S-a întâmplat în 9 august 1601, 9/19

0
279

S-a întâmplat în 9 august 1601, 9/19: Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1600) şi al Moldovei (1600), cel care a realizat prima unire politică a celor trei ţări române, este ucis pe Câmpia Turzii din ordinul generalului Gheorghe Basta.

La 24.VII/3.VIII.1601, în lupta de la Gurăslău (Gorăslău), forţele unite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului Gheorghe Basta au înfrânt armata nobiliară condusă de Sigismund Bathori Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci – d.Turda) a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale româneşti care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.
După ce a pierdut domnia Ţării Româneşti şi a Moldovei, în toamna anului 1600, Mihai Viteazul a plecat la Praga, pentru a cere spijinul împăratului german Rudolf II, dar nu a fost primit de acesta.Apoi, însoţit de episcopul de Erlan, Mihai s-a deplasat la Viena, la începutul anului 1601. A fost primit de arhiducele Matthias, personalitate influentă, căruia i-a transmis că nobilimea maghiară intenţiona să încheie un tratat de pace cu turcii, care era nefavorabil puterii germane. Arhiducele i-a primit şi pe reprezentanţii nobilimii maghiare şi le-a ascultat doleanţele.Un comitet în fruntea căruia s-a aflat generalul Giorgio Basta şi care era format din nobilii ardeleni Stefan Csaki, precum şi doi consilieri imperiali, Ungnad si Dr.Pezzen, a preluat conducerea Ardealului. Nobilii ardeleni au militat pentru numirea lui Sigismund Bathory în funcţia de principe al Ardealului, lucru care s-a şi întâmplat.
Imediat după ce a fost „uns“, Sigismund Bathory a adoptat o politică pro turcească şi anti-habsburgică. În paralel, familia lui Mihai Viteazul a fost arestată, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu cei loiali lui.Căpitanul haiducilor săi, Baba Novac, a fost şi el arestat şi condamnat la moarte prin ardere pe rug la Cluj. Generalul Giorgio Basta a anunţat Curtea Imperială germană despre situaţia din Ardeal, iar Mihai este primit de împăratul Rudolf II pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului pe Sigismund Bathory.
Mihai se deplasează din nou la Praga, unde soseşte la data de 23.02.1601, fiind primit în audienţă de împăratul Rudolf II la 14 martie1601.În urma audienţei, se convine un acord favorabil lui Mihai. La 3 aprilie1601, Mihai pleacă la Viena, spre a ridica suma de bani necesară organizării noii armate. Părăseşte Viena la 29 aprilie 1601, ajungând la Kassa ( azi: Kosice în Slovacia) la 11 mai1601, unde la 20mai 1601 se întâlneşte cu generalul Giorgio Basta spre reconciliere şi pentru formarea unei trupe unice, îndreptată contra trupelor principelui rebel Sigismund Bathory. Mihai aşteptă trupe de întărire şi din Ţara Românească, precum şi detaşamente secuieşti.
Reunirea armatei lui Mihai cu armata generalului Basta a avut loc la Moftin (lângă Carei, judeţul Satu-Mare).Armata lui Mihai înfrânge armata lui Sigismund Bathory la Guruslău (aproape de Zalau) la 3 august1601.Generalul Basta a primit ordin de a pune la dispoziţia lui Mihai trupele necesare recuceririi Ţării Româneşti. Ca urmare a unor neînţelegeri dintre Mihai Viteazul şi generalul Basta a reizbucnit un conflict, care duce la căderea lui Mihai în dizgraţia împăratului Rudolf II.
Înlăturarea lui Mihai este pusă la cale la Cluj de către generalul Basta. Mihai se găsea la data de 5 august 1601 la Zalău, de unde intenţiona să plece să facă o vizită familiei sale la castelul din Făgăraş.Generalul Basta se deplasează la Cluj, unde rămâne pentru circa o săptămână.Aici a pus la cale înlăturarea lui Mihai.Ulterior, trupele lui Basta ajung la Turda, unde cele ale lui Mihai sosiseră ceva mai devreme. Dintr-o scrisoare adresată de Basta lui Gonzanga Ferante din Kassa (Kosice), rezultă că generalul Basta a fost decis să rezolve vechea rivalitate cu Mihai printr-o crimă. A avut loc o întrevedere între Basta şi Mihai la Turda, soldată cu un dezacord. O parte a trupelor lui Mihai plecase deja spre Făgăraş. A doua zi, Mihai urma să plece de la Turda la Făgăraş, apoi spre Ţara Românească. Generalul Basta şi ofiţerul imperial Michael Szekely au întrunit un consiliu, la care a fost invitat şi Mihai. Cu acel prilej urma ca Mihai să fie arestat şi dus la Satu-Mare.Mihai a participat, dar condiţiile nu au fost propice unei arestări imediate, observându-se unele mişcări de trupe.
