S-a întâmplat în 6 noiembrie 1947

0
43

S-a întâmplat în 6 noiembrie 1947: Adunarea Deputaţilor votează o moţiune de neîncredere în activitatea grupării politice liberale conduse de Gheorghe Tătărăscu, reprezentanţii liberali fiind înlăturaţi din guvernul Groza (practic, din acel moment, activitatea Partidului Naţional Liberal încetează, până în ianuarie 1990).

      După 23 august 1944, invocând calitatea sa de secretar general al P.N.L., Gheorghe Tătărescu, care începuse o acțiune politică proprie, susținut de un grup de partizani, încă din vremea dictaturii lui Ion Antonescu, a încercat să strângă în jurul său întregul partid și să imprime orientarea pe care o socotea acum necesară: elaborarea unei politici interne de centru-stânga, de reforme sociale și politice menite să adapteze România evoluției europene generale în acest sens, în perioada de după război.Despre politica externă, Tătărescu considera că ea trebuia dusă pe raporturi prioritare de alianță cu Uniunea Sovietică în a cărei sferă de influență era convins că România intrase odată cu încheierea conflagrației mondiale.
      Credința lui Gheorghe Tătărescu, împărtășită în anumită măsură și de reprezentanți ai P.N.L. de sub șefia lui C. I. Brătianu, era că numai prin această adaptare la împrejurările create în urma războiului, partidul putea să supraviețuiască.Tătărescu a încercat, în mai multe rânduri, să ia legătura cu Dinu Brătianu în vederea înfăptuirii unității liberale.El considera că „gravitatea problemelor ce interesează viitorul nostru” îl îndeamnă la aceste demersuri, iar neînțelegerile din partid trebuiau lăsate la o parte. Dinu Brătianu a rămas, însă, intransigent la cererile lui Tătărescu nerăspunzându-i la nici una din scrisori. În aceste condiții, Tătărescu a început o laborioasă campanie în toată țara pentru reorganizarea Partidului Național Liberal în jurul său. La 1 iulie 1945, Delegații de la Congresul general al partidului au proclamat, în unanimitate, pe Gheorghe Tătărescu președintele noului Partid Național Liberal. Erau acum oficial două partide liberale: P.N.L.- Dinu Brătianu și P.N.L.- Tătărescu.
       Gheorghe Tătărescu a fost unul dintre puținii oameni politici români care în anii celui de-al doilea război mondial nu și-a făcut iluzii în mult așteptatul sprijin anglo-american pentru România. În septembrie 1943, el îi spunea diplomatului român Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.La sfârșitul anului 1944, România se afla sub ocupația trupelor sovietice.Regimul instaurat pe 23 august nu putea fi schimbat însă peste noapte cu unul comunist. Partidul Comunist din România nu avea capacitatea să preia singur puterea, iar, pe de altă parte, sovieticii voiau să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților ei occidentali.
       Tătărescu s-a arătat dispus la colaborare, probabil în ideea că înțelepciunea și prestigiul său politic îi vor da câștig de cauză în fața sovieticilor. Dar în tot timpul colaborării sale guvernamentale, Gh. Tătărescu nu a putut să depășească condiția de „tovarăș de drum” pe care Kremlinul i-o fixase tacit.După mai multe discuții pe această temă, liderii comuniști au ajuns la concluzia că ar putea avea beneficii dintr-o colaborare cu Tătărescu. Gheorghiu-Dej spunea că „Tătărescu cunoaște foarte multe fapte.Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție impotriva lui Maniu, ar fi bine. De o mie de ori este mai compromis Iuliu Maniu decât Tătărescu”.
      Și Lucrețiu Pătrășcanu era de acord cu colaborarea cu Tătărescu: „…cred că Tătărescu trebuie păstrat ca o rezervă întru-cât reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată”. Prin apropierea lui Tătărescu de F.N.D., comuniștii urmăreau să atragă în noua formațiune politică și câteva personalități liberale sau țărăniste loiale acestuia.Liderii comuniști, chiar dacă nu recunoșteau, se temeau, totuși, de calitățile diplomatice ale fostului premier. De aceea, o condiție unanimă pentru colaborarea cu Tătărescu era interzicerea ca acesta din urmă să facă parte din guvern. Vasile Luca spunea că „ …este exclus ca Tătărescu să fie membru al guvernului”.
       Stalin a trimis la București pe A. I. Vâșinski, la 28 februarie 1945, iar pe 6 martie acesta a impus noul guvern Petru Groza. Cu toată opoziția celor din F.N.D., Gheorghe Tătărescu și unii dintre adepții săi au intrat în guvernul nou format, Tătărescu fiind vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine.Dușmanii și adversarii politici ai lui Tătărescu nu au aprobat intrarea politicianului în Guvernul Groza și l-au calificat drept trădător.
       În august 1946, delegația română condusă de Gheorghe Tătărescu pleacă la Conferința de Pace de la Paris.Când a luat cuvântul, ministrul român de Externe s-a mulțumit să ceară ușurarea clauzelor economice din partea Angliei și Americii, dar chestiunile vitale – frontierele de nord-est și plecarea trupelor rusești din țară – nu au fost atinse. Despre aceasta, generalul Constantin Sănătescu spunea că „Nu se poate ca Gheorghe Tătărescu să nu răspundă de aceste abuzuri”.
