S-a întâmplat în 6 noiembrie 1494

0
51

S-a întâmplat în 6 noiembrie 1494: S-a născut Suleiman (Soliman) Magnificul, sultan al Imperiului Otoman. Süleyman I, supranumit Kânûnî („Legislatorul”), cunoscut în lumea creştină ca Soliman „Magnificul”, a fost unul dintre puţinii sultani otomani care a urcat pe tron fără vărsare de sânge, fiind unicul fiu supravieţuitor al lui Selim I. Domnia sa impresionantă (1520-1566) a marcat apogeul Imperiului Otoman.

        Soliman a fost atât beneficiarul cuceririlor străluciţilor săi înaintaşi, cât şi artizanul celui mai puternic stat din lume, în secolul al XVI-lea stăpânind teritorii însemnate pe trei continente.Sub conducerea măreţului sultan, Imperiul Otoman a atins extinderea teritorială maximă (cuceririle ulterioare nu vor fi decât efemere sau minore, precum Creta şi Cipru) şi s-a transformat într-un succesor veritabil al statului Bizantin;dar nu al vestigiului cucerit de Mahomed al II-lea, ci al Imperiului Roman de Răsărit de la apogeul său. În timp ce Soliman urca pe tronul Imperiului Otoman, Europa era sfâşiată de lupta dintre cei mai puternici monarhi din lumea creştină.Carol V de Habsburg şi Francisc I, regele Franţei, candidau pentru coroana Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Principii electori au considerat că împăratul cel mai potrivit este Carol V (Quintul). Însă alegerea făcută de aceştia nu a adus pacea în inima Europei creştine. La începutul anului 1521 a început războiul între cei doi. În aceeaşi perioadă, Soliman a reuşit în scurt timp să obţină câteva victorii militare strălucite, cucerind două puncte cheie pentru viitoarea expansiune a imperiului său. În august 1521, sultanul reuşeşte să „deschidă poarta” Europei Centrale, ocupând oraşul Belgrad, iar câteva luni mai târziu îi alungă pe cavalerii Sfântului Ioan din insula Rhodos, adevărata placă turnantă a navigaţiei în Mediterana orientală.
       Luat prizonier de Carol V, în anul 1525, la Pavia, Francisc I îi cere ajutorul lui Soliman I, considerând că Imperiul Otoman era singura putere capabilă să-i împiedice pe rivalii săi Habsburgi să ocupe toată Europa.În anul următor, o mare armată otomană invadează Ungaria.Conduşi chiar de Soliman I, turcii zdrobesc rezistenţa maghiară la Mohács, în august 1526, şi ocupă Buda. Prăbuşirea regatului ungar a reprezentat un serios semnal de alarmă pentru Habsburgi. Considerând că prelungirea campaniei militare în Europa Centrală este prea riscantă, Soliman decis să se retragă şi să nu anexeze Ungaria, ci să o transforme într-un stat vasal, precum Ţările Române. Dieta maghiară l-a ales rege pe Ioan Zápolya, însă partizanii habsburgilor l-au preferat pe arhiducele Ferdinand, fratele lui Carol V. În anul următor, acesta a ocupat Buda şi l-a alungat pe Zápolya. În 1529, Soliman a invadat din nou Ungaria şi, în luna septembrie, l-a impus ca rege pe Ioan Zápolya. Acesta a acceptat suzeranitatea sultanului şi s-a angajat să plătească tribut. Pentru a garanta această stare de fapt, o garnizoană de ieniceri a rămas în Buda.
      Deşi se apropia iarna, iar sezonul de campanie militară era pe sfârşite, Soliman nu s-a mai retras, ci a continuat înaintarea până la Viena.Abia după un asediu de trei săptămâni al capitalei habsburgice, insuficient pregătit, sultanul a fost nevoit să se retragă. Însă Ferdinand nu avea să accepte faptul că „tronul său” era ocupat de un vasal al sultanului. Pe fondul conflictului dintre otomani şi Habsburgi a urmat un adevărat joc „de-a şoarecele şi pisica”, Ferdinand invadând Ungaria, apoi retrăgându-se din faţa represaliilor turcilor conduşi de Soliman.După moartea lui Ioan Zápolya, în anul 1541, Ferdinand a invadat din nou Ungaria. De data aceasta, Soliman a decis să îşi modifice strategia. El a intrat din nou cu armata sa în Ungaria, i-a trimis pe văduva lui Zápolya şi pe tânărul fiu al acesteia în Transilvania şi a transformat regatul maghiar în provincie otomană, guvernată de un beylerbey.