Planul capturării lui Mihai Viteazul a reuşit a doua zi.După plecarea lui Mihai, s-a hotarât arestarea lui în cursul următoarei nopţi, înaintea plecării sale spre Făgăraş.Tabăra şi cortul lui Mihai erau amplasate în preajma oraşului Turda.În dimineaţa zilei de 9 august 1601, o trupă de soldaţi germani şi valoni a primit ordinul de a-l aresta pe Mihai sau de a-l ucide, în caz de nesupunere.Luat prin surprindere, Mihai s-a opus, dar în clipa când a pus mâna pe spadă a fost atins mortal cu o halebardă de către militarul valon Jacques Beauri, după care i s-a tăiat capul cu propria sabie.Odată cu Mihai, au mai fost ucişi 18 ostaşi din garda personală. Nu se cunoaşte care a fost reacţia restului trupelor lui Mihai, staţionate în relative apropiere dar este greu de presupus că ar fi reacţionat violent pentru că majoritatea erau doar lefegii…La câteva zile după asasinat, Basta a comunicat Curţii Imperiale despre sfârşitul lui Mihai Viteazul. Împăratul Rudolf II a dispus (de formă, fireşte) cercetări asupra evenimentelor de la Turda şi morţii lui Mihai, rămase fără rezultat concret.
Cronicarul maghiar István Szamosközy arată detaliat modul în care a fost ucis domnitorul valah. Potrivit acestuia, Mihai Viteazu a fost mai întâi împuşcat, după care a fost tăiat cu sabia:„De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins. Mihai i-a zis: „Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp… şi Basta nu permise a-l înmormânta”
Aceeaşi informaţie parvine şi de la Ieremia Movilă: „Mihai fu împuşcat apoi i se tăie capul şi s-a expus pe câmp deasupra unui cal şi Gheorghe Basta nu permisese a-l înmormânta”. Cu un amănunt în plus a venit Wolfgang Bethlen (1639-1599) în „Cronica Transilvaniei”: „După aceea, scrie acesta, corpul aceluia, ca să nu fie sfârtecat de câini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie dus la Alba Iulia”. Într-o cronică sârbească, G. Brancovici (care a petrecut mulţi ani pe lângă mitropolia română din Alba Iulia dar a stat şi în Ţara Românească între anii 1680-1688) spune cam acelaşi lucru: „După uciderea lui Mihai, cu îngăduinţa lui Basta trupul a fost îngropat iar după ce a trecut câtva timp a fost dus şi înmormântat la mitropolia din Bălgrad”.Gheorghe Palamade notează şi el în 1601 că „Trei zile şi trei nopţi capul lui a rămas pe un cal ce l-au ucis în devălmăşeală în care timp corpul a rămas neîngropat. Iar după trei zile tot nişte soldaţi din vechea trupă a lui Mihai l-au îngropat noaptea pe ascuns şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă”.
Unde a fost înmormântat trupul lui Mihai Viteazul nu se ştie cu exactitate.Unele izvoare spun că ar fi fost dus la Alba Iulia şi înmormântat într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în 1714-1715. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o biserică în amintirea marelui voievod.
S-au scris şi s-au spus multe şi cu privire la ce s-a întâmplat până la urmă cu capul lui Mihai Viteazul şi cum a ajuns la Mânăstirea Dealu. Ciro Sponioni spre exemplu, secretar al lui Basta şi autorul de fapt al memoriilor acestuia cunoscute sub titlul: „Historia della Transilvania” (1638) scria: „După aceea (adică după uciderea lui Mihai Viteazul) se ţinu consiliu la care au participat conducătorii ambelor armate (cea imperială aflată sub comanda generalului Basta şi ce mai rămăsese din cea a lui Mihai Viteazul) care au declarat supunere faţă de ordinile generalului Basta. S-a hotărât, de asemenea, să se trimită capul lui Mihai Viteazul în Ţara Românească socotindu-se că, dacă nu l-ar fi trimis, boierii n-ar alege alt domn (capul lui Mihai Viteazul ar fi trebuit să constituie dovada că domnitorul român nu mai era în viaţă). Capul fu deci îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai Viteazul care îl ceru cu cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”. Se pare că Basta a recurs la acest subterfugiu, fiindu-i teamă probabil ca boierii munteni să nu se gândească – neştiindu-l mort pe Mihai Viteazul – la vreo acţiune militară împotriva sa.Generalul Basta le-a trimis şi o scrisoare prin care îi îndemna pe boieri „să-şi aleagă alt domn”.
