S-a întâmplat în 8 ianuarie 1873

0
64
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 8 ianuarie 1873: S-a născut Iuliu Maniu, jurist şi om politic, unul dintre artizanii unirii Transilvaniei cu România; preşedinte al Partidului Naţional Român (1918-1926), apoi, după fuziunea PNR cu Partidul Ţărănesc/Mihalache, preşedinte al PNŢ (1926-1933; 1937-1947); prim-ministru (1928-1930, iunie-octombrie 1930, 1932-1933); membru de onoare al Academiei Române din 1919; după 1944 a încercat să se opună sovietizării ţării; implicat într-un proces de trădare înscenat (1947), devenit şi pretext al desfiinţării PNŢ, a fost condamnat la detenţie pe viaţă (m. 1953, în închisoarea de la Sighet, corpul fiindu-i aruncat într-o groapă comună, în fostul cimitir al săracilor).

      Iuliu Maniu (n. Bădăcin, comuna Pericei, la doi paşi de Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj – d. 5 februarie 1953, Sighet), jurist, unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919. Având o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani, Iuliu Maniu s-a numărat printre marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei.
       S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.Pentru a ilustra crezul politic a lui Iuliu Maniu este semnificativ un episod din 1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica dictatorială. La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.
       Iuliu Maniu provenea dintr-o familie de magistraţi, personalităţi de înaltă cultură, care şi-au legat numele de lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal. Tatăl său, avocatul Ion Maniu, era descendentul unei familii de nobili români din judeţul Sălaj, fiind nepotul lui Simion Bărnuţiu. Mama sa, Clara, era sora memorandistului Iuliu Coroianu. Bunicul lui Iuliu Maniu, adică tatăl Clarei, a fost vicarul Demetriu Coroianu, care şi-a început cariera de preot în satul Bobota, judeţul Sălaj, unde avea să se nască aceasta.Iuliu Maniu a absolvit cursurile şcolii primare la Blaj, judeţul Alba, iar cele secundare la Liceul reformat din Zalău, judeţul Sălaj. În perioada următoare, Maniu urmează cursuri universitare la Facultăţile de Drept din Cluj, Budapesta şi Viena, iar în anul 1896 obţine doctoratul în ştiinţe juridice. El debutează în activitatea politică încă din vremea studenţiei, devenind membru al Partidului Naţional Român în 1891, la vârsta de 18 ani. În perioada aceea, s-a numărat printre susţinătorii „Replicii” iniţiată de Aurel C. Popovici, ca răspuns la adresa tineretului universitar maghiar prin care acesta căuta să justifice pactul dualist din 1867. De asemenea, Maniu este membru fondator şi ales preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior” (1892) şi al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894). Tot în vremea studenţiei a participat la numeroase congrese ale studenţilor români din Ardeal, militând pentru unitatea naţională a tuturor românilor.
       Iuliu Maniu a avut un rol important şi în acţiunea memorandiştilor din perioada 1892 – 1895 (vezi Memorandumul din 1892). Împreună cu Pompiliu Dan a redactat manifestul „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească”, în care se exprima „cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară, şi deplina adeziune la Memorandum”, care constituia „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale”.Mişcarea memorandistă a avut un larg ecou european, opinia publică şi oficialităţile luând cunoştinţă de situaţia reală a românilor din Transilvania.
       În 1897, la vârsta de numai 24 de ani, Iuliu Maniu este ales în Comitetul de conducere al PNR, devenind astfel unul dintre fruntaşii politici ai românilor din Ardeal. În octombrie 1898, după terminarea studiilor, Maniu revine în ţară şi se angajează ca jurisconsult al Mitropoliei Române Unite de la Blaj, funcţie pe care o va îndeplini până în 1915. În decembrie 1904, a încetat din viaţă Ioan Raţiu, preşedintele PNR, iar locul său este luat de Gheorghe Pop de Băseşti. Cu acest prilej, Iuliu Maniu a fost ales vicepreşedinte al acestei formaţiuni politice. În ianuarie 1905, la Conferinţa Partidului Naţional Român s-a decis adoptarea tacticii activismului, care presupunea participarea la viaţa politică şi folosirea tuturor posibilităţilor legale pentru afirmarea şi apărarea drepturilor românilor ardeleni.
      Partidul Naţional Român a decis să participe la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta din ianuarie 1905. Maniu a candidat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos, din comitatul Alba, însă nu a reuşit să fie ales. În aprilie 1906, Iuliu Maniu a candidat din nou în aceeaşi circumscripţie şi, de data aceasta, a reuşit să câştige competiţia electorală cu 558 de voturi. Contracandidatul său, Edrös Armánd, a obţinut numai 315 voturi. Din acest moment a început ascensiunea omului politic Iuliu Maniu. Se considera pregătit să facă faţă majorităţii ostile şi agresive de la Budapesta, dar era conştient de misiunea sa şi deplin încrezător în abilităţile sale. Maniu cunoştea perfect limba maghiară şi legile statului, era de un calm imperturbabil şi de o politeţe desăvârşită. La 21 mai 1906, Iuliu Maniu a rostit primul său discurs în calitate de parlamentar, într-o atmosferă foarte ostilă, fiind întrerupt de aproape 50 de ori de deputaţii maghiari. El nu s-a lăsat intimidat şi a criticat cu energie sistemul de guvernare impus în 1867, caracterizându-l prin cuvintele: „dominaţiunea exclusivismului de rasă şi clasă”. Când un deputat ungur a declarat că România era un mic stat balcanic zdrenţuit, Maniu a replicat, protestând „cu ultima energie contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, care nu este zdrenţuit, ci sfâşiat”. Prin activitatea sa, Maniu a devenit extrem de incomod pentru autorităţile maghiare, astfel că în 1910 acestea au reuşit să-i împiedice realegerea în Parlament.