         Pe lângă alianţa cu Franţa, Soliman a încercat să cultive un alt aliat european, Liga de la Schmalkalden a principilor protestanţi germani, care luptau contra habsburgilor catolici. Sultanul le-a trimis o scrisoare în care care îi îndemna să colaboreze cu Franţa împotriva împăratului Carol V. Soliman îi asigura de sprijinul său şi le promitea că dacă armatele otomane vor pătrunde în Europa Occidentală, turcii vor recunoaşte protestantismul.Mai mult, sultanul îi asemăna pe protestanţi cu musulmanii, deoarece şi aceştia distrugeau „idolii” (imaginile cu caracter religios) şi se ridicau împotriva Papei.
       Această politică otomană de adâncire a lipsei de unitate a politică a Europei prin sprijinirea disensiunilor religioase a fost însă numai parţial fructuoasă pentru ei.Pe de o parte, sub protecţia otomană, Ungaria a devenit un adevărat bastion al calvinismului, unii contemporani europeni vorbind în batjocoră despre „calvino-turcism”.Calvinii francezi au susţinut alianţa cu Imperiul Otoman, împotriva Spaniei catolice, iar masacrarea acestora în noaptea Sf. Bartolomeu a supărat profund conducerea otomană.În schimb, Martin Luther şi partizanii săi au avut o conduită diferită. Iniţial, reformatorul religios susţinea că ameninţarea otomană era o pedeapsă divină pentru decăderea morală a Europei creştine (catolice), însă atunci când ameninţarea otomană a devenit foarte periculoasă pentru Germania, lutheranii nu au ezitat să-i sprijine pe Habsburgi, atât militar, cât şi financiar. Însă acest sprijin nu a fost gratuit, ei reuşind să obţină astfel importante concesii pentru cultul lor.Mulţi istorici acceptă faptul că presiunea exercitată de otomani în prima parte a domniei lui Soliman I (1521-1525) i-a forţat pe Habsburgi să le ofere tot mai multe concesii protestanţilor, fiind un factor foarte important în recunoaşterea şi ascensiunea protestantismului în Europa.
        Cucerirea Constantinopolului, noua capitală a Imperiului Roman, făcuse din Mehmed al II-lea urmaşul legitim al împăraţilor romani, iar literaţii bizantini şi umanişti din anturajul Cuceritorului îi încurajau aspiraţiile la „monarhia universală”. În plus, Selim I a devenit protectorul locurilor sfinte ale Islamului, după înfrângerea mamelucilor din Egipt, iar Soliman îi alungă pe safavizi din Irak şi ocupă Bagdadul. Tradiţiile imperiale ale Romei şi ale Islamului au fost reunite sub sceptrul lui Soliman.Sultanul se considera urmaş legitim atât al cezarilor, cât şi al califilor.De unde şi ironia manifestată în scrisorile sale faţă de pretenţiile Habsburgilor la titlul de împărat. Soliman îl considera pe Carol Quintul doar „regele Spaniei”, iar pe fratele lui, Ferdinand, doar „regele Vienei” sau al cehilor.De asemenea, Soliman a emis pretenţii la „Califatul Suprem”, folosind titlul de „calif al musulmanilor”, căutând astfel, pe de o parte, să îşi afirme întâietatea în faţa celorlalţi conducători musulmani, iar pe de altă parte, să îşi sublinieze calitatea de protector al islamului. O bună parte din lumea musulmană s-a arătat dornică să accepte întâietatea otomană, mai ales sub presiunea creştinismului occidental, aflat în plină expansiune în teritoriile islamice din Oceanul Indian.