Cine a fost de fapt „comisul lui Mihai Viteazul” care îi ceru lui Basta „cu cea mai mare stăruinţă capul pentru a-l duce în Ţara românească”? De-a lungul timpului s-au vehiculat mai multe nume privind identitatea acestuia.O vreme s-a spus că ar fi vorba de un anume Radu Florescu pomenit de italianul G Deduccino într-o „Istorie a Transilvaniei” rămasă în manuscris. István Szamosközy îl creditează pe un oarecare Leca „comisul albanez care îndeplinise diferite solii ale lui Mihai pe lângă imperiali, care se afla în tabăra lui Mihai Viteazul şi pe care îl trădase şi trecuse de partea lui Basta”. Prin Ţara Românească circula, se spune, versiunea potrivit căreia „capul ascuns a fost adus în ţară de un boier credincios de-al lui Mihai la mânăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată numită din Deal şi a fost îngropat acolo”. M Cantacuzino spunea, în „Istoria Ţării Româneşti” (1806) că „Trupul lui Mihai Viteazul a fost înmormântat pe Câmpia Turzii iar capul luându-l boierii şi aducându-l la Târgovişte l-au îngropat la mânăstirea Dealului”.Aşadar, incertitudine până la un moment dat cu privire la identitatea celui sau celor care au adus capul marelui voievod în Ţara Românească şi l-au înmormântat cu cinstea cuvenită la Mânăstirea Dealu. O relatare asemănătoare a transmis-o şi cronicarul sârb Gheorghe Brancovici în cronica sa din a doua jumătate a secolului al XVII-lea evidenţiind acest episod în felul următor: „capul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan numit Izbaşa în Mănăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată, numită Mănăstirea din Deal şi a fost înmormântat acolo”.
A apărut însă o însemnare adăugată de un autor rămas necunoscut la „Istoria lui Mihai Viteazul” care spune că ar fi existat un legământ – cu putere de jurământ – intre Mihai Viteazul şi un anume boier credincios domnitorului (cu rang de postelnic în sfatul domnesc, după alţii cu rang de paharnic) potrivit căruia dacă unul dintre ei ar fi murit pe meleaguri străine celălalt să facă tot ce i-ar fi stat în putinţă să „nu-i lase osemintele acolo şi să le aducă în Ţara Românească”.Iată conţinutul însemnării cu pricina:„De aceea să povestim de un boier care au fost lui Mihai vodă, anume Turturea postelnicul. Atunci au fost legat Mihai vodă cu Turturea postelnicul jurământul tare şi mare cum că să se caute unul pe altul la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară să nu-l lase Mihai vodă oasele ci să le aducă în Ţara Românească se le îngroape.Drept aceea, deacă văzu Turturea postelnicul că tăiară pe Mihai vodă, mult s-au nevoit pentru jurământul ca să aducă oasele lui Mihai vodă.Ci n-au putut, ci au luat numai capul de l-au adus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mânăstirea Din-deal, de la Târgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai vodă să le dea acelei mânăstiri”.
La început, această însemnare, anonimă fiind, a fost considerată „o simplă legendă” asemănătoare celor cuprinse în cunoscuta „O samă de cuvinte” a lui Neculce. Se ştie că Ion Neculce (1672-1745), mare boier, demnitar (spătar, hatman, vornic) şi cronicar moldovean a scris un fel de prolog la începutul cronicii sale „Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat” pe care l-a numit „O samă de cuvinte ce sunt auzite din om în om de la oameni vechi şi în letopiseţe nu sunt scrise”. Din aceste „o samă de cuvinte” s-au inspirat, spre pildă, Bolintineanu pentru legenda lui „Daniil Sihastru”, Negruzzi pentru „Aprodul Purice” sau Alecsandri pentru „Dumbrava roşie”.Deci, cu timpul, respectiva însemnare anonimă„a cunoscut o largă răspândire în secolele XVII şi XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX circulând şi în Moldova”. Şi, astfel, aceasta apare şi într-o copie moldovenească a Letopiseţului Cantacuzinesc (1718) şi în alte scrieri precum cele ale lui Manea Mătăsaru, Iordache Sion sau ale ieromonahului Ghelasie de la episcopia Argeşului (1830).
Trecerea de la postura de erou de legendă la cea de personaj istoric real a postelnicului Turturea – ca aducător al capului lui Mihai Viteazul la Mânăstirea Dealu – a făcut-o scoaterea la iveală din arhive a unui hrisov al domnitorului muntean Radu Mihnea emis pe 7 decembrie 7121 (1612), la numai unsprezece ani de la moartea lui Mihai Viteazul şi care confirmă existenţa reală a acestuia.În hrisov se menţionează printre altele: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radu voievod şi domn a toată ţara Ungrovalahiei, fiul răposatului Mihnea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele slugii domniei mele, Turturea paharnic şi cu fiii lui câţi i-a dat dumnezeu, satul Găuriciul cu tot hotarul şi cu toţi vecinii şi cu tot venitul din hotar până iar în hotar” (actuala comună Găuriciu din judeţul Teleorman).
