S-a întâmplat în 8 iulie 1956

0
67

S-a întâmplat în 8 iulie 1956: A murit Damian Stănoiu, prozator român (n. 1893). Damian Stănoiu (n. 3 aprilie 1893, Dobrotinet, Curtișoara, Olt, România – d. 8 iulie 1956, București, Republica Populară Română) a fost un scriitor român.

A fost un timp călugăr. A colaborat la „Viața românească”, „Gândirea”, „Adevărul literar și artistic” etc. Nuvelele și romanele sale, consacrate lumii mănăstirești („Călugări și ispite”, 1928; „Necazurile părintelui Ghedeon”; „Duhovnicul maicilor”, 1929; „Alegere de stareță”, 1932; „O zi din viața unui mitropolit”, 1935, etc.), evidențiază cu umor contrastul flagrant dintre viața monahală reală, lipsită de trăiri spirituale și supusă tentațiilor lumești, și exigențele de austeritate și pioasă reculegere impusă de morala religioasă.
        Remarcabilă la Stănoiu este savoarea stilistică datorită parodierii subtile a limbajului arhaic și bisericesc, precum și a comportării fățarnic-pocăite a personajelor. Alte romane sunt inspirate din mediul citadin: „Fete și văduve”, 1931; „Camere mobilate”, 1933; „Parada norocului”, 1934 ș.a. S-a născut la 3 aprilie 1893 în satul Dobrotineţ, comuna Curtişoara, judeţul Olt, într-o familie de oameni săraci. Este cel de-al treilea copil al unui plugar, Dumitru Stănoiu şi al unei mame neştiutoare de carte, Rada, născută Oancea (1865- 1921).
         Numele său adevărat, cum reiese şi din certificatul de naştere, este Dumitru Dumitru Dincă Stănoiu. Pe aceste meleaguri oltene, de lângă oraşul Slatina, îşi petrece anii copilăriei, urmează cursurile şcolii primare, având ca învăţător pe dascălul Stancu Dobrinescu, om de cultură şi bun pedagog. Acesta era absolvent al Şcolii Normale „Carol I” din Câmpulung-Argeş, promoţia 1897, originar din Rădeşti-Olt. Dându-şi seama de capacităţile intelectuale ale viitorului scriitor, acesta îi modelează caracterul, deschizându-i orizonturi largi spre lectură. Îi împrumută astfel numeroase cărţi de Jules Verne, Daniel Defoe, Cervantes. Mai târziu îşi completează lectura cu scrieri din Turgheniev, Zola, Gorki, Tolstoi, Moliere etc. Scriitorul a păstrat legătura cu învăţătorul şi mai târziu, dovada constituind-o dedicaţiile oferite pe volumele sale. Ulterior, din motive materiale, este nevoit să urmeze cursurile unei şcoli de cântăreţi bisericeşti din Slatina (3 ani), ca mai apoi, la vârsta doar de 13 ani, datorită iscusinţei sale, să fie angajat telefonist, iar la 17 ani ajunge chiar secretar al Primăriei din comuna natală.
          Prin priceperea sa şi având o scriere frumoasă nu i-a fost greu să se deprindă cu registrele de evidenţă ale primăriei. Cu toate acestea, în urma unui scandal cu moaşa satului, este concediat din funcţia de secretar. Din acest moment cursul vieţii lui se îndreaptă pe un făgaş tumultuos, plin de povârnişuri şi greutăţi. Aşa ajunge să plece din comună şi să colinde prin diferite localităţi din ţară. Pentru a supravieţui, este nevoit să presteze diverse munci manuale. Astfel îl întâlnim ca vânzător de portocale la Craiova, iar la  Iaşi  vinde  ziare. Se  îndeletniceşte  cu  cizmăria  şi  lemnăria.  Este o vreme îngrijitor de bolnavi la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, după ce mai înainte fusese hamal în portul Constanţa, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia şi la cea de hârtie de la Letea, precum şi la o fabrică de mobilă din Bucureşti.
