S-a întâmplat în 7 aprilie 1863, 7/19

0
85
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 7 aprilie 1863, 7/19: Are loc, la Sibiu, un Congres naţional al românilor, care deleagă zece personalităţi, în frunte cu Andrei Şaguna, pentru a expune împăratului, la Viena, revendicările politice ale românilor.

        Conferinţa naţională din aprilie 1863 de la Sibiu a fost în ochii contemporanilor prologul întrunirii Dietei Transilvaniei, primind astfel o semnificaţie mai largă, ce depăşea nu numai sfera de interes a românilor, ci şi pe aceea a hotarelor Marelui Principat. În conjunctura politică tensionată pe care o străbătea Imperiul, într-un moment când conflictul constituţional cu Ungaria se prelungea ameninţător de mult, când, unii după alţii, croaţii, cehii, polonezii refuză să intre sau părăsesc lucrările parlamentului central de la Viena, când flăcările unei noi revoluţii cuprind teritoriul polonez ocupat de Rusia, era semnalul cel mai sigur că guvernul Schmerling era decis să treacă din nou la acţiune într-o provincie de dincolo de Leitha.

             Scopul său principal era intrarea în parlamentul vienez a unor deputaţi din această parte a Imperiului, fie şi cu preţul unor concesii neplăcute regimului, spre a da lumii cel puţin iluzia traducerii în viaţă şi în partea răsăriteană a Imperiului, a sistemului constituţional inaugurat în 1860. Ochii tuturor politicienilor centralişti austrieci erau îndreptaţi astfel asupra românilor transilvăneni.

            Planul „congresului” românesc este croit în primele zile ale lunii noiembrie 1862, la Sibiu, unde Şaguna întruneşte comitetul Astrei, cu participarea lui Bariţiu, unde se găsea, sosit de la Viena, consilierul aulic, viitorul vicecancelar Franz Reichenstein, unde sosea de la Cluj vicepreşedintele gubernial, Vasile Ladislau Popp. Şuluţiu, bolnav, lipseşte, dar la întoarcerea spre casă înaltul demnitar român se oprea la Blaj.

          Era momentul în care episcopul Şaguna începe să îşi afirme – după delegaţiile vieneze ale lui Şuluţiu din anii precedenţi – rolul decisiv în politica românească şi că cel mai important rezultat al său va fi memoriul comun al celor doi prelaţi români pentru aprobarea întrunirii unui forum românesc. Liniamentele sale principale au fost stabilite la Sibiu şi definitivate la Blaj, acesta fiind totodată prilejul pentru aplanarea disensunilor dintre cele două centre bisericeşti pentru mitropolia ortodoxă.

           Ministrul de stat Schmerling, denunţând vehement, deopotrivă, sloganul ameninţărilor din exterior, vânturat şi în cazul sârbilor, ca şi politica tergiversărilor şi ezitărilor, se pronunţă pentru aprobarea conferinţei româneşti, căci nu vede de ce acei care o solicită deschis şi onest să fie mai rău trataţi decât alţii ale căror întruniri se ţin fără nici un fel de aprobare. Prudent, Schmerling evită cu grijă numele de congres, ale cărei rezonanţe paşoptiste stârneau ostilitate şi stăruie asupra aspectului de continuitate a conferinţei din 1861.

            Se va emite la 17 februarie aprobarea imperială pentru o „conferinţă continuativă” a românilor din Transilvania care să se întrunească la Sibiu, cu participarea a 120–150 persoane şi unde să se publice rezoluţia din 18 octombrie 1862 şi să se adopte o adresă de mulţumire a naţiunii faţă de împărat. Aceasta era în ochii forurilor vieneze tot ceea ce urma să se întâmple la Sibiu.

           Iniţial Bariţiu includea în ordinea de zi pe care el o schiţează toate marile probleme ale momentului: raporturile Transilvaniei cu Imperiul, structurarea dietei, folosirea limbilor naţionale în viaţa publică, consiliile municipale, recunoaşterea politică a românilor, congresul lor naţional anual, raporturile româno-săseşti.

           Dacă la Blaj Şuluţiu acceptă fără obiecţii propunerile cărturarului braşovean, prelatul ortodox din Sibiu le priveşte dimpotrivă ca o ingerinţă în prerogativele proprii – „regulamentul sunt eu”, spune el – de natură să prejudicieze, prin radicalismul lor, cauza naţională. În deplin acord cu viziunea oficialităţilor asupra conferinţei, în proiectul său Şaguna lăsa celor doi capi bisericeşti, preşedinţii viitorului forum, o libertate neîngrădită în direcţionarea dezbaterilor adresei de adeziune, ca şi a altor aspecte „cu caracter continuativ” legate strict de problemele naţiunii.

