă) şi apoi se împărtăşesc! Ar putea fi speculat de unele confesiuni apusene, care insistă pentru preoţia femeilor. Nu greşesc maicile că se spovedesc, ci greşeşte stareţa că le dezleagă, putere consacrată numai arhieriei şi preoţiei. Se violează ordinea sacră a unei Taine (Pocăinţa) căci mărturisirea, cu toate elementele ei, culminează cu dezlegarea definitivă a păcatelor, pe care o săvârşeşte în mod canonic, numai Arhiereul sau preotul.

Am dori mult ca toţi care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten şi să poată vorbi neapărat ca şi cum şi-ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat şi să se ştie de la început că nici un moment nu-i mai grozav şi mai extraordinar pentru toată existenţa lui aici şi-n veşnica veşnicie ca acest moment al spovedaniei.

Aş dori să nuanţez puţin:

O mărturisire bună este să reuşeşti să nu rămână ceva nespus, oricât de mic lucru, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Creştinul să-i arate duhovnicului multă iubire, preţuire prin faptul că se spovedeşte curat şi este mai mult apreciat de duhovnic atunci când spune cu inima ruptă toate păcatele, oricât de mari ar fi.

Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, aşa cum spune un mare autor duhovnicesc. Să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului spovedaniei, şi duhovnicul dacă-l scapă şi-l scoate din adânc de ape, nu-l mai mustră pentru că e ud.

Am văzut că se bucură pe drept cuvânt toţi când le dovedeşti că toate aceste păcate spovedite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere spre cercetare nici la vămile văzduhului, nici la marea Judecată de Apoi, lucru întărit şi de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.

Trebuie convins cu blândeţe şi cu ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor şi să fie înţeles, spun multora că e zadarnică expunerea de azi, dacă patima nu cedează (încetează) în inima lor pe viitor. Am văzut că e cu efect spunându-le: Frate sau soră, ştii cum eşti frăţia ta?” „La fel ca acela care a furat de nouă ori, dar îmi cere să-l dezleg de zece ori, pentru că va fura din nou în noaptea următoare!”

În fine, nu trebuie scăpate din vedere fel de fel de prezentări ale realităţilor morţii şi apoi că până atunci vor fi eliberaţi de duhurile rele şi rebele şi harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieţii lor. Ce nebunie a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cuvine oare a îndura atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare? Trebuie spus când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre uşurare şi folosinţă, trebuie spus că vom muri: „Adică vom merge la casa veşniciei noastre” (Eccles 12,5). Timpul, lumea, toate lucrurile vremelnice vor dispărea ca o fantomă şi nu ne va mai rămâne altceva decât veşnicia: „Onorurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură veşnicia rămâne!” Va fi bună sau îngrozitoare? O clipă înfricoşată – a mă înfăţişa la Judecata lui Dumnezeu şi a fi întrebat şi examinat din toată viaţa mea de un Judecător care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii. Aud din gura Lui o hotărâre asupra sorţii mele pentru toată veşnicia: Ori Raiul celor buni, ori iadul celor răi şi neîngrijiţi. Aceasta trebuie să ştiu: când şi cum voi muri eu?

Dragostea, înţelegerea, blândeţea să stăpânească atmosfera celui mai potrivit moment în doi la spovedit. Şi se simte că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viaţa lui un leu neînfricat.

Aşa am dorit şi aşa am căutat să procedez şi am avut multă bucurie şi nădejde şi roadele le las în voia Dreptului Judecător.

“Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016