        În iulie 1914 a izbucnit primul război mondial. Ca şi ceilalţi fruntaşi ai PNR, Iuliu Maniu a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria. După noi tratative eşuate, în 1915 autorităţile maghiare au decis ca Iuliu Maniu să fie încorporat şi trimis pe front. Timp de şase luni a urmat Şcoala de ofiţeri de la Sibiu, după care a plecat pe frontul din Italia. El nu a acceptat să treacă graniţa în România preferând să nu se angajeze într-un conflict cu autorităţile, care îl putea duce la închisoare. Astfel, pe perioada războiului, a revenit de multe ori în Transilvania unde a discutat cu fruntaşi ai PNR despre acţiunile ce urmau a fi întreprinse pentru eliberarea de sub asuprirea maghiară.Anul 1918 a marcat un puternic avânt pentru mişcarea de eliberare din Transilvania. În luna octombrie, locotenentul de artilerie Iuliu Maniu se afla la Viena cu Regimentul 64 Orăştie. Pe 30 octombrie, la Viena, s-a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua următoare a luat fiinţă Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români. Acestea au fost iniţiate pentru organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, Maniu făcând apel la soldaţi şi ofiţeri „să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească”.
        În perioada următoare, Maniu a acţionat pentru organizarea foştilor militari români din armata austro-ungară şi trimiterea lor în Transilvania, unde s-au pus la dispoziţia CNRC. Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29 octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns: „Teljes elszakadas” (Despărţirea totală). În aceste condiţii, la 3/15 noiembrie, CNRC a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia cu Regatul României .Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile. Iuliu Maniu a fost ales delegat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos. Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.
        Rezoluţia Unirii, la care a avut o contribuţie semnificativă şi Iuliu Maniu, a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a peste 100.000 de participanţi. În discursul său cu acest prilej, Maniu declara: „Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.După adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent. În funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent şi ministru de Interne a fost ales Iuliu Maniu. Din această poziţie, Maniu s-a preocupat de preluarea întregii administraţii a Transilvaniei, instalarea autorităţilor statului român în teritoriile eliberate şi asigurarea ordinii şi liniştii publice. În cursul anului 1919, Maniu s-a deplasat deseori în Vechiul Regat unde a purtat discuţii cu regele Ferdinand I şi alţi lideri politici, participând şi la unele şedinţe ale Consiliului de Miniştri.
       Pe 23 februarie 1919, Gheorghe Pop de Băseşti a încetat din viaţă. Întrunită la 9 august 1919, Conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor pentru a susţine un Consiliu de miniştri, astfel că se impunea formarea unei coaliţii. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Iniţial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinţei de Pace de la Paris. În realitate, fruntaşul ardelean nu dorea să-şi lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de şase luni. Prin acesta, Marile Puteri urmăreau să-şi creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităţilor naţionale. În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent.
      Măsurile luate de coaliţia Blocului parlamentar l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului. În acest sens, pe 13 martie 1920, şeful statului a numit un nou guvern în frunte cu generalul Alexandru Averescu. De asemenea, aprigi dezbateri au fost şi cu privire la soarta Consiliului Dirigent după alegerile din noiembrie 1919. Deşi Iuliu Maniu s-a opus cu vehemenţă, acesta a fost dizolvat prin decretul-regal din 4 aprilie 1920.Îndepărtat de la putere, Iuliu Maniu s-a preocupat în perioada următoare de realizarea unei colaborări cu principalele partide democratice din Vechiul Regat. În lupta împotriva cabinetului Averescu s-a produs o apropiere treptată de Partidul Ţărănesc sub conducerea învăţătorului Ion Mihalache. Noi tratative între Maniu şi Brătianu privind o viitoare fuziune au avut loc în toamna anului 1921. Acestea au eşuat din cauza faptului că cei doi lideri nu s-au înţeles la împărţirea numărului de locuri în Parlament. Numirea lui Ion I. C. Brătianu la conducerea Consiliului de miniştri, pe 19 ianuarie 1922, a fost vehement criticată de Iuliu Maniu, apreciind că prin acest act şeful statului „a inaugurat un gen de absolutism. Rău sfătuit, nu a ţinut seama de voinţa maselor populare şi de puterea reală a partidelor” . De asemenea, şefii partidelor politice din opoziţie au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai, întrucât, după expresia lui Nicolae Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor”.Alegerile parlamentare s-au desfăşurat în martie 1922 şi au fost câştigate de Partidul Naţional Liberal. În acelaşi spirit critic, Maniu a catalogat alegerile drept „o ruşine naţională”. Din acest moment, Iuliu Maniu a desfăşurat o luptă aprigă împotriva guvernului liberal, în special, împotriva lui Ion I. C. Brătianu. Atitudinea cea mai ofensatoare la adresa şefului statului a fost neparticiparea la festivităţile de încoronare a regelui Ferdinand şi reginei Maria ca suverani ai României, pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. PNR şi PŢ au refuzat să participe, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid”.
        O nouă campanie energică împotriva partidului de guvernământ a fost declanşată cu prilejul dezbaterilor privind adoptarea noii Constituţii. În şedinţele din Adunarea Deputaţilor, Maniu declara răspicat că această Constituţie este „izvorâtă numai din voinţa unui guvern de partid lipsit de bază constituţională” , iar Brătianu încearcă să o impună naţiunii române. Argumentele s-au dovedit neserioase pentru a împiedica adoptarea legii fundamentale, astfel că noua Constituţie a fost promulgată apoi de rege printr-un decret şi publicată în „Monitorul oficial” la 29 martie 1923. De la tribuna Parlamentului a fost citită o declaraţie a PNR şi PŢ, prin care cele două formaţiuni considerau acest act „abuziv, ca o emanaţie a concepţiei absolutiste a puterii executive, fără consultarea voinţei naţionale […] Ceea ce s-a născut la adăpostul baionetelor nu va trăi decât prin baionete”. Legea fundamentală românească era una dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri, dar în aplicarea ei s-au înregistrat ulterior numeroase inconsecvenţe şi abateri.