           În faţa acestei situaţii Şuluţiu acceptă fără a mai intra în dispute propunerea omologului lui. Şi unul şi celălalt erau pe deplin conştienţi de vulnerabilitatea poziţiei româneşti într-un moment când la Viena se tratau cu politicienii conservatori maghiari condiţiile unei reconcilieri, când marea insurecţie a polonezilor din teritoriile ocupate de Rusia ajungea la apogeul ei.

           Dar ceea ce îngrijorează cu deosebire pe fruntaşii români sunt veştile care circulă privind tentativa dualistă din martie 1863, pornită din partea lui Francisc Iosif însuşi şi desfăşurată în cadrul Cabinetului cu miniştrii maghiari membri ai acestuia. Se opresc astfel, dintr-odată, toate mişcările în privinţa Transilvaniei, ale cărei afaceri publice sunt privite la Viena prin prisma concesiilor ce trebuiau făcute maghiarilor.

            Abia după eşecul acestei încercări de conciliere, cea mai serioasă între 1861 şi 1865, întrunirea dietei Transilvaniei devine o problemă de actualitate imediată, iar legea electorală provizorie, pregătită la Cancelaria ei aulică, va intra, în sfârşit, în dezbaterea miniştrilor vienezi de-a lungul unei săptămâni întregi.Cu aceasta se zădărnicea şi ultima tentativă a cancelarului maghiar Forgács de a câştiga timp prin examinarea prealabilă a proiectului de către o comisie specială de oameni politici transilvăneni, cunoscători ai situaţiei.

            La primele calcule care se fac chiar şi majoritatea relativă în dietă a românilor, impusă de interesul politic direct al regimului în acest moment, apare cu totul problematică, condiţionată de modul desfăşurării alegerilor, de apartenenţa naţională a membrilor dietali numiţi de împărat. Toate aceste incertitudini, care îşi vor pune adânc amprenta asupra desfăşurării lucrărilor forumului românesc de la Sibiu, sunt exprimate sintetic de mitropolitul blăjean atunci când scrie lui Bariţiu: „ … causa naţională ne stă acăţată numai de un fir de păr. Un pas, un cuvânt smintit poate stricta la tot viitorul nostru”.

                Urmărind cele două liste de invitaţi, întocmite la Sibiu şi Blaj, fiecare cu câte 75 de nume, câte 50 de laici şi câte 25 de clerici, ceea ce constatăm în primul rând este o masivă participare, într-o perfectă simetrie, a funcţionarilor de stat: 40 la greco-catolici, 37 la ortodocşi. Funcţiile pe care unii dintre ei le poartă sunt dintre cele mai înalte: consilieri şi secretari aulici şi guberniali, şefi de unităţi administrative, juzi primari. Capul de listă este Ladislau Vasile Popp, vicepreşedinte al Guberniului, cea mai înaltă demnitate deţinută până atunci de un român, a cărui prezenţă a fost solicitată în mod special de Şaguna cancelarului aulic.

                Urmează şi într-o parte şi în cealaltă grupul compact al protopopilor (18+23), căruia i se adaugă, iarăşi simetric, pâlcul răzleţ al oamenilor independenţi economic, liber-profesioniştilor şi ofiţerilor pensionaţi – 10+11+5 – luaţi laolaltă din amândouă confesiunile. Aceştia sunt cei care se vor aduna în 19 aprilie, Dumineca Tomii, în sala mare de la hotelul Römischer Kaiser din Sibiu pentru a dezbate marile probleme care se ridicau în faţa naţiunii lor.

           Chestiunea centrală era aceea a atitudinii faţă de actele fundamentale de guvernare din 1860 şi 1861 care puneau în cauză întreg ansamblul politicii româneşti. Nu este vorba, cum s-ar putea crede, despre alternativa acceptării sau respingerii lor, despre o incertitudine privind orientarea naţiunii spre Viena, sau spre Pesta, căci opţiunea politică făcută în mai 1848, întărită de evenimentele revoluţiei, de sacrificiile războiului civil, de hotărârile conferinţei din ianuarie 1861 nu intra câtuşi de puţin în discuţie.

              Se evocă mereu şi mereu perspectiva sumbră a uniunii cu Ungaria, împotriva voinţei majorităţii populaţiei ţării, reducerea acesteia la statutul de minoritate, spectrul maghiarizării.Iar forţa acesteia, spun ei, se va îndrepta în primul rând împotriva românilor şi va fi cu atât mai puternică cu cât rezistenţa lor va fi mai mică. Opţiunea pentru calea maghiară în 1863 ar fi fost, scrie „Concordia”, un adevărat suicid naţional.

