S-a întâmplat în 7 ianuarie 1958

0
61
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 7 ianuarie 1958: A murit dr. Petru Groza, jurist şi om politic. Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, judeţul Hunedoara – d. Bucureşti), jurist, deputat, ministru, preşedinte al Consiliului de Miniştri, preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Crescut în familia politică a românilor ardeleni, Petru Groza şi-a fondat propriul partid cu care a intrat imediat sub „aripa protectoare” a Partidului Comunist. S-a afirmat pe scena publică după actul de la 23 august 1944, când liderii de la Moscova şi comuniştii autohtoni au considerat că personalitatea şi carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în faţa lumii occidentale. După presiunea exercitată de A. I. Vâşinski asupra regelui Mihai, Petru Groza este numit la conducerea guvernului, după care va fi preşedinte al Prezidiului MAN până la sfârşitul vieţii. Sub guvernarea sa a avut loc instaurarea regimului comunist în România şi acapararea întregii puteri în stat.

       Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coştei, Lugoj şi Colegiul maghiar reformat din Orăştie. Între anii 1903 – 1905, a studiat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Budapesta. Din 1905 îşi continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice cu distincţia magna cum laudae.La întoarcerea în ţară, Groza a practică avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în viaţa Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.
       Cariera politică o începe în Partidul Naţional Român, unde are ocazia să fie alături de liderii mişcării naţionale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi alţii. Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România” .La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, Petru Groza este ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăseşte partidul împreună cu gruparea condusă de Octavian Goga şi se înscrie în Partidul Poporului pe 17 aprilie. Formaţiunea prezidată de generalul Alexandru Averescu fusese chemată la putere de regele Ferdinand I datorită manevrelor de culise întreprinse de fruntaşul liberal Ionel Brătianu pentru a determina căderea cabinetului Blocului Parlamentar, coaliţie politică din care făcea parte şi PNR [4]. În guvernul generalului Averescu, Groza este numit ministru de stat fără portofoliu (16 aprilie – 13 decembrie 1921).
      La alegerile din martie 1922 şi cele din mai 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului Poporului. Manevrele lui Brătianu îl aduc din nou pe generalul Averescu la putere. În noul cabinet, Groza primeşte portofoliul Lucrărilor Publice. Îndeplineşte această funcţie până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca ministru de stat fără portofoliu. Politica de independenţă din activitatea guvernamentală îl determină pe Brătianu să intre în conflict cu generalul Averescu, motiv pentru care fruntaşul liberal a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului. Mai mult, la alegerile din iulie 1927 Partidul Poporului nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament.Dezamăgit de viaţa politică internă, pleacă într-un exil autoimpus la Deva, pentru a se dedica afacerilor sale. Revine pe scena publică pe 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul Plugarilor. Aceasta era o formaţiune politică minoră, care se situa pe stânga eşichierului politic. Imediat, acest partid a intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist, care se afla în ilegalitate în acele vremuri.
        În localitatea natală a lui Petru Groza, pe 24 septembrie 1935 a fost semnat acordul pentru înfiinţarea Frontului Popular Antifascist între MADOSZ şi Frontul Plugarilor, ambele formaţiuni fiind satelite ale comuniştilor. Trei luni mai târziu, aceleaşi două partide, împreună cu Blocul Democratic şi Partidul Socialist, s-au întrunit la Ţebea, unde, sub gorunul lui Horea şi mormântul lui Avram Iancu, au încheiat un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva pericolului fascist.În următorii ani, formaţiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În 1943, participă la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist. Pe 20 iunie 1944, a susţinut formarea coaliţiei Blocului Naţional Democrat între PNŢ, PNL, PSD şi PCR.Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului şi arestează pe mareşalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieşit din alianţa cu Germania. Şeful statului numeşte un nou guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.
       Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%.Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriaşă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliţie politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât şi comuniştii autohtoni, au considerat că personalitatea şi carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în faţa lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.
       Cu toate acestea, crizele provocate de comunişti şi socialişti au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să îşi depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Şef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza şi-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu. La Conferinţa de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor.
    România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”!. Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „doreşte în acestă ţară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecinţă, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât şi Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă şi neavenită. Ei au susţinut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoşteau. O astfel de notă au trimis şi diplomaţii britanici, însă guvernul a avut aceeaşi atitudine.