       În perioada următoare, Maniu a acţionat pentru colaborarea cu partidele din opoziţie pe o platformă anti-liberală. Cele mai îndelungate negocieri au fost purtate cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache, de altfel, acesta fiind şi partidul cu care PNR colaborase cel mai bine împotriva liberalilor. În iunie 1924, s-a ajuns la un acord în 10 puncte, însă fuziunea a eşuat din cauza protestului foştilor takişti din PNR împotriva lui Constantin Stere. În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România”. La acest apel a răspuns pozitiv Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu. În februarie 1925, Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului.La sfârşitul anului 1925, viaţa politică din România a fost tulburată de declanşarea crizei dinastice. Aflat la Paris, principele Carol s-a întâlnit cu amanta sa, Elena Lupescu , iar de aici au plecat amândoi la Veneţia. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adăugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925.Participant la Consiliu, Iuliu Maniu a declarat că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar că ar fi necesar încă un demers „solemn şi oficial” pe lângă principe, pentru a-l determina să revină asupra deciziei sale. După discuţii contradictorii, Consiliul de Coroană s-a supus voinţei suveranului şi a hotărât în unanimitate să accepte renunţarea lui Carol, iar noul moştenitor al tronului să fie declarat principele Mihai.
        În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Partidul Naţional Român a participat la dezbateri, dar nu şi la votarea proiectelor de lege. Maniu socotea acest proiect de lege ca fiind prematur, formulând obiecţii asupra necesităţii şi oportunităţii Regenţei, de vreme ce regele „se bucură de o sănătate completă”. După opinia sa, nu era bine să se constituie alături de rege o „autoritate latentă”. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
       Mandatul legitim de guvernare al PNL expira la începutul anului 1926. În acest sens, Iuliu Maniu s-a preocupat de găsirea unei soluţii care să-i asigure venirea la putere. Cele mai multe tratative le-a purtat cu Partidul Ţărănesc, însă acestea au eşuat deoarece, pe de o parte, pretenţiile ţărăniştilor erau considerate prea mari, iar pe de altă parte Ferdinand nu privea cu ochi buni participarea acestora la guvernare, deoarece îi suspecta că erau animaţi de concepţii radicale. Brătianu s-a folosit de toată influenţa pe care o avea la Curtea Regală pentru a-i zdruncina regelui hotărârea de a-l chema la putere pe Iuliu Maniu. Spre surprinderea opiniei publice, pe 30 martie 1926, Ferdinand îl numeşte în funcţia de prim-ministru pe Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Într-un manifest lansat de naţionali şi ţărănişti se aprecia că guvernul Averescu „n-a fost adus la cârma ţării prin indicaţiile voinţei naţionale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenţă, un locţiitor al fostului guvern Brătianu”. În faţa acestei lovituri, tratativele dintre PNR şi PŢ au intrat în faza finală. La alegerile din iunie 1926, cele două partide au depus liste comune sub titulatura „Blocul Naţional Ţărănesc” şi au reuşit să obţină 27,73% din voturi. În vara aceluiaşi an, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au ajuns la un acord complet privind programul, statutul şi conducerea noului partid. Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu nu au acceptat fuziunea. Dacă profesorul a decis la 28 septembrie să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”.
        Primul Congres al Partidului Naţional Ţărănesc s-a desfăşurat pe 10 octombrie 1926. În funcţia de preşedinte al noii formaţiuni politice a fost ales Iuliu Maniu. În acestă calitate, el a făcut public „Manifestul Partidului Naţional Ţărănesc”, în care se afirma că fuziunea celor două partide îşi avea originea în „porunca vremurilor”, iar noul partid avea menirea de a pune capăt „regimului de dictatură care înăbuşe orice avânt de organizare a iniţiativelor şi energiilor producătoare ale naţiunii” şi de a aşeza statul român „pe temeliile unei noi ordine de drept” .În tot acest timp, sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta, astfel că nu s-a mai putut implica în moderarea divergenţelor politice. Pe fondul unor schimburi dure de replici între Brătianu şi Averescu, regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, s-a format noul Consiliu de miniştri, din care făcea parte şi Partidul Naţional Ţărănesc.
          Printr-o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din guvern, ceea ce a provocat o criză în interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Ştirbey îşi depune mandatul pe 20 iunie, iar două zile mai târziu se constituie un cabinet prezidat de fruntaşul liberal. Cu privire la acest moment, Maniu declara că „absolutismul monarhic s-a prefăcut într-o dictatură pe faţă”. Cum era de aşteptat, PNL a câştigat cu o majoritate covârşitoare alegerile de la începutul lunii iulie.În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis comunicatul oficial privind decesul regelui Ferdinand. În aceeaşi seară, a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au depus jurământul în noua calitate. În discursul susţinut în faţa deputaţilor, Iuliu Maniu a declarat că Regenţa era alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii”. Lupta împotriva guvernului liberal a generat un curent favorabil întoarcerii lui Carol pe tronul României. PNŢ recunoştea Regenţa ca pe un fapt împlinit, dar o supunea unor critici virulente, ameninţând cu anularea acelor acte şi restaurarea pe tron a lui Carol. Aşadar, fostul principe devenea un obiect de manevră în lupta politică pentru putere dintre cele două tabere, fără nici un entuziasm privind persoana acestuia. Următoarea perioadă a fost marcată de ciocnirile politice dintre Brătianu şi carlişti. Fruntaşul liberal a pus agenţi de informaţie în străinătate să urmărească toate mişcările din jurul principelui. Astfel a reuşit să lovească în curentul carlist prin arestarea lui Mihail Manoilescu, însă tribunalul a decis achitarea acestuia. Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul Românei, a încetat din viaţă. În aceeaşi zi, Regenţa l-a numit prim-ministru pe Vintilă I. C. Brătianu, care în aceeaşi zi fusese ales şi noul preşedinte al liberalilor. Acesta s-a menţinut ferm pe linia apărării actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce PNŢ şi-a menţinut criticile virulente la adresa puterii.