În hrisov se menţionează şi motivul pentru care domnitorul de atunci al Ţării Româneşti îşi recompensa „sluga domniei mele”.„Pentru multa şi buna şi credincioasa slujbă cu care a slujit domniei lui (lui Mihai Viteazul) multă vreme neîncetat, cu multă trudă încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Şi apoi răposatului Mihai voievod s-a întâmplat acolo moarte de a pierit iar întru aceea sluga domniei lui mai sus zisă, Turturea postelnicul, el a furat capul şi l-a adus aici în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu mare cinste ca pe un domn”.Pentru a fi sigur că dania lui către „zisa slugă Turturea paharnic” va fi respectată şi după moartea sa, vodă Radu Mihnea a lăsat „vorbă scrisă de blestem”: „Şi care va încerca să rupă această carte a mea – Hrisovul – sau să ia această milă, acela să fie blestemat şi afurisit de 318 părinţi care sunt la Nicheia (Niceea) şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie la un loc şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele”.
Ca să întărească puterea de lege a hrisovului, Vodă Radu Mihnea şi-a luat martori de seamă când şi-a conceput „cartea domniei mele”: „Iar martori pentru domnia mea: Jupan Tudor mare ban al Craiovei şi Jupan Vintilă mare vornic şi Jupan Neca mare logofăt şi Dediul vistier şi Cărstea spătar şi Panaiti stolnic şi Lupu paharnic şi Jupan Foti. Şi eu Neagoe logofăt care am scris în cetatea numită Târgovişte, luna decembrie 7 zile de la Adam până acum la această scriere cursul, la anul 7121 (1612)”.Şi, desigur, nu lipseşte apostila domnitorului: „Io Radu voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”.
Aşa a ajuns la Mânăstirea Dealu capul „credinciosului Mihail, voievod ce a fost domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”, „furat” de pe Câmpia Turzii de acel postelnic Turturea legat prin jurământ că de i se va întâmpla lui Mihai Viteazul „să pieie în altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească”. Din păcate avea să ajungă la Mânăstirea Dealu doar capul lui Mihai Viteazul. Se pare că osemintele trupului marelui voievod se odihnesc undeva în pământurile Albei Iulia pe care „pohta” lui Mihai Viteazul o dorea drept capitala României mai Mari încă de la 1600.
Istoria capului marelui voievod nu s-a oprit în anul 1601, când a fost înhumat la Mănăstirea Dealu prin grija lui Radu Buzescu şi a soţiei sale. În timpul domniei lui George Bibescu (1842-1848), cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii, capul voievodului Mihai a fost scos din mormânt şi s-a păstrat în continuare la Mănăstirea Dealu într-o raclă de sticlă alături de craniul lui Radu cel Mare (1508), ctitorul bisericii. După unirea principatelor, Dimitrie Bolintineanu a iniţiat un proiect „de sicriu cu piedestal de marmură”, la Bucureşti, pentru aducerea şi păstrarea capului lui Mihai Viteazul în capitala României. Domnitorul Al. I. Cuza a aprobat acest proiect acordându-i-se suma de 31.000 lei vechi.
În cele din urmă, nu se ştie din ce cauze, proiectul a fost abandonat. Ulterior „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a iniţiat în anul 1901 o colectă pentru obţinerea unui fond în vederea ridicării unui monument funerar la Mănăstirea Dealu, spre a cinsti în mod deosebit: „capul celui mai mare voievod al Românilor”.După cum se poate constata nici această iniţiativă nu a fost realizată.Cu ocazia marii retrageri în Moldova, în timpul primului război mondial (1916), craniul lui Mihai Viteazul, spre a nu fi pângărit de duşmani, a fost adăpostit la Iaşi. După război, readucerea acestuia la Mănăstirea Dealu a avut loc în luna august 1920 într-un cadru festiv. În programul iniţial a fost prevăzut ca în decursul acestor manifestări, acesta să treacă prin Turda şi Alba Iulia, locuri de glorie şi sacrificiu ale marelui voievod. În cele din urmă, el a fost adus cu mici opriri în unele oraşe ale Moldovei şi Munteniei, la Mănăstirea Dealu şi depus în prezenţa regelui Ferdinand I şi a unor mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale ale României. Nicolae Iorga relatează că suveranul ţării a pronunţat cu această ocazie un emoţionant discurs.