             Avantajele orientării tradiţionale spre Viena erau, prin comparaţie, mai mult decât evidente.Ea aducea cu sine, pe de o parte perspectiva menţinerii autonomiei Transilvaniei, cu tot ce implica aceasta pentru români şi, pe de altă parte, posibilitatea încadrării lor mai echitabile în sistemul de stat.

            Ceea ce îngrijorează foarte mult în privinţa colaborării cu guvernul central era nu atât ameninţarea germanizării şi a centralizării, cât eventualitatea ca acesta să se folosească de români pentru a presa asupra maghiarilor spre a grăbi reconcilierea cu aceştia, pentru ca apoi ei să fie din nou sacrificaţi.Pe de o parte, prelaţii şi înalţii funcţionari de stat, având în vedere imperativele politicii vieneze ale momentului, sunt pentru acceptarea imediată şi fără condiţii prealabile a noului statut constituţional, pentru a nu se pierde iremediabil printr-o supralicitare periculoasă un moment pe cât de favorabil, pe atât de instabil.Verbum regium era pentru Şaguna, Şuluţiu şi V.L. Popp, marii actori ai scenei, o garanţie suficientă că ulterior doleanţele naţiunii vor fi satisfăcute.

            Existau, de asemenea, deosebiri de vederi şi în ceea ce priveşte prioritatea pe care urmau să o primească la Viena problemele româneşti. Dacă episcopul Şaguna, clerul şi laicii din jurul său, aşază de la început pe primul plan instituirea mitropoliei ortodoxe pentru românii din Imperiu, prelatul greco-catolic din Blaj şi cei din jurul său, beneficiari efectivi ai statutului mitropolitan încă din 1855, se arată preocupaţi în primul rând de soluţionarea problemelor politice ale naţiunii.

             Rezolvarea acestora ei o vedeau sub forma unei autonomii cât mai reale, după modelul săsesc, fără teritoriu naţional, dar cu un organism de conducere propriu, cu o representare proporţională în aparatul administrativ, cu o participare majoritară în forul legislativ, cu un fond bănesc naţional. Or, Viena aristocratică şi conservatoare, oricât de strâmtorată în acest moment, nu era dispusă să plătească un asemenea preţ, care ar fi adus cu el o adevărată bulversare a situaţiei politice din Transilvania, cu totul inacceptabilă din punct de vedere social şi incompatibilă orientării sale centralizatoare.

            Cu atât mai puţin de dorit cu cât era vorba despre o provincie cu o importanţă strategică esenţială în răsărit, situată în directa vecinătate a statului român unit.Apreciind la rece situaţia, conducătorii români, uniţi şi neuniţi la un loc, vor trebui în 1863 să accepte limitări drastice ale statutului politic primind în schimb compensaţii pe plan confesional, chiar şi acestea mult mai restrânse decât se scontau: viitoarea mitropolie ortodoxă nu numai că nu încorpora Bucovina, dar pierdea şi episcopatul compact românesc al Timişoarei.

              Toate aceste dezacorduri nu s-au manifestat atât în mod deschis în şedinţele publice de la Împăratul Romanilor, animate şi aşa de prezenţa masivă a studenţilor români de la Academia săsească de drept, cât în întâlnirile particulare care le premerg şi le acompaniază. Astfel, potrivit consemnărilor ulterioare ale lui Bariţiu, în pre-seara Conferinţei el a avut o foarte lungă discuţie cu V.L. Popp asupra momentului intrării românilor în Reichsrat, fără să poată ajunge la un punct de vedere comun. Tot Bariţiu este cel care ne informează câţiva ani mai târziu despre consensul care se realizează în aceste zile între cei doi capi bisericeşti asupra primatului care urma să fie acordat chestiunii mitropoliei ortodoxe în raport cu dezideratele politice, ceea ce însemna o nouă capitulare a Blajului.

               Ca o recunoaştere tacită, bătrânul mitropolit greco-catolic, cedează întreaga onoare a reprezentării naţiunii în capitala Imperiului episcopului Şaguna, marele protagonist al acestui moment. Acesta este cel care are ultimul cuvânt atât în spatele scenei, cât şi în luminile ei, atât înainte, cât şi în timpul conferinţei, cel care este privit la Viena ca adevăratul conducător al românilor, omul de energia şi voinţa căruia depindea succesul noilor demersuri.