        În perioada următoare, Partidul Naţional Ţărănesc s-a angajat într-o campanie vehementă de răsturnare a guvernului liberal. Pe 18 martie 1928, a fost organizată o mare întrunire naţional-ţărănistă în Bucureşti, la care au participat aproximativ 40.000 de persoane, anunţându-se organizarea unei „mari adunări naţionale” la Alba Iulia pentru 6 mai. În această perspectivă, fruntaşi naţional-ţărănişti au stabilit legături cu Carol, acesta urmând să sosească în ţară cu avionul, să aterizeze pe platoul de la Alba Iulia, apoi să se îndrepte spre Bucureşti, unde să fie încoronat pe 10 mai. Planul a eşuat deoarece autorităţile engleze nu au permis avioanelor care trebuiau să îl transporte pe principe să decoleze, pe motiv că pasagerii „nu aveau actele în regulă”. Astfel, „surpriza senzaţională” de care vorbeau fruntaşii naţional-ţărănişti nu s-a mai produs. La adunare au participat aproximativ 100.000 de oameni, printre care aproape 2000 de mineri din Valea Jiului. În Rezoluţia adoptată, guvernul era declarat „duşman al poporului”, iar participanţii au rostit un jurământ prin care afirmau că nu vor înceta să lupta pentru răsturnarea acestui guvern. Adunarea de la Alba Iulia a fost cea mai mare de acest gen organizată în perioada interbelică, demonstrând popularitatea PNŢ şi capacitatea organizatorică a lui Iuliu Maniu.
        Presiunile opoziţiei şi situaţia grea economică prin care trecea ţara noastră i-au slăbit poziţia lui Vintilă Brătianu la conducerea Consiliului de miniştri. El s-a arătat dispus să îşi depună mandatul, cu condiţia formării unui cabinet de uniune naţională care să asigure o politică guvernamentală de continuitate. Regenţa n-a dat curs propunerilor formulate, astfel că Vintilă Brătianu şi-a prezentat demisia în ziua de 3 noiembrie 1928. Pe 7 noiembrie, Regenţa l-a desemnat pe Nicolae Titulescu să alcătuiască un cabinet de concentrare, însă tentativa a eşuat căci Maniu a rămas ferm pe poziţii. Astfel, pe 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. În baza mandatului primit, pe 10 noiembrie Iuliu Maniu a depus jurământul în faţa Regenţei. Comentând acest moment, „Dreptatea” nota: „Vremea în care libertăţile şi drepturile poporului românesc înscrise în legile ţării nu mai sunt literă moartă a sosit”. La alegerile parlamentare din 12 decembrie, PNŢ a obţinut cel mai mare succes electoral înregistrat vreodată de un partid politic din România în perioada interbelică, de 77,76% .
        Guvernarea Maniu s-a caracterizat prin iniţierea unor proiecte de lege care să transpună în viaţă programul şi doctrina Partidului Naţional Ţărănesc. Criza economică mondială a afectat grav România, iar Maniu nu a găsit soluţii pentru stoparea scăderii producţiei. Speranţele puse în sprijinul capitaliştilor străini s-au dovedit iluzorii, deoarece politica „porţilor deschise” nu a putut ameliora situaţia României, dar a dus la o creştere vertiginoasă a datoriei externe, cu consecinţe pe termen lung pentru finanţele ţării. Pentru plata acesteia, Maniu a promovat o politică de forţare a exportului, deşi preţurile produselor româneşti scăzuseră pe piaţa mondială. Pe plan extern, relaţiile deveneau din ce în ce mai tensionate, astfel că primul ministru s-a preocupat de dotarea armatei române, care la acea vreme se găsea într-o stare deplorabilă. Cel mai important contract vizând achiziţionarea unor baterii de artilerie şi puşti mitralieră a fost semnat cu firma cehoslovacă Skoda pe 17 martie 1930. Totodată, Maniu a promovat o politică de continuitate, apreciind că România trebuie să fie un membru activ al Societăţii Naţiunilor, să contribuie la consolidarea Micii Înţelegeri şi a relaţiilor cu Marea Britanie şi Franţa. Ca urmare a deteriorării situaţiei economice s-au înregistrat ample mişcări sociale. Înăbuşirea în sânge a grevei muncitorilor de la Lupeni din august 1929, în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi, a generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria României. În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de principele Carol.
      În paralel, instituţia Regenţei a pierdut tot mai mult din imagine în faţa opiniei publice şi a liderilor politici. La 7 octombrie 1929, Gheorghe Buzdugan a încetat din viaţă, ceea a provocat destabilizarea formulei iniţiale a Regenţei. Întrunit două zile mai târziu, Parlamentul trebuia să aleagă un nou regent. La sugestia lui Iuliu Maniu, în această funcţie a fost ales Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Curtea de Casaţie. Această alegere a nemulţumit profund partidele de opoziţie. Tensiunea socială şi politică din ţară era pe cale de a atinge punctul culminant. La rândul lor, carliştii au devenit foarte activi, susţinând că situaţia grea din ţară se datora faptului „că-i lipseşte un stăpân, care să rămână un arbitru cu autoritate deasupra partidelor politice”, iar „mizeria şi nedreptatea nu vor înceta decât odată cu întoarcerea lui Carol salvatorul, singurul care va putea aduce naţiunea pe drumul cel bun” . Deşi Maniu nu se împotrivea revenirii fostului principe pe tron, el a căutat să impună anumite condiţii, vizând în special viaţa personală a lui Carol. Acesta a evitat un răspuns ferm, dar, analizând situaţia din ţară, Carol începea să creadă tot mai mult că revenirea sa în ţară ar fi posibilă fără sprijinul direct al vreunui partid politic, profitând însă de divergenţele ce existau între ele.
       Întrebat în mai 1930 de Victor Precup asupra poziţiei pe care ar adopta-o în cazul în care principele Carol ar veni în ţară, Maniu a afirmat că în timpul vacanţei politice de vară va efectua o călătorie la Paris şi atunci va discuta cu Carol problema revenirii în ţară. Carol a sosit inopinat la Bucureşti pe 6 iunie 1930 şi a fost primit cu multă bucurie de principele Nicolae la Palatul Cotroceni. Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Din discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei cu principesa Elena. Toate acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa majoritatea liderilor politici. În acest sens, pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu majoritatea liderilor politici, toţi exprimându-se pentru anularea actului de la 4 ianuarie, cu excepţia fruntaşilor liberali. Majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti nici nu au mai ridicat problema relaţiei dintre Carol şi Elena Lupescu, spre deosebire de şeful lor. Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”. În ziua de 8 iunie 1930, cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României.