Despre soarta corpului voievodului român ucis pe Câmpia Turdei este mai greu a avea certitudini.Majoritatea surselor documentare se opresc la momentul asasinării lui Mihai Viteazul şi la înhumarea corpului pe Câmpia Turzii. Cu toate acestea, alte informaţii istorisesc faptul deosebit de important că după ce a trecut un oarecare timp, corpul voievodului a fost adus şi reînhumat în Mitropolia zidită de el în capitala Transilvaniei, la Alba Iulia. În 1939 istoricul Silviu Dragomir atrăgea atenţia asupra unei foarte importante informaţii cuprinsă în cronica sârbească a lui George Brancovici ce se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia. El a consacrat domniei marelui voievod român un lung capitol, mai ales evenimentelor care se refereau la cucerirea Transilvaniei şi la tragicul lui sfârşit, continuând astfel: „apoi cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”. Ulterior, corectând textul cronicii sale, el adaugă episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântării lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească. Această informaţie a cunoscut-o şi Nicolae Iorga, dar nu i-a acordat importanţa cuvenită, cum de altfel nici lucrarea lui Silviu Dragomir nu a schimbat părerea istoricilor români despre acest moment al istoriei noastre naţionale.
Iată însă că un alt izvor documentar vine să confirme cele scrise de Gheorghe Brancovici. În „Cronica Transilvaniei”, a lui Wolfgang de Bethlen, întâlnim o informaţie de-a dreptul surprinzătoare cu privire la soarta corpului voievodului ucis pe Câmpia Turzii. Cu toate că cea mai mare parte a cronicii lui Bethlen este o compilaţie după cea a lui Szamosközy, găsim în textul ei multe informaţii noi, culese de la contemporani şi din alte surse, după cum reiese din pasajele referitoare la asasinarea lui Mihai Viteazul: „Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite. După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva sârbi (traci) l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie adus la Alba Iulia unde a fost înmormântat în biserica sfântă după cum relatează acelaşi nobil şi apoi după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină, povestesc alţii. Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală, însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât.A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi. Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai (care era ornată cu safire albastre) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”.
Trebuie să remarcăm că ambii cronicari au trăit timp îndelungat la Alba Iulia, au fost contemporani şi şi-au scris cronicile în capitala Transilvaniei, unde au avut un mediu propice şi posibilitatea să cunoască evenimentele mai bine ca alţii. Gheorghe Brancovici şi-a petrecut copilăria, de la vârsta de 12 ani, la Alba Iulia pe lângă fratele său, mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680), chiar în incinta mitropoliei şi acolo tradiţia despre Mihai Viteazul era încă vie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe Gheorghe Brancovici îl găsim la Alba Iulia până în 1669, când pleacă la Constantinopol pentru a îndeplini o slujbă diplomatică pentru principele Mihai Apafi. Revine la Alba Iulia pe lângă fratele său şi stă până în 1680, ca în cele din urmă să se stabilească în Ţara Românească până în 1689. În această perioadă şi-a adunat şi scris probabil o parte din cronică, având legături apropiate cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi demnitari ai Ţării Româneşti care l-au apreciat ca om de cinste şi cu cunoştinţă şi iubitor a şti multe”.
Celălalt cronicar, Wolfgang Bethlen (1939-1979), a fost o mare personalitate a vieţii politice a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Descendent dintr-o renumită familie nobiliară, a îndeplinit funcţia de consilier şi diplomat pe lângă principii Transilvaniei: Gheorghe Rakoczi al II-lea, Kemeny şi Apafi.În cronică el se intitulează „consilier intim al principelui Mihai Apafi” şi între altele poartă şi titlul de „comite suprem de Alba”.În anul 1678 a fost trimis de principele Apafi în solie la Constantinopol. Vasta sa operă, în 16 volume, şi-a elaborat-o începând din anul 1674, compilând cronicile mai vechi dar aducând şi el o mare contribuţie la perioada cuprinsă între anii 1626-1679. Lucrarea lui a fost tipărită prima dată la Sighişoara în 1690, iar apoi o altă ediţie la Sibiu, publicată de Benkö Ioszef în anii 1792-1793 în 6 volume.
Comentând pasajele marilor cronicari referitoare la soarta corpului lui Mihai Viteazul, constatăm identitatea informaţiilor.Ei afirmă că înhumarea corpului voievodului în Câmpia Turdei a fost executată din ordinul lui Basta şi numai după „scurgerea unui oarecare timp”, corpul a fost adus şi reînhumat în Mitropolia din Alba Iulia. Wolfgang Bethlen este şi mai precis în această problemă indicându-l pe nobilul Balogh Mihaly ca sursă principală de informaţie, adăugând că apoi corpul ar fi fost dus după o vreme în Ţara Românească, informaţie evident lipsită de temei. Chiar dacă Bethlen a compilat cronica lui Szamosközy referitor la acest episod, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului.Aceste amănunte el le-a putut afla din anturajul curţii princiare de la Alba Iulia şi, cel mai probabil, nu pot fi contestate.
