„Să ai înțelegere față de neputința omenească!”

0
175

putereDragii mei, în legătură cu păcătoşii, Domnul Hristos a fost foarte înţelegător faţă de neputinţa omenească. Fac o paranteză. În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el – eu eram numai diacon -: „Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Poate că eu nu am ajuns la înţelegere câtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlântat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mântuiţi şi ar fi mai bine de ei.

Şi Domnul Hristos a fost foarte înţelegător. Vreau să aduc înainte acum doar trei pilde ale Mântuitorului adresate vameşilor şi păcătoşilor şi în acelaşi timp şi fariseilor. Două dintre cele trei au fost adresate numai vameşilor şi păcătoşilor, arătând bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni, faţă de neputinţa omenească, şi a treia este pentru vameşi şi pentru păcătoşi pe de o parte, şi pentru cărturari şi farisei pe de altă parte. Vă atrag atenţia asupra capitolului al 15-lea din Sfânta Evanghelie de la Luca, un capitol plin de lumină. Sunt trei pilde în el, şi anume: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor.

Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce şi o caută pe cea pierdută, şi când o găseşte – fiţi atenţi – „se bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la turmă”. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii lui şi o duce la turmă. Şi zice către prieteni şi către vecini: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am aflat oaia mea cea pierdută”. Şi apoi adaugă o concluzie, care singură numai dacă ar exista din Evanghelie, tot ai şti Evanghelia, şi anume zice aşa, că „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte – fiţi atenţi – mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă” (Luca 15, 7). Parcă te iau fiorii când te gândeşti la astfel de lucruri. Aşa a privit Domnul Hristos, cu bunătate, pe păcătoşi. Nu pentru că sunt păcătoşi, ci pentru că ar putea să nu fi păcătoşi şi ar putea să nu mai fie păcătoşi şi ar putea să se întoarcă la Dumnezeu.

Pilda cu drahma cea pierdută. În pilda cu drahma cea pierdută se spune despre o femeie care avea zece drahme, zece monede. A pierdut una, a aprins lumânare, a măturat toată casa şi când a găsit-o le-a chemat pe vecine şi pe prietene şi le-a zis: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit drahma mea cea pierdută”. Şi apoi iarăşi scoate Domnul Hristos concluzia şi zice: „Bucurie se face înaintea îngerilor din cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10). Iarăşi bucurie.