      În aceeaşi zi, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat. În comunicatul dat publicităţii se invocau două motive. Primul era acela că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”. Cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. Eşuând în tentativa de a forma un cabinet de concentrare, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu. De această dată, a acceptat să formeze noul guvern. Astfel, la 13 iunie 1930, a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Ziarul „Aurora” scria: „Guvernul actual este guvernul d-lui Maniu. Al d-sale şi numai al d-sale. Nu este guvernul regelui, fiindcă regele a dorit guvern de concentrare, care nu s-a putut realiza” .
       În ziua de 12 august, Elena Lupescu a sosit în România însoţită de ministrul Mihail Manoilescu. Îndată ce a aflat, primul ministru Iuliu Maniu s-a deplasat la Sinaia pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de aceasta. Carol a negat categoric că Elena Lupescu s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava). Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?” În faţa acestui nemaipomenit tupeu, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia, deşi era convins că amanta regelui se afla la Castelul Peleş.În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache, care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică. În semn de protest, la începutul lunii octombrie 1930, Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din fruntea guvernului, „din motive de sănătate”. La 10 octombrie, Carol a format un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Gheorghe Mironescu. Pe la sfârşitul anului 1930, cu sprijinul camarilei regale s-a declanşat o campanie împotriva partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor.
      Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol. Iorga a avut întrevederi cu toţi liderii politici, iar pe cea cu Iuliu Maniu o descria astfel: „Domnul Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost taică-meu. A fost ironic şi jignitor şi am să-i răspund tot aşa”. În campania electorală, Nicolae Iorga i-a acuzat necruţător pe naţional-ţărănişti cu privire la moştenirea guvernării, ceea ce a dus la o discreditare a PNŢ în ochii electoratului.Dezamăgit de insuccesul din alegeri, Iuliu Maniu a intenţionat să demisioneze din fruntea partidului, însă Comitetul executiv nu a acceptat. În aceste condiţii, Maniu s-a autosuspendat din funcţia de conducere, iar în calitatea de „simplu membru” a pornit atacuri virulente împotriva guvernului şi a camarilei regale. Nicolae Iorga nu a reuşit să facă faţă crizei economice şi a depus mandatul guvernului pe 31 mai 1932.
       Regele i-a chemat din nou la putere pe naţional-ţărănişti, iar Alexandru Vaida-Voevod a fost numit prim-ministru. După ce la alegerile parlamentare din iulie 1932, PNŢ a câştigat cu greu alegerile, deşi se afla la putere (40,3% din voturi), Iuliu Maniu a decis să revină la conducerea formaţiunii. După unele neînţelegeri cu Nicolae Titulescu, Vaida-Voevod şi-a depus mandatul la 17 octombrie. Regele a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în conducerea treburilor statului.Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Astfel, Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933. Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării. Gestul lui Maniu, singular în peisajul politic interbelic, a fost cu siguranţă unul exemplar, dar a reprezentat un succes pentru camarila regală care astfel a reuşit să răstoarne guvernul legal al ţării şi să întrerupă relaţiile dintre Maniu şi Carol al II-lea pentru mai bine de cinci ani de zile.
        La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că în timpul guvernului său a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.
       Neputând face faţă problemelor cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar în PNŢ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”, Vaida a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului pe 21 noiembrie. În locul său l-a propus pe Iuliu Maniu, însă acesta a refuzat, din motive care „sunt de domeniul intereselor superioare ale ţării şi ale acestui partid”. Maniu l-a propus pe Ion Mihalache, iar delegaţii au acceptat în unanimitate. Pe de altă parte, Iuliu Maniu şi-a concentrat aproape toate forţele în lupta împotriva camarilei regale. Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”.
       La rândul său, Carol a desfăşurat o luptă energică împotriva adversarilor săi. În acest scop, camarila regală şi-a creat câte o reţea proprie de informatori care avea misiunea de a-i supraveghea, printre alţii, pe Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu şi alţii. Directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului a creat un serviciu special de interceptare a convorbirilor telefonice, trimiţând periodic rapoarte informative Elenei Lupescu. Totodată, s-a acţionat pentru slăbirea prestigiului de care se bucura Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Ţărănesc. Carol a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu care a constituit o grupare „centristă” în PNŢ. Aceasta se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. Totodată, pe 25 februarie 1935, Vaida-Voevod a părăsit partidul şi a format o nouă formaţiune pe care a intitulat-o Frontul Românesc.La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiune de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei. Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. În aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937. Eşuând în a aduce PNŢ la putere, Mihalache a demisionat din fruntea partidului, iar Comitetul Executiv din 21 noiembrie l-a propus pe Iuliu Maniu folosind cuvintele: „Domnule Maniu, ia comanda şi dă porunca!” . De data aceasta, Iuliu Maniu nu a mai refuzat.
      În acest context, pe 25 noiembrie 1937, a fost încheiat Pactul de neagresiune electorală de Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, la care au aderat Gheorghe I. Brătianu şi Constantin Argetoianu. Scopul comun era înfrângerea guvernului în alegeri, iar partidele se angajau să nu se atace reciproc. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua. Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani suferim de guverne personale”. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Organizaţia PNL din Cluj a adoptat o moţiune în care se afirma că „Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui Maniu împotriva monarhiei şi a regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase”.
       Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului. La 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară. Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară” (numele sub care au participat la alegeri legionarii) care a obţinut un surprinzător scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul clasei politice. Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că nici un partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de numi la guvernare orice formaţiune politică. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.
      Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC, a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu şi a provocat o ruptură în PNŢ prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne. Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea, care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice, declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al domnului Tătărescu”. La începutul anului 1938 scena politică era derutată şi confuză, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Primit în audienţă, Maniu a declarat: „Majestate faceţi o neiertată greşeală ale cărei consecinţe sunt incalculabile”. Liderul naţional-ţărănist nu a mai putut împiedica instaurarea dictaturii regale. Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă rege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938 şi care a instituţionalizat noul regim.