Dacă cronicarul Brancovici cunoaşte realitatea faptelor privitoare la Mihai Viteazul stând în anturajul călugărilor români de la Mitropolia din Alba Iulia, mediu românesc prin excelenţă, Bethlen şi-a cules informaţiile din arhivele şi mai ales din anturajul nobilimii curţii princiare, poate chiar de la unii contemporani cu evenimentul, care mai trăiau încă pe la 1650, sau de la persoane din a doua generaţie de nobili care puteau cunoaşte încă bine evenimentele întâmplate în anul 1601. Cu siguranţă, evenimentele care au dus la unirea ţărilor române de către Mihai Viteazul au fost deosebit de importante pentru contemporanii lor, lăsând acestora o puternică impresie, mai ales duşmanilor lui şi în primul rând în memoria nobilimii maghiare din Transilvania.
Ceea ce nu relatează cronicarii şi nici alte surse documentare este faptul că nu se precizează de către cine şi cât timp a putut să treacă de la asasinarea voievodului şi până să fie adus corpul lui şi reînhumat la Alba Iulia. Atât Gheorghe Brancovici cât şi Wolfgang Bethlen relatează în acelaşi fel episodul reînhumării la Alba Iulia, precizând că acest fapt s-a petrecut după ce a trecut un timp oarecare de la uciderea lui pe Câmpia Turdei. Oricum, acest lucru s-a făcut mai târziu de momentul aşezării pietrei funerare peste capul voievodului înhumat la Mănăstirea Dealu, care foarte probabil s-a pus după pacificarea ţării şi consolidarea domniei lui Radu Şerban la începutul anului 1603. Dacă s-a adus corpul lui Mihai Viteazul în acest timp la Alba Iulia, actul s-a făcut în taină, deoarece în Transilvania situaţia politică era încă tulbure, luptele pentru tron continuau încă între partida imperială condusă de Basta şi celelalte două ale nobilimii Transilvaniei care l-au sprijinit, când pe Sigismund Bathory, când pe Moise Secuiul, până la 1603.
Lucrurile se complică dacă punem întrebarea cine va fi fost acela sau aceia care n-au uitat de rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul în Câmpia Turdei şi au dorit, după tradiţia ortodoxă, să se odihnească într-o catedrală ctitorită de el la Alba Iulia? Presupunerile ne duc în primul rând spre mitropolitul Ioan de Prislop care ocupa atunci scaunul mitropolitan.Dar şi el a dispărut de pe scena istoriei odată cu Mihai Viteazul, probabil în 1601.S-o fi retras la Prislop, sau a împărtăşit şi el soarta voievodului al cărui colaborator şi sfetnic a fost în toată perioada de domnie la Alba Iulia. Pentru aceasta va fi avut şi el ca şi voievodul mulţi duşmani care au dorit să-l înlăture, ceea ce s-a şi întâmplat.
În aceşti ani (1601-1602) se afla în Transilvania soţia lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca, şi fiul lor, reţinuţi la Făgăraş de Basta ca ostateci şi chiar noul domn ales, Radu Şerban, care a colaborat la început cu însuşi generalul asasin. Oricare dintre aceştia puteau avea iniţiativa de a găsi un loc de veci onorabil pentru rămăşiţele pământeşti ale marelui voievod. Nici în Mitropolia din Alba Iulia situaţia nu era favorabilă. Aici s-a instalat un nobil impostor, Valerian Lubieniecki, care „a luat fără nici o învoire în stăpânirea sa o mănăstire schismatică lângă Alba Iulia şi a stat acolo mult timp îndeplinind toate funcţiile sacerdotale”. Împrejurările par a nu fi fost favorabile pentru o astfel de faptă creştinească. Însuşi episcopul romano-catolic de la Alba Iulia, Dimitrie Napragy, pe care Mihai Viteazul l-a ţinut la mare cinste, s-a dovedit a fi un duşman al acestuia scriind în 1602 împăratului Rudolf al II-lea referitor la existenţa Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia: „Nu-i îngăduit ca lângă fereastra palatului să stea o biserică schismatică şi duşmanii bisericii române să cânte mărire faţă cu biserica noastră catedrală”.Dacă atunci condiţiile n-au fost favorabile unei astfel de acţiuni, ea s-ar fi putut executa ceva mai târziu, când evenimentele s-au liniştit şi scaunul Mitropoliei din Alba Iulia a fost din nou ocupat de ierarhi, din 1604 până în 1606 în timpul păstoririi mitropoliţilor Spiridon şi Teoctist.
Nu era un fapt neobişnuit în evul mediu ca după o perioadă, chiar mai lungă, să se reînhumeze rămăşiţele pământeşti ale unor domni sau boieri. În istoria medievală a românilor nu se cunosc cazuri de voievozi ucişi în condiţii deosebite care să nu-şi fi găsit odihna de veci în vreun lăcaş creştin. Ar putea face excepţie de la regulă doar Ioan Vodă cel Cumplit, domnul Moldovei, ucis şi sfârtecat la Cahul de către turci în 1574.În acest sens există o mare şi îndelungată tradiţie la români. Mihai Viteazul însuşi a dat un mare exemplu înmormântând cu cinste la Alba Iulia pe duşmanul lui, Andrei Báthory, ucis de secui în 1559. Voievodul însuşi a pus să fie adus corpul neînsufleţit la Alba Iulia, înmormântându-l cu mare cinste.
