S-a întâmplat la 19 octombrie 1929: A murit Alexandru Davila, dramaturg român. Alexandru Davila s-a născut în localitatea Goleşti, de lângă Piteşti și a murit pe 19 octombrie 1929. A fost dramaturg şi om de teatru român, fiul doctorului Carol Davila. Trimis la studii în Franţa, la Liceul „Louis le Grand” (1876-1880), el e un elev lipsit de ambiţie. A ratat bacalaureatul din cauza „discursului latin”. Revenit în Bucureşti în 1881, este numit ataşat supranumerar la Ministerul Afacerilor Străine. Din anul următor va fi ataşat de legaţie la Roma (1882) şi Bruxelles (1883-1884).
Promitea o bună carieră, însă după moartea tatălui său (1884) se retrage din diplomaţie. Neaşteptat, acceptă funcţii cum ar fi aceea de inspector de poliţie în Bucureşti sau administrator al plasei Macin. În 1891 era controlor la serviciul arhitecturii de la Eforia Spitalelor Civile.
Mai predase scurt timp, în 1882, literatura veche franceză la Azilul „Elena Doamna”. Cu una dintre eleve, Hortensia Keminger, se căsătoreşte în 1885, dar mariajul se desface după trei ani. Fosta doamnă Davila va avea un rol în viaţa, sfârşită tragic, a lui A. Odobescu. În 1898 se îndrăgosteşte de Ana Pherekyde şi un Journal intime e martorul tristeţilor şi nădejdilor lui cotropitoare. Având teatrul în sânge, era fatal aproape să ajungă în fruntea Teatrului Naţional (1905-1908, 1912-1914). Iniţiativele sunt ale unui reformator, la curent cu experienţele recente din teatrul apusean (Henry Irving, Andre Antoine, Firmin Gemier).
Firea autoritară, impulsivă a directorului, maniera lui de a sfida cu superbie aristocratică ameninţările sau provocările îi aduc multe adversităţi. Au loc manifestaţii, chiar incidente grave, cum a fost acela din 13 martie 1906, din Piaţa Teatrului Naţional. Atunci s-a cerut „franţuzitului” Davila să nu mai îngăduie reprezentaţii în franţuzeşte. Hărţuit de numeroşi neprieteni, Stăpânul nu se pierde cu firea, luptându-se pentru modernizarea artei spectacolului.
El inaugurează tradiţia de a se deschide stagiunile cu o piesă românească, încearcă să echilibreze repertoriul făcând loc scrierilor autohtone.Imprimă un nou stil de interpretare, bazat pe realismul psihologic. Cu un fler care nu dă greş, promovează o pleiadă de tineri actori (Tony Bulandra, Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu). De asemenea, Maria Giurgea, Gh. Storin, Ion Manolescu. Aceștia îl vor urma atunci când, după primul directorat, îşi alcătuieşte o trupă. Devine cunoscută sub denumirea de Compania Dramatică Davila, inaugurată oficial în august 1909. Cu acest prilej, I.L. Caragiale trimite un instantaneu, Începem!…
În spectacolele companiei proprii, directorul era uneori şi actor, ba şi electrician, maşinist, recuziter sau pictor. Capabil să muncească încordat, până la uitarea de sine, se destinde în activităţi mondene, sportive (automobilism, vânătoare, petreceri, vizite la Curte). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români (1909), este ales în 1911 în comitetul de conducere. În 1914 iniţiază Cercul bibliofil roman. În anul următor, la 5 aprilie, un servitor încearcă să-l omoare în timp ce dormea. Încercarea a constat în înfigerea unui pumnal până în creier. Tudor Arghezi publică, în „Cronica”, un necrolog, semn că se răspândise vestea morţii lui. Cu o constituţie robustă, rănitul supravieţuieşte, însă tot restul vieţii va rămâne ţintuit într-un fotoliu. Nu va mai putea să scrie şi va vorbi anevoios.
O duce greu, un premiu naţional de teatru fiindu-i decernat când mai avea puţin de trăit. Ca o ironie a soartei, abia acum, i se oferă un răgaz pentru literatură. În imobilizarea silnică la care e condamnat. El dictează versuri, articole, amintiri. Din epistolele lui transpar deprimarea şi amărăciunea unui „învins al Vieţii”.
Primele încercări literare, nepublicate, ale lui Davila sunt în franceză – versuri şi proză. Sunt compuse fie dintr-o pornire spontană, fie ca exerciţiu livresc.După debutul din 1885, în „Revista literară”, cu stihuri româneşti, va mai colabora la „Epoca”.Aici se serveşte şi de pseudonimul Bedecu. Mai colaborează și la „Convorbiri literare”, „L’Independance roumaine”, la care foloseşte şi semnătura Theodore Floresco. Scrie și în „Literatură şi artă română”, „Sămănătorul”, „Adevărul de dimineaţă”, „România ilustrată”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Scena”, „Literatorul”, „Gândirea”. Publică și la „Universul”, „Cultura poporului”, „Universul literar” etc. În 1896 editează „Revista sportivă”, iar în 1913, împreună cu N.D. Cocea, pune la cale reapariţia ziarului „Rampa”. În 1910 acceptă să facă parte din comitetul de redacţie al gazetei „Ţara nouă”.