             Consensul prelaţilor, între care existase o tensiune surdă tocmai din cauza mitropoliei, era un fapt esenţial, căci doar uniţi românii puteau oferi guvernului central o garanţie acceptabilă.Nimic nu ar fi putut dăuna mai mult cauzei naţionale în acest moment decisiv, când toată atenţia era concentrată asupra românilor, decât manifestarea publică a unor disensiuni confesionale.

            La fel ca şi în 1861, cuvântările inaugurale aparţin celor doi capi bisericeşti, preşedinţii Comitetului Naţional, preşedinţii Conferinţei. Cea a lui Şuluţiu ne lasă să întrevedem, sub patetismul ei, încărcătura emoţională a întâlnirii româneşti de la Sibiu, atunci când vorbitorul, considerat cel mai strălucit orator greco-catolic al epocii, înfăţişează cu frazele sale lungi, baroce, arhaice, suferinţele trecutului feudal, dezideratele prezentului şi, foarte stăruitor, credinţa tradiţională a românilor faţă de Casa domnitoare, ataşamentul lor pentru unitatea Imperiului.

          Şaguna, mai plat, dar mai direct, rememorează momentele principale ale eforturilor politice româneşti începând din mai 1848, la care a participat personal, veştejeşte şi el trecutul vorbind despre cele şapte păcate cunoscute ale vechii constituţii transilvănene, cărora le adaugă şi cele trei teritorii aşa-zis naţionale şi încheie făcând o paralelă între mişcările irlandezilor, evocate pe larg, şi acelea ale românilor transilvăneni, între acţiunile lui O’Conell şi, aluziv, acelea ale lui însuşi.Şi unul şi celălalt insistă asupra importanţei istorice a momentului „de viaţă şi de moarte” care se trăia şi pledează pentru cea mai serioasă cumpănire, calm şi precauţie.

            Tonul dezbaterii propriu-zise a adresei conferinţei către împărat, scopul principal, dacă nu chiar unic al convocării sale, este dat de prelatul ortodox cu prezentarea amănunţită a principiilor Diplomei liberale din octombrie 1860 şi a importanţei ei pentru români. În mod special se insistă asupra principiului proclamat de ea, al deplinei egalităţi a naţiunilor şi confesiunilor Imperiului cu tot ceea ce implica el pentru români.

           Acelaşi lucru îl face, cu o mare introducere istorică, şi vicepreşedintele gubernial V.L. Popp cu deosebirea că el aşază accentul pe Patenta constituţională din 1861, pe care o înfăţişează, ca şi Şaguna de altfel, ca o continuare firească a Diplomei, ca o transpunere practică a acesteia, fără să lase să se vadă – cum ar fi putut un atât de înalt funcţionar ca el să o facă? – smucitura centralistă pe care ea a operat-o pe contul autonomiei provinciilor istorice ale Imperiului, inclusiv pe cel şi aşa atât de încărcat al Transilvaniei.

             În replică, Bariţiu, apostrofat repede de prelatul ortodox, dar aplaudat de participanţi şi mai ales de galerie, referindu-se la carenţele celor două acte de guvernare în privinţa drepturilor democratice: libertatea persoanei şi întrunirilor, libertatea cuvântului şi a tiparului, siguranţa domiciliului, anunţă un amendament propriu, fie la adresa către împărat, fie la memoriul naţional ce urma să o însoţească. Tot el este acela care formulează rezerve faţă de rescriptul imperial din 21 decembrie 1860, prin care se reglementa, până la dietă, folosirea limbilor naţionale în viaţa publică.

              Adresa conferinţei către Francisc Iosif, elaborată în cadrul unei comisii speciale şi adoptată în plen în cea de a treia zi a dezbaterilor, este, desigur, ceea ce trebuia să fie: pe de o parte se aduc mulţumiri împăratului pentru rezoluţia favorabilă din 18 octombrie 1862, „cheia mult dorită care să deschidă [românilor] porţile edificiului sistemului de stat”, pe de altă parte se exprimă adeziunea fără rezerve faţă de Diplomă şi Patentă. Întrunirea dietei Transilvaniei – textul rescriptului dietal fusese dezbătut în Cabinetul vienez în 16 aprilie, cu trei zile înaintea Conferinţei – va da naţiunii române, se spune în adresă, ocazia de a conlucra ca factor constituţional la întărirea unităţii Imperiului.Voturi de încredere se dau, de asemenea, cancelarului Nádasdy şi guvernatorului Crenneville.