       Pe 30 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. Luând act de această decizie, Iuliu Maniu a ţinut să precizeze că partidele „nu sunt un produs artificial al vieţii omeneşti, ci stadiul unei evoluţii naţionale, economice şi sociale. Ele nu sunt create prin legi, şi prin urmare, nu pot fi desfiinţate rin lege”. Aşadar, din acest moment, activitatea PNŢ s-a desfăşurat în limite restrânse, pentru a nu fi supus la represiuni.În perioada următoare, prin eforturile lui Iuliu Maniu şi ale lui Constantin I. C. Brătianu raporturile dintre PNŢ şi PNL s-au ameliorat constant în lupta împotriva regimului autoritar instaurat de şeful statului. Faţă de toate actele nedemocratice ale regimului carlist, Maniu a desfăşurat o campanie vehementă. În momentul procesului din mai 1938 împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, fruntaşul naţional-ţărănist i-a luat apărarea, iar când acesta a fost asasinat în noaptea de 29/30 noiembrie, Maniu a cerut „pedepsirea guvernului asasin”. Decretul din 16 decembrie 1938 de înfiinţare a Frontului Renaşterii Naţionale l-a apreciat ca fiind neconstituţional şi a făcut cunoscut că naţional-ţărăniştii care au aderat la acest partid unic şi totalitar erau consideraţi „trădători” ai idealurilor democratice şi ca atare excluşi din partidul al cărui preşedinte era. Legea electorală din 9 mai 1939 a fost ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale. Conform acesteia, Iuliu Maniu a devenit senator de drept, dar a refuzat să-şi exercite mandatul, „spre a nu colabora nici măcar în calitate de opoziţie cu un regim care pentru noi era absolut evident că va aduce ţara la dezastru extern şi intern sigur”. Faţă de asasinarea lui Armand Călinescu din 21 septembrie 1939, nu a luat atitudine, dar când a aflat de cruntele represiuni ale autorităţilor a adresat regelui un memoriu prin care „cerea sancţionarea celor vinovaţi”.
       În privinţa relaţiilor internaţionale, Maniu s-a pronunţat pentru orientarea politicii externe spre Franţa şi Marea Britanie, împotriva apropierii de Germania şi Italia. Evenimentele de pe plan internaţional au avut ca efect izolarea diplomatică a României.La sfârşitul lunii iunie 1940, autorităţile de la Bucureşti s-au văzut nevoite să cedeze în faţa ultimatumului sovietic de a evacua Basarabia şi Bucovina de nord. Pe 4 iulie 1940, Gheorghe Tătărescu a depus mandatul guvernului, iar Maniu şi Brătianu au fost chemaţi la Palatul Regal în audienţă. Aceştia au cerut regelui revenirea la regimul democratic şi formarea unui guvern de uniune naţională. Carol a refuzat şi l-a numit în funcţia de prim-ministru pe Ion Gigurtu, iar printre membrii cabinetului au fost numiţi şi câţiva fruntaşi legionari pentru a obţine încrederea lui Hitler. Calculele politice ale lui Carol al II-lea s-au dovedit eronate. În prima săptămână de la formarea guvernului, legionarii au demisionat în bloc, iar Hitler avea propriile sale planuri cu privire la această parte din Europa, apreciind că sosise vremea să treacă la satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei pe seama României. Germania era hotărâtă să-şi asigure posibilitatea stăpânirii resurselor petroliere româneşti şi a produselor agroalimentare, astfel că a decis să recurgă la metoda dictatului direct pentru a rezolva divergenţa româno-maghiară.
      În noaptea de 29 spre 30 august, Consiliul de Coroană a decis, după lungi discuţii, să accepte arbitrajul Germaniei şi Italiei. Dimineaţa, celor două delegaţii prezente la Viena li s-a prezentat hotărârea, graniţa între cele două state fiind stabilită chiar de Hitler cu trei zile înainte. Noaptea, Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană. Aici, Maniu a purtat o discuţie cu Carol, avertizându-l: „În politică greşelile se plătesc şi se sancţionează, ca şi în viaţa de toate zilele”. Regele a întrebat: „Va să zică sunteţi de părere să abdic”? „Nu văd altă ieşire”, a conchis liderul naţional-ţărănist. După intense discuţii s-au admis hotărârile arbitrajului cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere) [107], în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. România a fot nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj. Iuliu Maniu a protestat vehement împotriva hotărârilor dar nu a mai putut împiedica dezastrul.
        Imediat după aflarea rezultatului negocierii, pe cuprinsul întregii ţării au pornit largi manifestări de stradă la care au participat mase de oameni din toate categoriile sociale şi economice şi de toate orientările politice, iar Maniu a luat deseori cuvântul în timpul manifestaţiilor. Pentru restabilirea ordinii în ţară şi rezolvarea crizei politice, Carol al II-lea a apelat la generalul Ion Antonescu. Informat despre această hotărâre, Maniu a avut o întrevedere cu Antonescu pe 1 septembrie, în cursul căreia cei doi au hotărât să acţioneze pentru detronarea regelui şi formarea unui guvern de uniune naţională. Pe 4 septembrie 1940, Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri, apoi este învestit cu puteri depline în stat. Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat actul prin care anunţa că a hotărât să treacă fiului său, Mihai I, „grele sarcini ale domniei”. Spre după amiază, Mihai a depus jurământul prin care devenea din nou rege al României.Prin abdicarea lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu a obţinut cea mai mare victorie din cariera sa politică. În acelaşi timp, Ion Antonescu a acţionat pentru restabilirea ordinii în ţară şi a interzis manifestaţiile publice. Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului” şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” .