Şi apoi pilda cu fiul risipitor. În ea se spune despre un fiu risipitor şi despre un fiu nerisipitor şi despre un tată primitor. Aşa mult îmi place mie de acest tată primitor. Ce m-aş bucura să pot fi şi eu tot aşa de primitor faţă de cei care ajung la mine şi pe care ar trebui să-i ajut mai mult decât îi pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să ştiţi că pilda cu fiul risipitor aş numi-o mai bine pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învăţăm atâta de la fiul risipitor – mai ales că a fost risipitor – şi că s-a întors la tatăl – asta-i bine să învăţăm -, ci mai ales de la tatăl primitor, cât de bun a fost tatăl cu fiul risipitor. Să vă spun repede pilda. Un om avea doi fii. Unul dintre ei, cel mai mic, a zis: „Tată, dă-mi partea de avere” şi tatăl i-a dat ce i s-a cuvenit şi el după aceea la scurtă vreme şi-a luat toate şi s-a dus într-o ţară depărtată unde şi-a cheltuit toată averea, unde a trăit în destrăbălări şi unde a ajuns să sufere mult, a ajuns să nu mai aibă ce mânca, a ajuns să pască porcii şi s-a trezit deodată, şi-a venit în sine şi a zis: „Cât belşug au slugile tatălui meu în casa tatălui meu, şi eu aici mor de foame. Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre simbriaşii tăi”. Şi s-a dus. Iar tatăl îl aştepta, privea în zare şi când l-a văzut – spune Sfântul Evanghelist Luca că a zis Domnul Hristos – a alergat la el. Când l-a văzut a alergat la el, nu a stat, să vedem acum ce face, ci s-a grăbit să iasă în întâmpinarea lui. Şi a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Şi fiul a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Şi nu a mai zis „primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi”, probabil l-a copleşit tatăl şi i s-a luat graiul de bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Şi după aceea a dat porunci tatăl lui să se aducă haina cea mai bună să fie îmbrăcat, să i se aducă încălţăminte în picioare, să i se aducă inel şi să i-l pună în deget. Nu a zis: haină i-am dat, încălţăminte, dar inel nu-i mai dau. Gândiţi-vă, sunt nişte lucruri care trebuie gândite, să ne dăm seama de seriozitatea lucrurilor. „Să junghiem – zice – viţelul cel mai gras şi să ne bucurăm şi să ne veselim”. De ce? „Pentru că fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat” (Luca 15, 24). Şi au început să se veselească. Şi după aceea a venit şi celălalt fiu al lui, fratele celui întors, şi când a aflat despre ce-i vorba, nici nu a vrut să intre. Şi tatăl a plâns că nu vrea să intre, s-a dus la el, şi a zis fiul cel care a stat acasă, nemulţumit: „Eu nu ţi-am greşit niciodată – aceştia erau fariseii, care se încredeau în ei – şi nu mi-ai dat măcar un ied să mă bucur cu prietenii mei, şi când a venit acest fiu al tău – nu a zis fratele meu, acest fiu al tău – care ţi-a risipit averea cu desfrânatele – aşa l-a batjocorit, în loc să se bucure – ai înjunghiat viţelul cel gras”. Şi atunci tatăl a zis: „Fiule, toate ale mele sunt ale tale, dar se cuvenea să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat” (Luca 15, 32).

Să ştiţi că e ceva extraordinar, e toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu care e bun şi primitor. E ceva extraordinar şi mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulţi: când s-a întors fiul şi s-a întâlnit cu tatăl şi a zis „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” şi nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert. E un lucru care trebuie observat, că noi zicem „Doamne miluieşte-mă”, „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi ne e frică că nu am zis de destule ori şi că trebuie să mai zicem, să mai zicem, să mai zicem. Să zicem, dar nu cu gândul că Dumnezeu nu ne-ar milui dacă nu am mai zice, ci cu gândul că în felul acesta ne facem rânduială în minte, ne facem rânduială în viaţă. Dar Dumnezeu vrea să ne dea câtă fericire putem noi cuprinde, chiar şi mai multă vrea să ne dea. Se spune în Sfânta Evanghelie că „Dumnezeu nu dă duhul cu măsură” (Ioan 3, 34).

Şi acum să ne mai gândim şi la faptul că tatăl, când i-a plecat fiul, tot timpul a ştiut că fiul lui a plecat, nu a zis că a plecat un străin, că a plecat un dezmoştenit, ci tot timpul a zis că a plecat fiul lui. Când îşi risipea averea se gândea: fiul meu îşi risipeşte averea. Când a ajuns în lipsă sigur se gândea: fiul meu a ajuns în lipsă, ce bine ar fi dacă ar veni acasă, că noi avem ce ne trebuie acasă. Când s-a întors l-a primit pe fiul său, către ceilalţi a zis „fiul meu” a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat. Deci tatăl a fost binevoitor, cu toată bunăvoinţa şi asta ne dă multă nădejde, nu să păcătuim, ci să ne întoarcem de la păcate, căci dacă păcătuim înaintăm în păcate nu înaintăm în pocăinţă şi atunci nu ne poate milui Dumnezeu. Dar dacă am păcătuit, să nu ne gândim că acum gata, suntem pierduţi, ci să ne gândim la mila lui Dumnezeu cea de acum şi până-n veac, la mila lui Dumnezeu care ne aşteaptă şi care ne primeşte, să gândim la Maica Domnului care mijloceşte pentru noi, să ne gândim la sfinţii care mijlocesc pentru noi.

„Prescuri pentru cuminecături” – Arhim. Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here