        Încă din anul 1517, în timp ce Selim I, tatăl lui Soliman, se afla la Cairo, o flotă portugheză a pătruns în Marea Roşie şi a jefuit oraşele musulmane. În timp ce şeriful din Mecca îşi strângea ce putea căra din averea lui şi se pregătea să fugă, locuitorii oraşului l-au rugat de amiralul otoman Selmân să-i salveze, iar acesta i-a alungat pe portughezi. La jumătatea secolului al XVI-lea, liderii musulmani din India şi Sumatra i-au cerut ajutorul sultanului împotriva portughezilor, folosind în scrisorile trimise către acesta, în special, titlul de „protector al islamului”.Hanatele din Asia Centrală i-au cerut sultanului să îi împiedice pe ruşi să ocupe bazinul fluviului Volga, afirmând că le vor fi tăiate căile de legătură cu Locurile Sfinte, dacă acest lucru se va întâmpla. Bineînţeles că otomanii au încercat să exploateze aceste situaţii în avantajul propriu, iar sultanul a trimis expediţii militare în India şi bazinul fluviului Volga, pentru „a păstra rutele de pelerinaj deschise”.
       La începutul domniei lui Soliman, Ţara Românească şi Moldova erau tributare Porţii Otomane, care deţinea la nord de Dunăre mai multe puncte strategice, Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, menite a asigura un control strâns asupra conducătorilor acestor state. Cu toate acestea, voievozi curajoşi nu au ezitat să înfrunte cu arma în mână colosul otoman. Însă eroismul acestora nu a reuşit împiedice transformarea Ţărilor Române în state vasale Imperiului Otoman.Domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă, a refuzat să participe la campania sultanului din Ungaria în 1521, care avea să se se încheie cu ocuparea Belgradului.Mai mult, voievodul moldovean a masacrat 4.000 de turci care au participat la o campanie de jaf în Polonia. Soliman era perfect conştient de politica lui Ştefăniţă, dar a amânat pedepsirea acestuia, ocupat fiind cu alte probleme mai importante.
      Nici în Ţara Românească nu se petreceau lucruri care să fie pe placul sultanului. Paşa de la Nicopole, Mehmed-beg, despre care se spunea că ar fi un descendent al Basarabeştilor, trecut la islamism, dorea să ocupe tronul Ţării Româneşti, ceea ce echivala cu transformarea acesteia în paşalâc. Însă ambiţiile lui s-au ciocnit de rezistenţa dârză a voievodului Radu de la Afumaţi, reprezentantul familiei Drăculeştilor.Iniţial Mehmed-beg câştigase sprijinul Craioveştilor, prefăcându-se că-l susţine pe candidatul acestora pentru tron, pe Teodosie, fiul minor al lui Neagoe Basarab. Însă, speriaţi de transformarea ţării în paşalâc, chiar şi Craioveştii trec de partea lui Radu, care este proclamat domn.Beneficiind de sprijinul boierilor, Radu reuşeşte să organizeze rezistenţa şi îl învinge pe Mehmed-beg la Gubavi, în ianuarie 1521. Deşi înfrânt şi alungat înapoi peste Dunăre, paşa nu se dă bătut, revine cu forţe proaspete şi urmează o serie de lupte care se întind aproape pe tot parcursul anului 1521. Radu de la Afumaţi obţine însă victoria decisivă în luna octombrie, curmând aspiraţiile lui Mehmed-beg.
        Se pare că Soliman nu aproba iniţiativele lui Mehmed-beg, care manifesta prea multă independenţă. Poate că aceasta este explicaţia faptului că sultanul i-a acordat oficial tronul lui Radu de la Afumaţi, în 1525.Voievodul muntean s-a prezentat personal în faţa sultanului, deşi anterior ridicase sabia împotriva otomanilor, şi a primit steagul de domnie.Radu de la Afumaţi a fost ucis chiar de boierii din familia Drăculeştilor, înfuriaţi că acesta se apropiase prea mult de Craioveşti prin căsătoria cu Ruxandra, una dintre fiicele lui Neagoe Basarab. După moartea lui, pe tronul Ţării Româneşti au urmat o serie de voievozi slabi, fapt ce i-a oferit lui Soliman posibilitatea de a se amesteca din ce în ce mai făţiş în treburile ţării.