       În faţa refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit greva regală pe 21 august şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei”.Maniu a avertizat că fără neutralitatea Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniştri Emil Haţieganu, din partea PNŢ, şi Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie pe 5 februarie 1946.După eşuarea grevei regale, Mihai a adoptat o poziţie mai prudentă cu guvernul. În vederea alegerilor, forţele politice guvernamentale au constituit, pe 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. BPD era format din PCR, PSD, PNL-Tătărescu, PNŢ-Alexandrescu, FP şi PNP. În schimb, partidele democratice, PNŢ, PNL şi PSDI, au eşuat în tentativa de a crea un front comun al opoziţiei.
        Guvernul a modificat şi legea electorală, astfel că pentru prima dată în istorie, la procesul electoral puteau participa şi femeile. Campania electorală s-a desfăşurat în tradiţionalul stil românesc, prin săvârşirea a grave şi numeroase abuzuri de către forţele guvernamentale şi atacurile exacerbate ale opoziţiei împotriva acestora. Deşi Washington şi Londra au dat de repetate ori garanţii lui Maniu că alegerile ce se vor organiza vor fi libere şi supravegheate de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să folosească în procesul electoral dictonul lui Stalin: „Nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”. Alegerile au avut loc pe 19 noiembrie 1946, prezenţa la vot fiind masivă. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD – 69,81%, PNŢ – 12,88%, UPM – 8,32%, PNL – 3,78%, PŢD – 2,36%.
       Imediat, opoziţia a acuzat guvernul de fraudă, Maniu afirmând că rezultatele fusese inversate, astfel că, în fapt, PNŢ era cel care obţinuse victoria. În schimb, partidele guvernamentale afirmau că rezultatele alegerilor reflectau adeziunea cetăţenilor la programul BND, iar incidentele minore care au avut loc au fost provocate de opoziţie. De altfel, era aceeaşi tradiţie electorală românească ca puterea să declare că alegerile au fost corecte, în timp ce opoziţia îi acuza de fraudă. Aceeaşi divergenţă exista între Moscova şi oficialităţile engleze şi americane. La Washington au sosit rapoarte din partea misiunii diplomatice a puterilor occidentale şi din partea Ministerului de Interne de la Bucureşti, care avea acelaşi conţinut divergent. SUA şi Marea Britanie s-au limitat la nişte declaraţii formale, înţelegerea privind împărţirea sferelor de influenţă fiind luată demult. Memoriile întocmite de Maniu şi Brătianu nu au fost luate în considerare, iar pe 1 decembrie 1946, regele Mihai a rostit Mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor: Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare.
       Pe 10 februarie 1947, România semna Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, astfel că regimul Convenţiei de armistiţiu se încheia în mod oficial. Acest fapt însemna că Marea Britanie şi SUA nu mai dispuneau de nici o pârghie pentru a interveni în favoarea opoziţiei, România trecând sub controlul exclusiv al URSS.
După alegerile parlamentare, obiectivul politic esenţial al guvernului Groza era acapararea întregii puteri în stat şi lichidarea oricăror forme de opoziţie. Planul a fost elaborat de ministrul de Interne, Teohari Georgescu, şi Pantelei Bodnarenko, ofiţer de informaţii sovietic. Încă de la începutul anului 1947, autorităţile comuniste au operat numeroase arestări împotriva adversarilor politici prin comiterea de grave abuzuri. Pe 14 iulie 1947, autorităţile Ministerului de Interne au reuşit să întindă o capcană principalilor fruntaşi naţional-ţărănişti, care se pregăteau să plece în Marea Britanie pentru a informa diplomaţii occidentali despre situaţia reală din ţară. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major. Pentru a permite implicarea PNŢ şi a lui Iuliu Maniu, autorităţile au extins acuzaţiile de la tentativă de părăsire frauduloasă a ţării la activităţi cu caracter politic.
      La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă. Jurnalul stabilea: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.Pe 1 noiembrie, Partidul Naţional Liberal a decis să îşi înceteze activitatea. Cinci zile mai târziu, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune de neîncredere în Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe şi vicepreşedintele Consiliului de miniştri. Ziua următoare, reprezentanţii PNL-Tătărescu au demisionat din guvern. Procesul intentat liderilor PNŢ s-a desfăşurat între 29 octombrie şi 4 noiembrie. Ca şi în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.