În acest caz, poate fi plauzibil ca distanţa de la Turda până la Alba Iulia, circa 70 km, nu a putut fi un impediment pentru aducerea corpului lui Mihai Viteazul, ea putând fi parcursă în condiţiile de atunci în cel mult două zile pe căi lăturalnice, fără să atragă atenţia duşmanilor.Nu numai cronicarii amintiţi au scris despre reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul la Alba Iulia.Istoricul Silviu Dragomir atrage atenţia şi asupra altor surse documentare. Semnificativ este faptul că în tot cursul secolului al XVII-lea numele lui Mihai Viteazul a fost pomenit de mitropoliţii şi clerul ce au oficiat slujba în Mitropolia Bălgradului, fiind inclus în pomelnicul acesteia chiar la început, în calitate de ctitor, dar cu o formulă deosebită faţă de cum erau pomeniţi ceilalţi ierarhi: „Aici sunt binecredincioşii ctitori (ai bisericii acesteia) Io Mihail Voievod al Ţării Ungrovalahiei şi a celorlalte şi Doamna lui Stanca”. Ulterior s-a adăugat cu un alt scris: „aceasta au făcut sfenta mitropolia Bălgradului”. Pentru ceilalţi mitropoliţi s-a uzitat formula clasică: „pomeneşte Doamne pe robul tău”. E clar că Doamna Stanca nu a fost înhumată în Mitropolia de la Alba Iulia,dar formularea din pomelnic poate induce ideea că cel puţin voievodul şi-a aflat acolo somnul de veci.
Alte două informaţii provin din secolul al XIX-lea. August Treboniu Laurean fără să indice sursa de informaţie, scria în 1846: „că abea a treia zi se luă trupul de către colonelul Schnekenberger şi se duse în Alba Iulia în catedrala românească zidită de Mihai”, adăugând apoi că a fost dus la Tîrgovişte.Un colonel cu numele Schnekenhaus, comandant al oastei sileziene, a fost atestat de Thanus, învrednicindu-l cu iniţiativa înhumării corpului lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii.Nici relatarea istoricului maghiar Szádeczky nu e lipsită de o oarecare importanţă. El susţine că însuşi generalul Basta a adus corpul lui Mihai Viteazul la Alba Iulia şi l-a înmormântat în biserica ridicată de el.În faţa acestor informaţii fragmentare şi deseori contradictorii nu ne rămâne decât să reţinem esenţialul, sâmburele de adevăr ce se degajă din ele, şi anume că ar fi putut avea loc o reînhumare a corpului lui Mihai Viteazul în catedrala sa din Alba Iulia. Aceste ştiri vehiculate de contemporani şi de urmaşii acestora, porneau cu siguranţă de la o realitate care s-a transformat în legendă, fiind consemnată apoi în diferite variante în cronici mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi cu persoana celui care a dus capului lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, fapta lui fiind consemnată în cronicile interne abia în copiile apărute după două secole de la eveniment.
Un argument important în demonstarea tezei privitoare la posibilitatea aducerii de pe Câmpia Turdei şi reînhumării corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia este însuşi prezenţa acestui edificiu, cel mai important dintre ctitoriile voievodului. În eforturile sale de a ajuta pe românii ortodocşi din Transilvania, Mihai Viteazul a obţinut în 1596 încuviinţarea principelui Sigismund Bathory de a ridica în capitala ţării o nouă biserică cu hramul „Sfânta Treime”. Domnul român s-a grăbit să o edifice, încât în 1597 era ridicată şi sfinţită de către mitropolitul Ioan de Prislop, existenţa ei fiind apoi atestată mereu, până la începutul secolului al XVIII-lea.
Importanţa mitropoliei pentru românii din Transilania, ca singura instituţie românească oficializată prin acte de principii ţării este bine cunoscută în ansamblul dezvoltării şi strângerii legăturilor spirituale şi culturale între românii din toate principatele. Dar catedrala din Alba Iulia a fost o ctitorire voievodală şi în acelaşi timp şi o necropolă. Chiar Mihai Viteazul confirmă acest lucru într-o scrisoare către ducele de Toscana în 1600, prin care deplânge soarta bisericii, distrusă după înfrângerea sa de la Mirăslău. El scrie: „În biserica mea pe care o clădisem mai înainte, au întrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi a altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară aşa neomenie n-au făcut nici păgânii”. A fost deci înmormântat acolo Aron Vodă, domnul Moldovei, capturat de către principele Sigismund Batory şi ucis în condiţii necunoscute în 1595 în castelul de la Vinţu de Jos. Tot în acea catedrală au fost înmormântaţi boierul Danciu din Brâncoveni, precum şi alţi boieri şi mitropoliţi, biserica având deja funcţie de necropolă pentru înalţii ierarhi şi boieri români. Era deci absolut normal, cunoscând existenţa unor puternice tradiţii în acest sens, ca şi ctitoria lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia să îndeplinească funcţia de necropolă voievodală care să adăpostească osemintele sale aduse de pe Câmpia Turdei în condiţii încă necunoscute.