        La 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe și conducător al delegației române, își va pune semnătura pe Tratatul de Pace.Conștient de istorica răspundere, Tătărescu simte nevoia unei justificări prin declarații care le face în preajma plecării la Paris. El afirma că Tratatul de Pace „Trebuie considerat ca un sfârșit și, totodată, ca un început… El lichidează un război pierdut… și constituie un punct de plecare pentru o viață nouă…” Pe când se afla în fruntea delegației României la Paris, Gheorghe Tătărescu a fost îndemnat de oamenii politici români din emigrație să nu semneze și să rămână în străinătate. Răspunsul demnitarului a fost unul calm, cu liniștea celui care se sacrifică: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână.Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. La Ialta, Occidentul ne-a predat rușilor. Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei […] Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor.Resping eroismul prin procură dată altora”.
       Odată semnat Tratatul de pace, încep atacurile fățișe la adresa lui Tătărescu și a grupării sale.În mai 1947 se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să-l discute în Guvern. În memoriu se aduceau numeroase critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului din care încă făcea parte. Organul central de presă al P.N.Ț.”Dreptatea” titra: „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat…”.Văzând că nu mai poate salva nimic, Tătărescu a încercat să se justifice într-un articol publicat în propria gazetă, „Drapelul”. El declara că participarea sa și a partizanilor săi la această guvernare a vrut să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare în guvernul Groza.
     Toate încercările lui Tătărescu de a ieși dintr-o situație devenită imposibilă au fost zadarnice. La 5 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe.În ziua următoare toți miniștri tătărescieni sunt demiși.Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.Politicianul nu a rămas în închisoarea din Sighet decât până în decembrie 1950, când este adus la București și depus în vestitul arest “B.J” al Securității, situat în Calea Plevnei.
      Nedumerit asupra motivelor pentru care fusese adus de la Sighet la București, Tătărescu încearcă să aducă din proprie inițiativă un supliment de informații despre activitatea sa politică trecută, întocmind un foarte lung memoriu referitor la istoria politică a României în care a fost direct implicat în perioada 1912- 1947. Așa se face că la 20 iulie 1951 termină de scris și semnează respectivul memoriu, în sprijinul anchetatorilor care să-i cunoască trecutul politic dar și vederile de viitor, si în credința că autoritatea superioară va judeca în cunoștință de cauză și va decide cu un ceas mai devreme asupra situației sale de deținut politic încercat și de o grea suferință fizică, pe lângă încărcătura morală și presiunea psihică cauzate de starea în care se afla.
      Memoriul este un document de istorie politică, în care sunt menționate cele mai multe din acțiunile politice ale lui Gheorghe Tătărescu, minus, evident, cele care prin natura împrejurărilor i-ar fi îngreunat și mai mult situația de deținut politic. Din decembrie 1950, când fusese adus de la penitenciarul Sighet, în arestul din București al Securității, și până în vara anului 1951, nu se hotărâse încă nimic în privința sa.În vreme ce Gheorghe Tătărescu era ținut în arestul Securității din Calea Plevnei, lucrătorii din serviciul Evidență al Ministerului Securității Statului căutau în arhive probele incriminatorii din activitatea trecută a lui Tătărescu, pentru a le putea folosi în scop de intimidare în anchetele la care era supus, legate nemijlocit de „Cazul Pătrășcanu” .
       În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână declarația atât de așteptată de Gheorghiu-Dej și oamenii sai. Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. Când a fost, mai târziu, eliberat, în 1955, aproape concomitent au fost amnistiați de restul pedepsei și condamnații din „Procesul Pătrășcanu”.După doi ani de suferinţe, Gheorghe Tătărescu a decedat pe un pat de spital din Bucureşti, pe 28 martie 1957, la vârsta de 71 de ani.
Surse:
Cazul Gheorghe Tătărescu – Plata și răsplata „tovarășilor de drum”, Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 2003
Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu şi PNL, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=1259

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/istoria-comunismului/comunism-gheorghe-tatarescu-si-guvernul-groza-20289.html

http://www.revistamemoria.ro/wp-content/uploads/2017/10/86-sorin-popescu-familia-tatarescu.pdf

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here