       Maniu s-a preocupat îndeaproape de situaţia din nordul Transilvaniei aflat sub ocupaţie. În septembrie, s-a constituit la Cluj Comunitatea naţională a românilor din Ungaria, sub conducerea lui Emil Haţieganu, iar pe 6 octombrie, s-a întemeiat la Bucureşti asociaţia „Pro-Transilvania”, al cărei scop era „înălţarea naţiunii, binele ţării şi dezrobirea fraţilor ajunşi sub stăpânire străină”. În memoriile adresate lui Hitler şi Mussolini, fruntaşul PNŢ ţinea să precizeze că poporul român va reîncepe lupta, „cu toată hotărârea, chiar dacă ar trebui să reluăm totul de la început, cu toate jertfele, oricât de mari” .Pe 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit, creat de Germania, Italia şi Japonia, act ce marca înglobarea ţării în sistemul politic al Axei. Faţă de „Masacrul de la Jilava” din noaptea de 26/27 noiembrie Iuliu Maniu a protestat vehement, apreciind că situaţia internă „a început să alunece pe povârâşul unei anarhii după care, dacă ea va dăinui, nu poate urma decât disoluţia şi ocuparea ţării”. Pe 21 ianuarie 1941, legionarii au pornit o rebeliune în încercarea de a-l înlătura pe Antonescu de la putere. Pe parcursul a două zile au avut loc ciocniri între armată şi forţele legionare din urma cărora a suferit în special populaţia evreiască de la oraş, crimele comise în acest context purtând şi numele de Pogromul de la Bucureşti. Adolf Hitler i-a acordat sprijinul lui Antonescu, astfel că pe 27 ianuarie 1941, generalul a constituit un nou guvern de militari şi tehnicieni, iar, la 14 februarie, statul naţional-legionar a fost desfiinţat.
       În ziua de 2 martie 1941, Antonescu a organizat un plebiscit, „lipsit de libertate şi sinceritate” în opinia lui Maniu, pentru a obţine aprobarea politicii promovate de el, ceea ce a legitimat instaurarea dictaturii militare. Răspunzând la memoriile adresate de Maniu şi Brătianu, generalul afirma: „Dacă dumneavoastră credeţi că în împrejurările actuale se poate face o altă politică, sunt gata să vă cedez locul, pentru a vă da putinţa să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la acţiune”. Nimeni nu a dorit să-şi asumă o asemenea răspundere în acel context istoric.
        Pe 22 iunie 1941, conform „planului Barbarossa” întocmit de Hitler, România s-a alăturat Germaniei în atacul asupra Uniunii Sovietice, cu scopul declarat de a elibera teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie anul trecut. Rezistenţa URSS, avantajată de crunta iarnă siberiană, nu a fost anticipată astfel că prin înfrângerea de la Stalingrad, armata română a suferit un adevărat dezastru. În acest context, Maniu a intensificat acţiunile de protest, precum şi contactele externe în vederea negocierii condiţiilor pentru ieşirea României din război. Pe fondul răcirii constante a relaţiilor dintre regele Mihai şi Antonescu, cei doi s-au adresat şi celui dintâi în speranţa că îl vor putea atrage de partea lor împotriva regimului antidemocratic. În perioada următoare au avut loc numeroase consfătuiri secrete la Palatul Regal între Mihai, membri apropiaţi din cercul Curţii, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu, liderul PSD, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul PCR. România ajunsese într-o situaţie dramatică. La 24 martie 1944, Armata Roşie a ajuns la Nistru, iar două zile mai târziu pe cursul superior al Prutului. Mareşalul a respins oferta de armistiţiu sovietică din 8 aprilie şi a avut o discuţie cu Iuliu Maniu, declarându-i că dacă liderul PNŢ considera aceste condiţii acceptabile, el era gata să-i predea conducerea ţării. Maniu a refuzat încă odată.
       Pe 20 iunie 1944, s-a semnat actul de fondare a Blocului Naţional Democrat, o coaliţie între PNŢ, PNL, PSD şi PCR, prin care acestea se angajau să acţioneze pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, înlăturarea regimului dictatorial şi înlocuirea acestuia cu un regim constituţional democratic. În perioada următoare au avut loc mai multe întâlniri la Palat între regele Mihai şi liderii celor patru partide, în cadrul cărora s-a discutat modalitatea de răsturnare a mareşalului şi problema noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat propunerile de a deveni prim-ministru, pronunţându-se pentru un guvern de militari şi tehnicieni, girat politic de BND. Situaţia critică pentru România s-a ivit din 22 august, când armata română s-a retras pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila pentru a opri ofensiva Armatei Roşii. În urma unor tratative de la Stockholm, mareşalul obţinuse promisiunea creării unei zone neutre şi a unui termen de 15 zile pentru retragerea armatei germane. Telegrama prin care URSS accepta condiţiile de armistiţiu a sosit la Ministerul de Externe în dimineaţa zilei de 23 august, dar a fost reţinută de Grigore Niculescu-Buzeşti şi a arătat-o lui Maniu. La rândul său, acesta l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei. Exista riscul ca ţara noastră să fie invadată, dar Antonescu a cerut garanţii din partea liderilor democratici pentru a încheia armistiţiul. Într-o întrevedere de la Snagov, Gheorghe Brătianu s-a angajat de acest lucru, dar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au refuzat să se angajeze în scris.
       Pe 23 august 1944, Ion Antonescu a fost primit în audienţă la Palatul Regal, fără garanţia solicitată, unde a prezentat regelui situaţia frontului. După discuţii aprinse, Mihai a cerut lui Antonescu să semneze armistiţiul, însă acesta a refuzat categoric. În acel moment, regele l-a destituit pe Antonescu şi a dat ordin să fie arestat. Spre seară, generalul Constantin Sănătescu a fost numit preşedinte al Consiliului de miniştri, în care fiecare partid din BND avea câte un reprezentant. Iuliu Maniu a afirmat ulterior că nu a cunoscut ceea ce s-a întâmplat la Palatul Regal decât în zorii celei de-a doua zi .Imediat după aceea s-a dovedit că între voinţa celor care au înfăptuit actul de la 23 august şi rezultatele obţinute nu au existat concordanţe. Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre. Însuşi Maniu a observat că textul acestuia nu corespunde condiţiilor negociate la Cairo şi nici măcar zona neutră promisă de Molotov lui Antonescu nu mai exista. În perioada următoare, efortul principal a fost îndreptat spre eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în timp ce tancurile sovietice pătrundeau în Bucureşti. Pe plan intern, a pornit o nouă criză politică. PCR şi PSD au constituit o nouă coaliţie, denumită Frontul Naţional Democrat şi au pornit o uriaşă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice.