Informaţiile amintite, coroborate cu tradiţia românească în acest sens, ne îndreptăţesc să afirmăm că rămăşiţele pământeşti ale marelui voievod unificator pot să-şi doarmă somnul de veci în catedrala sa din Alba Iulia, locul unde şi-a văzut pentru scurt timp realizate aspiraţiile de unitate a neamului românesc. Soarta a făcut însă ca nici acolo osemintele voievodului să nu rămână definitiv. Interesele noii stăpâniri habsburgice, după 1700, au determinat edificarea la Alba Iulia a unei mari fortificaţii bastionare, actuala cetate Alba Carolina de tip Vauban, lucrări ce au condus la dărâmarea celor două biserici şi a clădirilor aparţinătoare vechi mitropolii ortodoxe din Alba Iulia.
În acest sens, Gheorghe Şincai precizează în cronica sa la anul 1715: „că Mitropolia de la Bălgrad cu biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la anul 1600 făcută, a fost acolo pe unde s-au făcut un zid al cetăţii şi zidindu-se cetatea în anul 1715, au trebuit să se strice”. Tot în cronica lui Şincai se specifică, că pentru dărâmarea complexului mitropoliei, autorităţile imperiale au dat drept despăgubire 1.300 de florini cu ajutorul cărora s-a ridicat în anii 1714-1715 biserica din Maierii Alba Iuliei, folosindu-se şi materialele de construcţii rezultate din dărâmarea mitropoliei. Cu această ocazie, au fost duse în Maieri icoanele, ornamentele sacre, clopotele şi cărţile, toate foarte preţioase, precum şi „moaştele răposatului mitropolit Atanasie şi s-au aşezat în ţintirimul bisericii”.Atunci se vor fi distrus şi mormintele mitropoliţilor şi al voievodului Mihai Viteazul, iar rămăşiţele lor se vor fi împrăştiat în acea parte fiind depuse peste un mare val de pământ ridicat deasupra zidului exterior al cetăţii împreună cu fragmentele de frescă, cărămizi şi alte materiale rezultate din dărâmarea edificiilor vechi, descoperite cu ocazia unor săpături arheologice executate între anii 1960-1980. Şansele de a mai descoperi părţi din aceste monumente româneşti sunt destul de mici, încât numai descoperirea altor surse documentare ar putea aduce noi clarificări în ceea ce priveşte controversata problemă a reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui Mihai Viteazul la Alba Iulia.

Surse:
Giurescu, Constantin C. – Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007
Simonescu, Dan, „Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu alte cronici”, Contribuții: Literatură română medievală, București: Editura Eminescu, 1984
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român. București: Ed. Univers Enciclopedic. 2002
Silviu Dragomir, „Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală din Alba Iulia”, în „Memoriile Academiei Române”, seria III, tomul XXI, 17.
Iorga,Nicolae (1979) [1935].Istoria lui Mihai Viteazul. vol. II. București: Editura Minerva.
Iorga, Nicolae (1992)[1908].Istoria românilor pentru poporul românesc. Chișinău: Ed. Uniunii Scriitorilor
Panaitescu, Petre P., Mihai Viteazul, Editura Corint, București, 2002.
Rezachevici, Constantin (2001). Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 – 1881.I. București: Editura Enciclopedică.
Ioachim Crăciun, „Cronicarul Szamosközy şi însemnările privitoare la români”, Cluj, 1928.
http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-fost-ucis-mihai-viteazul/
http://www.ziuaveche.ro/cultura-religie/cultura/9-august-1601-mihai-viteazul-a-fost-asasinat-pe-campia-turzii-268377.html/
https://www.dacoromania-alba.ro/nr81/cum_ajuns_capul.htm
https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/cel-mai-celebru-asasinat-istoria-romaniei-ultimele-clipe-viata-mihai-viteazul-s-a-opus-fost-atins-mortal-halebarda-1_55521eaccfbe376e351f5336/index.html
http://www.curentul.net/2017/03/15/cum-a-fost-asasinat-mihai-viteazul/
http://www.bibliothecaluijulien.ro/wp-content/uploads/2017/03/Florin-Horvath-O-lacrima-pentru-Maria-Sa-VP.pdf
http://www.dacoromania-alba.ro/nr07/corpul.htm

 

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here