Acest scriitor mult timp controversat şi contestat este singular.Deoarece este autorul unei capodopere a teatrului nostru istoric, Vlaicu Vodă (1902). Iar restul producţiei lui literare pare, cu puţine excepţii, a unui diletant. Poet, uneori, în Vlaicu Vodă, poate şi în Sutaşul Troian, Davila nu este, altfel, decât un tehnician al stihuirii. Este dexter în combinaţii prozodice de o lejeră virtuozitate. Un oarecare ecou a avut Balada strămoşilor, în care „a neamului datină” şi gloria străbună sunt exaltate cu o energică afectare. În memorialistica de tip anecdotic, două suveniruri, Robert Laurent şi Ahmed, păstrează ceva din duhul scrisorilor lui Ion Ghica.
Câteva Amintiri din teatru nu puteau, desigur, să lipsească.În tuşe repezi, sunt creionate portretele unora Dintre cei răposaţi (Paul Verlaine, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale etc.). Sunt, între lacrimă şi surâs, miniaturi în care se exteriorizează un anume complex afectiv. „Anecdotele”, de fapt mărunte evocări, au câteodată haz, mai mult în orice caz decât „snoavele”, nişte „mucalituri” cam nesărate.
Înzestrat cu bun gust, Davila e un intuitiv care îşi valorifică în speculaţii pertinente o experienţă trecută prin lecturi. Din cronicile lui dramatice şi din tratatul epistolar Scrisori către actorul X, se desprinde o viziune marcată de idealism estetic.Teatrul, ca manifestare a frumosului, trebuie să provoace o înălţare sufletească.Demnă de pana autorului lui Vlaicu Vodă apare, într-o măsură, doar tragedia în versuri Sutaşul Troian. Din aceasta este dus la capăt un singur act (apărut în „Rampa”, 1911).De fapt, este o continuare a proiectatei trilogii Mirciada (în varianta iniţială – Român Gruie).
Trilogia era alcătuită alcătuită din Vlaicu Vodă, Dan Vodă, Mircea cel Bătrân (ultimele două nescrise). În ziua premierei dramaturgul împlinea patruzeci de ani. Acest debut târziu, precum şi alte împrejurări din viaţa lui au făcut să izbucnească un violent scandal literar. Într-o notă strecurată în „Voinţa naţională” (1905) era perfid insinuată o presupunere.Se bănuia că autorul lui Vlaicu Vodă ar fi profitat de un manuscris al lui Odobescu. Astfel se naşte ceea ce, în acelaşi ziar, Ilarie Chendi numeşte „legenda plagiatului” lui Davila. Detractorii se ivesc unul după altul (în „Viitorul”, „Flacăra”, „Dreptatea”), făcând „dezvăluiri” stupefiante, dar fără vreo dovadă decisiv incriminatorie.Campania s-a potolit, însă Davila va rămâne marcat.
În corespondenţa lui, chestiunea e obsesivă, el mascându-şi cu greu un „complex” al paternităţii. Fineţea piesei Vlaicu Vodă – construcţie clasică în decor romantic – vine din rafinamentul psihologic. Dar vine şi din dozajul atent strunit al energiilor în conflict. Dialogul se transformă într-o abilă artă a eschivelor, a mişcărilor înşelătoare, îndelung premeditate. Alexandru Davila a fost director al Teatrului Național din București (între 1905 și 1908, apoi între 1912 și 1914).
A avut și calitatea de regizor al companiei de teatru (1909). Cu aceste funcții, a militat pentru afirmarea dramaturgiei naționale, precum și a celei universale. Pe 5 aprilie 1915 a fost victima unui atentat care l-a imobilizat timp de 14 ani. El a avut doi fii. Primul a fost Carol (Citta) Davila, care a fost ministru plenipotențiar al României în perioada interbelică, la Varșovia și Washington. Al doilea a fost Theodor Davila, reprezentantul Ford pentru România. Ambii săi fii au sfârșit tragic. Primul s-a sinucis în Statele Unite. Cel de-al doilea a murit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Alexandru Davila a înființat prima companie particulară de teatru Compania Davila.
Opera literară:
Le Cotillon, Bucureşti, 1900;
Vlaicu Vodă, Bucureşti, 1902; ediţia Bucureşti, 1929; prima ediţie îngrijită de Ion Nistor şi Constantin Ciuchindel, prefaţă de Constantin Ciuchindel, Bucureşti, 1988; a doua ediţie îngrijită şi prefaţă de Claudia Dimiu, Galaţi, 1992; a treia ediţie îngrijită şi postfaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1997;
Duda şi Mura, Bucureşti, 1917;
Din torsul zilelor, vol. I-II, Bucureşti, 1929, vol. III, ediţie îngrijită de V. Romano, Bucureşti, 1939;
Corespondenţă inedită, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Manu Bădescu, Cluj, 1973;
Vlaicu Vodă şi alte scrieri despre teatru, ediţie îngrijită de Dumitru D. Panaitescu, prefaţă de Marian Popa, Bucureşti, 1975.
Surse:
http://mnlr.ro/alexandru-davila/
http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-davila/
https://www.tititudorancea.org/z/biografie_alexandru_davila.htm
http://mnlr.ro/muzeul-digital/alexandru-davila/
https://www.artline.ro/Alexandru-Davila-30298-1-n.html
http://www.ziare.com/pitesti/stiri-life-show/alexandru-davila-dramaturg-si-om-de-teatru-7140227
Alte articole găsiţi aici.
Nicolae Uszkai