       Pe 12 noiembrie, regele Mihai şi regina-mamă Elena s-au deplasat la Londra pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei britanice. Aici, a cunoscut-o pe principesa Ana de Boubon-Parma. Cei doi au plecat în Elveţia, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial pe 6 decembrie 1947. Cerând încuviinţarea guvernului român, răspunsul venit 10 zile mai târziu afirmă că nu era oportună căsătoria la acel moment. Presa internaţională începea deja să speculeze că suveranul român va rămâne în străinătate pentru o femeie, abandonându-şi prerogativele constituţionale. Pentru a infirma speculaţiile, pe 18 decembrie, Mihai s-a urcat în tren la Lausanne şi a sosit la Bucureşti trei zile mai târziu. După o întrevedere cu Petru Groza unde s-a ajuns la nici o concluzie, Mihai şi mama sa au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă. În ajunul Crăciunului a fost învestit în funcţia de ministru al Apărării Naţionale Emil Bodnăraş, care, potrivit unor informaţii, abia ajunsese de la Moscova, unde primise din partea lui Stalin indicaţiile privind organizarea abdicării regelui Mihai.Pe la orele 20:30 din seara zilei de 29 decembrie, regele Mihai a fost informat despre cererea formală a lui Petru Groza de a-i acorda o audienţă a doua zi, la ora 10:00. Iniţial, a presupus că este vorba de căsătoria lui. În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, regele, împreună cu regina-mamă şi câteva persoane de la Curte s-au deplasat spre Bucureşti, iar în jurul orei 12:00 au ajuns la palatul din şoseaua Kiseleff. În 15 minute au sosit şi Petru Groza, care era însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Groza a fost cel care s-a adresat primul: „Ei bine, Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească”. Surprins, Mihai a întrebat ce trebuie să înţeleagă prin aceste cuvinte. „Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei v-am avertizat că trebuie să vă pregătiţi pentru aşa ceva. Trebuie să înţelegeţi că nu mai există în România loc pentru un rege”, a declarat Groza. Regele a replicat: „Nu dumneavoastră sunteţi cel care puteţi să-mi spuneţi să plec. Această chestiune trebuie să hotărască poporul”. Groza precizează că guvernul va aranja problemele materiale, astfel încât familia regală să ducă o viaţă confortabilă. De asemenea, Dej a făcut aluzie la un posibil proces ce ar putea fi intentat „Majestăţii Sale”. În acel moment, Mihai a declarat că „propunerea dumneavoastră ridică grele probleme constituţionale”. „Ne-am gândit la toate”, replică Groza, scoţând o coală de hârtie din pergament alb din dosarul pe care îl ţinuse în mână de când începuse audienţa. „Voi studia această hârtie”, declară regele în speranţa că va mai câştiga timp. Groza preciză: „Trebuie să citiţi acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată, chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară. Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dumneavoastră se vor ivi neplăceri”.
        În acel moment, regele a mers în camera de alături, unde mareşalul Palatului l-a informat că garda fusese schimbată, palatul era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice erau întrerupte. Când a revenit în cameră, Mihai a întrebat pentru ce s-au luat toate aceste măsuri. „Poporul este impacientat Sire, suntem aici de un timp destul de lung”, a răspuns Groza. „Şi dacă eu refuz să semnez”?, a întrebat regele. Groza a recurs la o ultimă ameninţare: „Dumneavoastră aţi văzut, totul a fost prevăzut. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Şi dumneavoastră veţi purta răspunderea”. Într-o relatare din decembrie 1990, Mihai afirma că Groza şi Gheorghiu-Dej au recurs la şantaj: „Mi-au spus că membrii guvernului, adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie să execute peste o mie de studenţi dintre cei care duseseră arestaţi în ultimul an”. De asemenea a afirmat că Groza „s-a apropiat de mine şi m-a rugat să-i pipăi vestonul în dreptul buzunarului. Mi-a spus: Pipăiţi! Şi avea pistolul în buzunar, dând explicaţia: Ca să nu mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu”. După aceasta, Mihai se aşează la masă şi semnează documentul abdicării.La orele 15:30 s-a întrunit Consiliul de Miniştri. Petru Groza a adus la cunoştinţă actul abdicării şi a fost emisă o proclamaţie a guvernului către ţară. Aceasta aducea la cunoştinţă abdicarea regelui şi aprecia că „Astfel, poporul român a dobândit libertatea de de a-şi clădi o nouă formă de stat – Republica Populară”.