                În cea de a patra şi ultima zi a lucrărilor sunt dezbătute şi adoptate revendicările naţiunii care urmau să fie înaintate împăratului într-un memoriu separat. Acestea erau: recunoaşterea legislativă a egalităţii naţiunii române şi confesiunilor sale, introducerea limbii ei în viaţa publică, autonomia Transilvaniei şi reanexarea Partium-ului, o nouă împărţire administrativ teritorială, reprezentarea românilor în dietă şi în aparatul de conducere proporţional cu obligaţiile lor faţă de stat, înfiinţarea unui tribunal suprem, reprezentarea echitabilă a românilor în dregătoriile cardinale, recunoatşerea dreptului lor de coproprietari ai averilor naţionale săseşti, dotarea bisericilor şi şcolilor româneşti, instituirea unei universităţi comune transilvănene şi a unei bănci ipotecare pentru populaţia rurală.

          Cu excepţia a patru dintre ele (Partium-ul, Universitatea, averile săseşti, înzestrarea bisericilor şi şcolilor) acestea erau cuprinse într-un fel sau altul în rescriptul imperial pentru dietă, dezbătut, fapt semnificativ, tocmai în aceste zile.

           Prezentarea la Viena a hotărârilor conferinţei s-a făcut de către o delegaţie de zece persoane puse sub conducerea episcopului Şaguna. Ea a fost primită în capitală „solemn şi splendid”, „ca nici o altă delegaţie românească, scrie „Telegraful român”, de când în naţiunea română există o scânteie de viaţă politică”. I se acordă, în 4 mai, o audienţă festivă la împărat, este primită de către cei mai importanţi miniştri, se dau în onoarea sa mai multe recepţii oficiale, cu participarea unor înalţi demnitari de stat: miniştri, primarul Vienei, preşedintele Consiliului de stat, deputaţi, senatori, ziarişti, bancheri, militari, literaţi, cu concursul orechestrei dirijate de Johann Strauss.

            Împăratul dă delegaţilor un răspuns cordial, se ţin discursuri, se rostesc toasturi. Pretutindeni înzestrarea diplomatică, prestanţa personală, înfăţişarea marţială a episcopului Şaguna, aflat în acest moment în punctul de apogeu al traiectoriei sale politice, fac o puternică impresie.

          La rândul lor ziarele guvernamentale vieneze, pentru a doua oară după 1848, descoperă, uimite, compasive, afabile, la marginile de răsărit ale Imperiului o naţiune renăscândă, se fac apărătoarele drepturilor sale, se minunează de miracolul dăinuirii sale latine. „Botschafter”, oficiosul ministrului-preşedinte Schmerling, rezumând cuvântarea lui Şaguna rostită în faţa împăratului, elogiază pătrunderea politică a conducătorilor români, care nu s-au lăsat pradă nici „visului celui de peste culmile Carpaţilor”, nici ademenirilor maghiare.

            În mijlocul valului bunăvoinţei oficiale la adresa românilor, „Wiener Zeitung” din 9 mai publică textul rescriptului dietal şi noile norme electorale, iar ceva mai târziu, la 25 iunie, pe cel privind planul înfiinţării mitropoliei ortodoxe. Şi unul şi celălalt erau obiective îndelung aşteptate de români care vor marca, oricâte limitări cuprindeau ele faţă de aşteptările celor cărora le erau adresate, puternice salturi înainte faţă de trecut.

          Se articula astfel, prin concesii şi cedări reciproce, suportul unei colaborări politice neobişnuite şi fragile care va dura timp de mai bine de un an până la începutul negocierilor dualiste, colaborare care va aduce pe români, fie şi pentru o perioadă scurtă, în prim-planul scenei politice a Transilvaniei, va face posibilă întrunirea la Sibiu, în 1863–1864, a unei diete profund înnoite şi în acelaşi timp profund înnoitoare.

Surse:

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Reteg%20-%20Conferinta%20nationala.htm

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/miscarea-nationalista-in-transilvania-1860-1914

Se împlinesc 155 de ani de când, la Sibiu, la 7 aprilie 1863, a avut loc un Congres naţional al românilor, care a…

Publicată de RADOR – Pagina Stirilor Inedite pe Sâmbătă, 7 aprilie 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (25)

https://biblioteca.regielive.ro/referate/istoria-romanilor/cateva-aspecte-ale-dietei-transilvaniei-din-sibiu-1863-1864-301535.html

https://www.academia.edu/5146102/Camelia_VULEA_-_Din_activitatea_lui_Dimitrie_Moldovan_dup%C4%83_1863._Participarea_la_dieta_de_la_Sibiu

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here