S-a întâmplat în 7 februarie 1741, 7/18

0
39

S-a întâmplat în 7 februarie 1741, 7/18 . Apare Marele hrisov al lui Constantin Mavrocordat, care prevedea adoptarea unor reforme fiscale şi administrative în Ţara Românească; textul a fost publicat în „Mercure de France” (iulie 1742). Începutul reformelor fanariote l-a constituit Marele Hrisov din 7 februarie 1741, conceput de Constantin Mavrocordat. Acesta a domnit alternativ în Ţara Românească şi în Moldova. Având aprobarea Porţii, a aplicat programul de reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative, judiciare în spiritul ideii de raţionalizare a statului.

Reformele aplicate succesiv în cele două ţări au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate.  Erau formulate în marele hrisov de la 1741. Reformele se realizau prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul adunărilor de stări. Acest lucru redă o apropiere faţă de absolutismul luminat.

Principiul de bază al reformei fiscale a fost generalizarea ruptei. Totodată pentru a înlătura o practică deosebit de oneroasă, era abolită solidaritatea fiscală în care limitele satului, ca unitate de impunere, practică în virtutea căreia, în cazul fugii unui sătean, darea lui era perecepută de ceilalţi locuitori.

Generalizarea ruptei, a însemnat că de acest regim, dare cu cuantum fix şi termen de achitare precis, urmau să beneficieze întreaga masă de contribuabili.

A doua componentă a reformei fiscale a fost stabilirea unei evidenţe a contribuabilor. Fiecare contribuabil a primit un adevărat buletin de identitate fiscală, un document care atesta calitatea de contribuabil şi cuprindea semnalmentele sale fizice. Evidenţa riguroasă a contribuabilor răspundea atât nevoilor pecuniare ale domniei, cât şi introducerii unor metode moderne în strângerea dărilor.

A treia componentă a reformei fiscale a fost restrângerea categoriilor de privilegiaţi fiscali, însă de scutiri au continuat să beneficieze marea boierime şi clerul.

Măsurile luate de Constantin Mavrocordat în sfera relaţiilor agrare a urmărit două obiective: eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri asupra ţăranilor şerbi şi uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a suprima astfel una din cauzele deplasării ţăranilor, deosebirile de îndatoriri de la o moşie la alta. Astfel la 5 august 1746, ţăranii aserviţi, rumânii, au fost asimilaţi oamenilor liberi cu învoială şi au intrat sub regimul celor 12 zile de clacă.

Reglementarea de către puterea centrală dintre stăpânii de moşii şi ţărani a încercat menţinerea unui echilibru. Aceasta se realiza prin restrângerea autorităţii şi privilegiilor boiereşti, garantându-se astfel eficienţa reformei fiscale.

Acest hrisov organizează un nou regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii. Conține o măsură foarte importantă: interzicerea daniilor de la săraci la bogaţi şi puternici. Exista și excepţia cazurilor în care se dovedea o legătură de rudenie. De asemenea, a reglementat din nou statutul căsătoriei robilor între ei şi cu oamenii liberi. Constantin Mavrocordat i-a repartizat pe boierii dregători după trei ranguri: mare, mijlociu şi mic.

Fiecare boier, conform rangului, primea leafă din vistieria statului. Leafa reprezenta o anumită cotă-parte din suma impozitelor de stat acumulate.

În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii, majoritatea acestora fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale şi exercita funcţii poliţieneşti. Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatului de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării.

Concepţia despre stat a lui Constantin Mavrocordat a fost aceea a unui monarh centralizator care a vrut să elimine orice jurisdicţie privată şi să-şi trimită reprezentanţi la nivel local.

Astfel ispravnicii, investiţi cu largi atribuţii administrative şi judiciare, trebuiau să vegheze, 2 pe judeţ, la aplicarea strictă a deciziilor domneşti şi să-l informeze pe domn asupra celor petrecute în aria lor de competenţă. Aceştia aveau îndatorirea de a le explica locuitorilor măsurile luate de domn, care citea în mare rapoartele acestora. Ispravnicii au mai primit instrucţiuni cu străinii care doreau să se aşeze în oraşe sau la sate şi la obligaţiile proprietarilor de moşii. În cazul înlocuirii din fucţie ispravnicii erau obligaţi să lase înlocuitorilor toate instrucţiunile pe care le primiseră anterior.

Ispravnicii, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.

Apropierea judecătorului faţă de împricinat, prin împărţirea dreptăţii în fiecare ţinut, a făcut ca divanul domnesc să devină o instanţă de apel. În acelaşi timp Mavrocordat a modernizat procedurile prin obligativitatea redactării hotărârilor în dublu exemplar şi înscrierea lor în condici, cu foi pecetluite, pentru a înlătura posibilitatea de înlocuire. Ordinea în îndeplinirea actului de judecată  urma să se asigure prin fixarea termenului la care împricinaţii trebuiau să se prezinte în faţa instanţei; cei care nu se prezentau la termen erau aduşi cu forţa şi totodată amendaţi.

Isprăvniciile trebuiau să aibă registre duble în care se copiau cărţile de judecată.

Unul din registre se trimitea lunar în capitală ca să se poată controla modul în care s-au făcut judecăţile, iar celălalt se ţinea la isprăvnicie. Niciun judecător nu putea refuza să judece un împricinat care o cerea. Judecata făcută în capitalele unităţilor administrative era de fond; divanul rămânând instanţă de apel.

Asemenea atribuţii s-au acordat şi marilor dregători. Marele logofăt avea atribuţia de a judeca pricinile de proprietate funciară. Marii vornici judecau diferite pricini din Ţara de Jos sau din Ţara de Sus. Marele hatman judeca pricinile în care erau părţi robii şi stăpânii. Mai marele vistier judeca plângerile împotriva slujbaşilor fiscului în materie de impunere şi percepere a dărilor. Marele agă judeca diferite pricini dintre locuitorii capitalei, iar marele spătar pe străinii care o cereau.

Divanul putea anula hotărârile boierilor considerate ca nedrepte.

Aplicarea hotărârilor în procesele judecate de divan se făcea prin dispoziţie domnească. Încheierea dezbaterilor oricărui proces era urmată de o carte domnească de judecată ce se înmâna părţii câştigătoare. Cartea cuprindea hotărârea instanţei şi dispoziţia de aplicare.

În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii.

Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte. Aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori. Aceasta, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi.

Mavrocordat a cerut de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească.

Domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni. Aceasta, deoarece a ținut cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor fanarioţi.

Surse:

https://www.academia.edu/8685257/Barbulescu-Istoria_Romaniei

http://ireporter.ro/2013/02/07/7-februarie-1741-marele-hrisov-al-lui-constantin-mavrocordat/

Ion Ceterchi, Istoria dreptului românesc

http://oaji.net/articles/2016/2064-1452599043.pdf

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here