      În anul 1527, Ştefăniţă Vodă moare otrăvit, iar Soliman acceptă acceptă ca scaunul Moldovei să-i revină fiului nelegitim al lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş, considerând că acesta va duce o politică mai favorabilă intereselor otomanilor. Însă noul domnitor îl va nemulţumi şi mai mult pe sultan. Profitând de prăbuşirea Ungariei, în urma bătăliei de la Mohács, Petru Rareş va extinde influenţa Moldovei în Transilvania. În plus, voievodul moldovean a atacat Polonia, încercând să ocupe Pocuţia, a contribuit la uciderea trimisului sultanului în Transilvania, aventurierul veneţian Aloisio Gritti, şi a încercat constituirea unei coaliţii antiotomane cu Ferdinand de Habsburg.Toate aceste acţiuni au stârnit furia sultanului, care a plănuit o expediţie împotriva Moldovei încă din 1536.Planurile lui Soliman se vor concretiza doi ani mai târziu. În 1538, sultanul invadează Moldova, în fruntea a circa 200.000 de oameni, printre care se numărau şi 3.000 de oşteni valahi, trimişi de domnitorul Radu Paisie.Această uriaşă armată otomană a făcut joncţiune cu trupele tătare, conduse de hanul Sahib Ghiray, în apropriere de Iaşi. În acest timp, Petru a reuşit să încheie pace cu polonezii şi s-a pregătit de luptă între dealurile împădurite de la Dracşani, de lângă Botoşani. Deşi voievodul moldovean dispunea de o forţă considerabilă, având în vedere resursele ţării (aproximativ 70.000 de soldaţi), bătălia decisivă nu a mai avut loc, din cauza trădării marilor boieri.
      Petru Rareş este nevoit să fugă, iar Soliman îl învesteşte cu însemnele domniei pe Ştefan, denumit mai târziu Lăcustă, acesta fiind primul domnitor al Moldovei numit direct de turci. În plus, o parte din sudul ţării (câmpia Bugeacului) este ocupată de tătari, iar cetatea Tighina este transformată în raia.Chiar dacă a fost numit direct de sultan, nici Ştefan Lăcustă nu s-a dovedit un supus fidel. El s-a răzvrătit şi a ucis garnizoana otomană lăsată la Suceava, iar succesorul acestuia, Alexandru Cornea, a atacat raialele de la Cetatea Albă, Chilia şi Tighina. Îngrijorat de situaţia din Moldova, Soliman îi dă domnia lui Petru Rareş, în schimbul unui tribut mai mare. Însoţit de o oaste otomană, Petru Rareş îl învinge pe Alexandru, în confruntarea care a a avut loc la Galaţi, în februarie 1541, şi se reîntoarce pe tron.Practic, după campania lui Soliman, Moldova va rămâne aservită Porţii timp de câteva secole.În schimb, soarta Transilvaniei s-a dovedit ceva mai bună. După transformarea Ungariei în paşalâc, Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitatea Porţii. În fruntea ţării era un principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Datorită poziţiei geografice, Transilvania s-a aflat mai puţin sub controlul otomanilor, în comparaţie cu Ţara Românească sau Moldova. Principatul a reuşit să-şi menţină autonomia chiar şi după ce Banatul a fost transformat în paşalâc, în 1552.
      Probabil că niciun lucru din lumea otomană nu a înflăcărat imaginaţia occidentalilor, de-a lungul secolelor, mai mult ca haremul sultanului, văzut ca un loc al plăcerilor senzuale neîngrădite. Nimic mai departe de adevăr! Haremul (locuinţa femeilor şi familiei sultanului) forma un fel de „palat în palat”, find o parte a uriaşului mecanism hiper-reglementat care făcea să funcţioneze instituţia Palatului imperial. Organizarea haremului, un loc izolat, interzis cu desăvârşire tuturor străinilor, lasă loc pentru poveşti fanteziste.Însă acestea nu aveau nicio legătură cu realitatea.Femeile pentru haremul sultanului erau selecţionate cu grijă din pieţele de robi sau din rândul prizonierilor de război. Când ajungeau în Palat, aceste femei sclave locuiau iniţial în comun în două mari încăperi (Camera Mare şi Camera Mică), fiind denumite acemî, adică novice sau începătoare. Începând de acum, sub stricta supraveghere a unei femei cu experienţă, ele erau educate.Învăţau principiile islamului, dar şi anumite îndemânări practice, precum dansul, broderia, cântatul sau povestirea de legende, în funcţie de calităţile lor native. Dintre acestea, erau alese patru (numărul soţiilor permise de legea islamică) favorite ale sultanului, care primeau titlul de kadin. Asta nu însemna neapărat că acestea erau soţii legale, din punct de vedere al dreptului islamic. Prima femeie care năştea un fiu primea titlul de bâşkadinşi se bucura de întâietate asupra celorlalte.Până la Soliman I, sultanii otomani luau ca soţii legale şi pe fiicele conducătorilor străini.
