S-a întâmplat la 12 octombrie 1863, 12/24

0
49
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat la 12 octombrie 1863, 12/24: Formarea guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (până la 26.01/07.02.1865); este perioada reformelor radicale din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Guvernul Mihail Kogălniceanu a marcat debutul regimului personal a lui Cuza. În timpul acesta s-au adoptat reforma agrară şi electorală, precum şi secularizarea averilor mănăstireşti, măsuri care au pus bazele constituirii statului român modern.

    Treptat, tensiunea dintre Cuza şi opoziţia din Adunare a escaladat, ajungând să gripeze sistemul constituţional. Pentru a mai calma scena politică, şeful statului apelează la Mihail Kogălniceanu, o personalitate de mare prestigiu printre colegii săi, numindu-l pe acesta în fruntea executivului. Cu acelaşi scop, Kogălniceanu formează un cabinet din persoane care nu făceau parte din Cameră, cu speranţa de a preveni resentimentele în sânul clasei politice.
       Şedinţa ordinară a Adunării Legislative s-a redeschis la 3 noiembrie într-un climat de destindere. În fapt, acest lucru a făcut posibilă adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti, care a creat o serie de complicaţii diplomatice. Prin aceasta, o mare parte din proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului.Deşi Protocolul XIII din Convenţia de la Paris prevedea arbitrajul ca măsură de soluţionare a problemei, aceasta părea că nu îşi mai găsea rezolvare. Rusia şi Turcia sprijineau călugării greci, iar mănăstirile au acumulat datorii imense la bugetul de stat deoarece mare parte din venituri luau calea străinătăţii.
       În cele din urmă, printr-o măsură de forţă, la 13 decembrie, se adoptă, cu 93 de voturi pentru şi 3 contra, legea secularizării, care trecea în proprietatea statului o suprafaţă de 25% din teritoriul ţării. Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi.
       Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărât să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final, călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci. Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului.
      Climatul de destindere nu a durat decât până la dezbaterea legii privind organizarea armatei la sfârşitul lunii ianuarie. Opoziţia, care deţinea controlul Camerei, a adus un amendament ce viza înfiinţarea Gărzii naţionale, a cărei comandă şi-o rezerva. Scopul era deţinerea unui instrument militar în caz de conflict cu puterea executivă. Deşi la 7 februarie legea cu tot cu amendament a fost adoptată, Cuza a refuzat să o sancţioneze.Din acel moment devine evident că întreaga societate era divizată. „Monstruoasa coaliţie”, compusă din adversarii domnului, este numele dat opoziţiei de presa favorabilă lui Cuza, însă, de fapt, cuprindea tot ce avea mai bun elita românească a epocii. Soluţia găsită de Cuza pentru depăşirea acestei situaţii a fost instaurarea unui regim personal. Pionul folosit de Cuza pentru îndeplinirea obiectivelor sale a fost Mihail Kogălniceanu.
          La 3 martie, sesiunea ordinară de 4 luni a Camerei se încheia, însă ea a fost prelungită pentru a se putea adopta bugetul şi acte legislative importante. În acest sens, se votează destul de repede o serie de acte precum legea contabilităţii, legea cumulului, legea pentru comunele urbane şi rurale, codul de procedură penală şi civilă.Ruptura totală, pe un fond politic deja încordat la maximum, a survenit în momentul supunerii spre dezbatere de către Kogălniceanu a proiectului de lege rurală. La 13 aprilie, cu 63 de voturi pentru şi 35 împotrivă, cabinetul primeşte vot de blam. Deşi prim-ministrul prezintă demisia executivului, Cuza refuză sa o primească şi convoacă Adunare într-o sesiune extraordinară, la 2 mai, pentru a lua în discuţie legea electorală.
       La data stabilită opoziţia din Cameră îşi reafirmă neîncrederea în guvern şi refuză să ia în discuţie problema legii electorale. Înainte de a se trece la votarea moţiunii de blam, Kogălniceanu citeşte mesajul de dizolvare a Adunării Legislative, moment în care deputaţii sunt evacuaţi din sală de un detaşament militar.La 10 mai, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Constituţie, intitulată sugestiv Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot covârşitor, 682.621 de voturi pentru, 1.307 voturi pentru împotrivă şi 70.220 abţineri.
      Prin Statut, domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de iniţiativă legislativă şi putea numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral (Corpul Ponderator sau Senatul şi Adunarea Deputaţilor) şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului.
       Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, format din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).
      Marile Puteri recunosc printr-un acord din 16 iunie 1864 modificarea Convenţiei şi dreptul Principatelor de a schimba legile ce priveau organizarea lor internă. Astfel, până la sfârşitul anului, au fost adoptate nu mai puţin de 40 de decrete-legi. La 19 iulie 1864 are loc o remaniere guvernamentală prin care sunt comasate ministerul de Interne cu Agricultură şi Lucrări publice, iar ministerul de Justiţie este comasat cu cel al Cultelor şi Instrucţiunii.
       La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.
      Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.
       În decursul aceluiaşi an, cabinetul adoptă un pachet de legi prin care se diminua rolul Bisericii în treburile civile şi sporea dominaţia statului în stuctura administrativă. În domeniul învăţământului, reţeaua şcolară a fost extinsă şi au luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Bucureşti sau Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman.
     Legea instrucţiunii publice, adoptată la 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit. Legea organiza treptele de învăţământ public şi privat, instituia laicizarea, egalitatea între sexe, pregătirea pedagogică a cadrelor didactice. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru disciplinele umaniste.
      O importantă problemă a cabinetului în epocă a fost cea financiară. Aparatul birocratic numeros a implicat mari cheltuieli, astfel că, încă de la începutul domniei, Cuza a încercat contractarea unui împrumut pe piaţa externă.Tensiunile politice au tot amânat această acţiune până în vara anului 1864 când Ludovic Steege a negociat la Londra contractarea unui împrumut destinat să acopere despăgubirile către mănăstirile închinate (în cele din urmă, nu s-au mai plătit). După tratative cu mari corporaţii financiare, la 10 august s-a încheiat împrumutul cu bancherii Stern din Londra, la o dobândă de 8%.
     Alegerile din 24/25 noiembrie, pe baza noii legi electorale, au reprezentat un real succes pentru executiv. Listele candidaţilor au fost întocmite personal de Kogălniceanu şi comunicate telegrafic prefecţilor. Rezultatul a fost unul mai mult decât evident, nici unul dintre liderii opoziţiei negăsindu-se printre membrii Camerei deschise la 6 decembrie.Dintre toate măsurile luate de cabinetul Kogălniceanu cea mai greu de aplicat a fost tocmai legea rurală, neexistând un regulament care să prevadă această punere în practică. În timp, primul ministru şi-a atras critici chiar din partea unor colegi de guvern, precum L. Steege şi N. Creţulescu.Mai mult, la nivelul dintre domn şi şeful executivului a început să se simtă o răceală, în mare parte din cauza bănuielii lui Cuza că Mihail Kogălniceanu vrea să îşi aroge meritul legii rurale şi să-şi facă popularitate în dauna sa. Punctul de plecare a fost o călătorie a primului ministru în nord-vestul Munteniei şi Oltenia pentru a supraveghea aplicarea reformei, unde a fost întâmpinat cu mare festivism.
      În special adversarii lui Kogălniceanu s-au folosit de acest prilej ca să-şi înteţească atacurile. Astfel, încă din toamna anului 1864, primul ministru nu se mai bucura de încrederea deplină a şefului statului. Spre sfârşitul anului, ostilitatea dintre Kogălniceanu şi colegii săi miniştri, Steege şi Creţulescu, a devenit evidentă. Se spunea chiar că locuinţa lui Creţulescu devenise locul de întâlnire a moşierilor afectaţi de legea rurală.La toate acestea se adaugă neîncrederea lui Cuza, care a început să vadă în Kogălniceanu un competitor şi manifesta o atitudine ostilă faţă de acesta. La sugestia domnului, Creţulescu şi Steege au demisionat din funcţia de ministru declanşând o criză instituţională. Primul ministru a realizat că nu mai este dorit la guvernare şi a depus mandatul guvernului la 26 ianuarie 1865.
Surse:
Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007
Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1999, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999
Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Bucureşti, Editura Meronia, 2003
Giurescu, Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/culisele-rupturii-dintre-cuza-voda-si-mihail-kogalniceanu

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mihail_Kog%C4%83lniceanu

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here