        Este o vreme expediţionar în administraţia ziarelor „Dimineaţa’’ şi „Adevărul’’. După toate aceste „meserii’’ spiritul aventurier îl mâna spre mai departe. Aşa se face că se angajează într-o călătorie clandestină spre America. Este prins la Hamburg şi trimis înapoi în ţară. După toate aceste zbateri îşi găseşte liniştea şi refugiul în viaţa monahală din 1913 până în 1927. Este călugăr la mănăstirea Căldăruşani, frumoasa ctitorie a lui Matei Basarab. Intră pe  poarta  mănăstirii  Căldăruşani  la  18 aprilie 1913: „Iată-mă, aşadar, după o hotărâre luată fără prea multe ezitări, păşind pe bariera Colentina, îmbrăcat în haine ponosite şi cu două băncuţe în buzunar, către o viaţă care mă atrăgea şi mă înfricoşa în acelaşi timp. Mă atrăgea ca un liman al mântuirii de lipsuri şi de necazuri, de idealuri irealizabile şi de gânduri nestatornice şi mă înfricoşa, poate că în realitate mă revolta, acceptarea de bunăvoie a unui purgatoriu pământean…“.
     La Căldăruşani, unde venise „nu pentru a căuta sfinţi în viaţă sau împins de un surplus de credinţă”, a găsit pe lângă un cadru natural pitoresc pe care l-a îndrăgit mai mult decât pe călugării soioşi şi răi, o arhivă cu acte vechi scrise în chirilică şi o bibliotecă valoroasă care avea în rafturile ei cărţi de literatură şi ştiinţă, teologice şi laice. Stareţul mănăstirii, văzându-l mai isteţ îl ia pe lângă el să-l ajute la treburile mănăstirii. Aşa ajunge secretar şi casier al mănăstirii, din data de 1 septembrie 1913 până la 28 februarie 1919, cu un salariu lunar de 25 lei. Daniil este numele pe care îl poartă după ce se călugăreşte. Aici îşi găseşte răgazul şi timpul necesare pentru lectură şi scris.
         În 1919 îl găsim preot la mănăstirea Sinaia, iar între anii 1920-1922 este paroh în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova, mai apoi în 1924, secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti. Conduce mănăstire Cernica, în 1925, iar în 1926 slujeşte la biserica bucureşteană Antim. În  tihna  vieţii  monahale  aşterne  cu  talent  scriitoricesc  original,  în  pagini nepieritoare aspecte din viaţa de zi cu zi a monahilor şi a călugărilor. Din toate scrierile sale se desprinde ironia prin care ies la iveală slăbiciunile, lăcomia, avariţia şi prefăcătoriile  pe  care  le  au  călugării asemeni oamenilor obişnuiţi, deşi percepţia acestora, prin slujba lor pentru Dumnezeu, este una plină de exemplu şi moralitate.
        Prin scrierile sale atrage mânia forurilor ecleziastice şi este răspopit. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în tăcere, retras, lucrând la revizuirea operei pentru ediţii definitive şi la redactarea amintirilor. Încetează din viaţă la 8 iulie 1956, lovit de o formă de cancer. Este înmormântat la Cimitirul Bellu, în vecinătatea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu.
       La moartea  scriitorului, „Gazeta  literară“ sub pana lui Petru Vintilă, scria: „Zilele trecute, după o grea şi îndelungată suferinţă, scriitorul a plecat pentru totdeauna dintre noi. Scriitorii din generaţia mea nu l-au învăţat la vremea liceului, Damian Stănoiu nefiind trecut în programele analitice. Dar tinerii scriitori de astăzi, pe atunci numai elevi la liceu, citeau multe din lucrările lui Damian Stănoiu, în pofida rigorilor de regulament şcolar şi deseori cărţile lui găsite în pupitre erau confiscate de profesori. Anatema aruncată asupra prozei acestui fecund şi caustic scriitor era cu totul nedreaptă… Opera lui Damian Stănoiu va rezista judecăţii timpului şi se va înscrie ca un moment interesant al literaturii noastre satirice, demascatoare din epoca cuprinsă între cele două războaie mondiale… Damian Stănoiu a fost fără îndoială un scriitor înzestrat cu un remarcabil spirit de observaţie şi cu un talent deosebit, un scriitor realist-critic al orânduirii burgheze măcinată de contradicţii.’’

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/damian-stanoiu/

http://www.editurahoffman.ro/Damian%20Stănoiu

https://www.scribd.com/document/194961129/Damian-Stanoiu

http://media.lit.uaic.ro/scoala_doctorala/DOCUMENTE/CV%20drd%201/REZUMAT%20Darmanescu.pdf

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here