      Iuliu Maniu a fost solicitat de două ori să preia şefia guvernului, însă a refuzat pe motiv că este „prea bătrân”. În fapt, Maniu nu dorea să conducă un cabinet supus Moscovei. FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca Vrem guvern FND!. În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu. La Conferinţa de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a pornit o acţiune pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă, în cadrul cărora Iuliu Maniu era deseori numit cu apelativul de „trădător”. România se afla într-o mare criză politică.În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”!. Reprezentantul sovietic a cerut aducerea FND la putere. În audienţele de la Palat, Maniu s-a opus categoric, afirmând că acest fapt „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. În cele din urmă regele a cedat, iar la 6 martie 1945 Petru Groza a fost numit în fruntea Consiliului de miniştri.
       Încercând să protesteze, regele Mihai a instituit greva regală pe 21 august şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. În discuţiile cu Maniu, diplomaţii occidentali acreditau ideea că vor interveni pentru restabilirea regimului democratic, ceea ce a constituit o încurajare pentru intensificarea campaniei împotriva guvernului. Manifestaţiile au fost înăbuşite în sânge de autorităţi, iar dezordinile produse au constituit un pretext pentru guvern în vederea înteţirii măsurilor represive împotriva partidelor istorice. În cele din urmă, la Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei” . Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. În perioada următoare, Iuliu Maniu a acţionat pentru relansarea activităţii Partidului Naţional Ţărănesc. Fruntaşul naţional-ţărănist a eşuat în tentativa de a crea un front comun al opoziţiei. În schimb, forţele politice guvernamentale au constituit, pe 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. Campania electorală s-a desfăşurat în tradiţionalul stil românesc, prin săvârşirea a grave şi numeroase abuzuri de către forţele guvernamentale şi atacurile exacerbate ale opoziţiei împotriva acestora. Deşi Washington şi Londra au dat de repetate ori garanţii lui Maniu că alegerile ce se vor organiza vor fi libere şi supravegheate de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să folosească în procesul electoral dictonul lui Stalin: „Nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”.
       Alegerile au avut loc pe 19 noiembrie 1946 şi au surescitat intenţia alegătorilor, prezenţa la vot fiind masivă. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD – 69,81%, PNŢ – 12,88%, UPM – 8,32%, PNL – 3,78%, PŢD – 2,36%. Imediat, opoziţia a acuzat guvernul de fraudă, Maniu afirmând că rezultatele fusese inversate în defavoarea naţional-ţărăniştilor. În schimb, partidele guvernamentale afirmau că rezultalele alegerilor reflectau adeziunea cetăţenilor la programul BND, iar incidentele minore care au avut loc au fost provocate de opoziţie. Memoriile întocmite de Maniu şi Brătianu nu au fost luate în considerare, iar pe 1 decembrie 1946, regele Mihai a rostit Mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor.
      Deşi după semnarea Tratatului de Pace pe 10 februarie 1947, Marea Britanie şi SUA nu mai dispuneau de nici o pârghie pentru a interveni în favoarea opoziţiei, Iuliu Maniu considera de datoria lui să informeze opinia publică occidentală asupra situaţiei din România. După alegerile parlamentare, obiectivul politic esenţial al guvernului Groza era acapararea întregii puteri în stat şi lichidarea oricăror forme de opoziţie. Planul a fost elaborat de ministrul de Interne, Teohari Georgescu şi Pantelei Bodnarenko, ofiţer de informaţii sovietic. Înţelegând că în ţară nu se mai desfăşura o autentică luptă politică, Maniu a cerut unui grup de fruntaşi naţional-ţărănişti, în frunte cu Ion Mihalache, să plece în străinătate pentru a informa opinia publică internaţională şi oficialităţile despre situaţia reală din România. Unul dintre piloţi a fost recrutat de Siguranţă, astfel că Ministerul de Interne a putut întinde o cursă liderilor PNŢ. În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, grupul a fost surprins chiar în momentul în care se urca în cele două avioane IAR-39, aflat pe aerodromul de la Tămădău, judeţul Ilfov. Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major. Pentru a permite implicarea PNŢ şi a lui Iuliu Maniu, autorităţile au extins acuzaţiile de la tentativă de părăsire frauduloasă a ţării la activităţi cu caracter politic.
      La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă. Jurnalul stabilea: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.
       Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Lucreţiu Pătrăşcanu a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la Bucureşti, pe bulevardul Dacia nr. 19 şi depus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.În timpul detenţiei Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”. În timpul procesului, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Deşi era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzaţiilor după interogatorii, întrebările referindu-se la colaboratorii săi şi la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani.
       La fel ca în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţărănesc”. Maniu era acuzat de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.
        Mai întâi, Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet, unde se aflau şi alte personalităţi politice şi culturale precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Simion Mehedinţi, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir şi alţii. Asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu a încetat din viaţă, la vârsta de 80 de ani. Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă” .

Surse:

Neagoe, Stelian – Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolescu, Nicolae C. – Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Pop, Ionel, Boilă, Zaharia, Boilă, Matei – Amintiri despre Iuliu Maniu, Editura Dacia, Bucureşti, 1998

Iuliu Maniu – un creator de istorie, volum de Academia Civică, Editura Academia Civică, Bucureşti, 2003

Scurtu, Ioan – Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

Scurtu, Ioan – Iuliu Maniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995

Stan, Apostol – Iuliu Maniu – naţionalism şi democraţie (biografia unui mare român). Editua Saeculum, 1997

Scurtu, Ioan – Criza dinastică din România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2c/Nicolae_Iorga_-_Istoria_unei_legende_-_Iuliu_Maniu.pdf

https://www.iiccr.ro/la-5-februarie-1953-inceta-din-viata-iuliu-maniu/

https://www.istorie-pe-scurt.ro/iuliu-maniu-un-destin-pentru-romania/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/iuliu-maniu-morala-si-politica

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_2_3/05.pdf

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here