        La orele 19:10, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, s-a deschis şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor. În unanimitatea au fost aprobate două proiecte de lege. Primul lua act de abdicarea regelui Mihai I, pentru sine şi pentru urmaşii săi, Constituţia României era abrogată, iar noua denumire oficială a statului devenea Republica Populară Română. De asemenea, se preciza că puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi întrunirea unei Adunări Naţionale Constituante, care se va face la o dată fixată de Adunarea Deputaţilor. Aceasta va adopta noua Constituţie a RPR. Prin al doilea proiect s-au numit membrii Prezidiului Provizoriu al RPR: Constantin Ioan Parhon, preşedinte, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ioan Niculi, vicepreşedinţi. Şedinţa s-a încheiat după numai o oră.
     Pe 24 februarie 1948 a fost dizolvată Adunarea Deputaţilor. Trei zile mai târziu s-a constituit Frontul Democraţiei Populare, o alianţă electorală formată din Partidul Muncitoresc Român (noua denumire adoptată de comunişti în urma fuziunii cu PSD), Frontul Plugarilor, PNL-Bejan şi Uniunea Populară Maghiară. Pe 28 martie au avut loc alegerile pentru Marea Adunare Naţională, forul legislativ unicameral al RPR. Primul obiectiv al Marii Adunări a fost acela de a redacta o nouă lege fundamentală. Constituţia Republicii Populare Române a fost promulgată pe 13 aprilie 1948.Groza şi-a păstrat mandatul de prim-ministru până pe 2 iunie 1952. Zece zile mai târziu l-a înlocuit pe Constantin Ion Parhon în funcţia de preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale, instituţia care asigura în mod simbolic şefia RPR. A rămas în această funcţie până la sfârşitul vieţii.
        Începând din anul 1948, autorităţile comuniste au început să impună modelul stalinist de de organizare şi conducere a societăţii. La 11 iunie 1948, guvernul Groza a adoptat legea pentru naţionalizarea industriei. Această măsură a vizat distrugerea proprietăţii private şi a generalizat proprietatea publică în industrie, bănci şi transporturi. A fost creat Comitetul de Stat al Planificării, care asigura dezvoltarea economică pe baze planificate, având la bază centralismul economic. Cu pornire din anul 1951, planul de organizare economică era de cinci ani (planul cincinal). Tot după model sovietic s-au înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective şi Gospodăriile Agricole de Stat, care indicau tipurile de cultură şi fixau preţurile bunurilor agricole. Ţăranii aveau voie să îşi păstreze mici loturi de pământ, dar care să nu depăşească 0,15 ha.Pe plan internaţional, România a fost membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varşovia (1955).
        Bătrân şi bolnav, a fost silit să accepte, la 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor, un concurent şi ghimpe în ochii comuniştilor. Cu toate acestea, Groza nu s-a înscris în PMR, astfel că a reuşit performanţa politică de a se situa în poziţii de frunte în cadrul regimului, fără să fi fost vreodată membru de partid. O explicaţie poate să fie abilitatea cu care a reuşit să-şi atragă sprijinul şi încrederea lui Stalin, rememorată într-una din notele sale politice: „M-am apropiat de el. Acesta stătea pe un soi de cotineaţă, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele şi i-am spus: În sfârşit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braţ, m-a ridicat, m-a îmbrăţişat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu şi pe urmă l-am câştigat. Eram un teatralist fără pereche!”.Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani.
Surse:
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003
Dorin-Liviu Bitfoi, Petru Groza, ultimul burghez: o biografie, Editura Compania, Bucureşti, 2004

https://www.rri.ro/ro_ro/petru_groza-2606260

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-ce-a-vrut-petru-groza-sa-se-sinucida

https://www.rfi.ro/politica-108283-pagina-de-istorie-inmormantare-farsa-personaj-nefast-petru-groza

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here