      Orice femeie care nu respecta ierarhia haremului sau autoritatea superiorilor era pedepsită sever, fiind evitat astfel riscul ca o novice să ajungă la inima sultanului şi să submineze autoritatea usta-lelor sau a conducătoarei haremului (vâlidé-sultân). Multe dintre femeile din harem nu ajungeau niciodată în patul sultanului, ci deveneau soţii ale pajilor, atunci când aceştia părăseau Palatul pentru a efectua servicii în afara acestuia.
     La începutul domniei lui Soliman I, haremul era dominat de mama sa.Ea a fost vâlidé-sultân până la moartea ei, în 1533. În această perioadă, kadin-a favorită a sultanului era o tânără muntenegreană, Mahidevran, numită „Gülbehar” (Trandafir de primăvară), care îi dăruise lui Soliman un fiu, pe Mustafa, chiar înainte ca acesta să urce pe tron.Ea nu avea ambiţii personale ieşite din comun, iar Marele Vizir Piri Paşa, care ocupa această funcţie încă de pe vremea lui Selim I, avea o personalitate liniştită. Toate semnele indicau că avea să fie pace în interiorul Palatului.Totul avea să se schimbe în iunie 1523. Ambiţiosul Ibrahim Paşa a preluat funcţia de Mare Vizir, iar la Istanbul a ajuns o tânără roabă de origine ucrainiană, ajunsă la palat după multe peripeţii, în urma unui raid al tătarilor în Galiţia. Zâmbetul ei era irezistibil, aşa că a primit numele de „Hürrem” (ceea ce s-ar putea traduce prin „Cea Zâmbitoare”), dar a rămas cunoscută posterităţii ca Roxelana.
       După toate aparenţele, frumuseţea ei era departe de a fi remarcabilă, însă figura ei graţioasă, farmecul personal, isteţimea ieşită din comun i-au permis ca, într-un timp relativ scurt, să pună complet stăpânire pe inima şi mintea sultanului. Gülbehar a rămas oficial sultana favorită a lui Soliman, până când Roxelana a reuşit să o exileze din Palat, în 1534, cel puţin pentru o parte a anului. Însă, după ce l-a născut pe primul ei fiu, nu mai era nicio îndoială că Hürrem era favorita lui Soliman. În acelaşi an în care a reuşit să scape de rivală, ea l-a convins pe sultan să-i ofere statutul de soţie legală, iar şapte ani mai târziu, Soliman i-a permis să părăsească haremul şi să locuiască cu el, în palatul imperial. Roxelana a ajuns treptat să dobândească o influenţă din ce în ce mai mare asupra sultanului şi, implicit, asupra conducerii statului. Începând cu Roxelana şi până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, influenţa conducătoarelor haremului (vâlidé-sultân-ele) a ajuns să domine palatul.
      Pe măsură ce Roxelana câştiga putere şi prestigiu, ea devine tot mai geloasă pe celelalte cadâne. Ambiţioasa soţie a sultanului l-a convins pe acesta să le alunge pe cele mai frumoase femei din harem, pentru a nu avea nicio rivală la afecţiunea lui. Dar asta nu a fost tot:Roxelana dorea să aibă un cuvânt de spus şi în conducerea statului, iar acest lucru nu avea cum să nu o aducă în conflict cu Ibrahim Paşa. Un adevărat război era iminent în Palat.După ce a ajuns Mare Vizir, influenţa şi averea extrem de capabilului Ibrahim Paşa au sporit necontenit, iar Soliman părea că se mulţumeşte să lase pe mâna acestuia conducerea statului. Gloria lui Ibrahim era atât de mare încât, în timpul campaniei împotriva perşilor din anul 1535, el a îndrăznit chiar să îşi aroge titlul de sultan. Nu se ştie ce rol a jucat Roxelana în eliminarea acestuia, însă în corespondenţa dintre sultan şi soţia sa, printre declaraţiile înflăcărate, prin care îl implora să se întoarcă de pe câmpul de luptă, Roxelana nu uita să se plângă de Marele Vizir.
     În seara de 15 martie 1536, Ibrahim Paşa a fost invitat la Palat.A venit fără să bănuiască nimic, a luat cina împreună cu sultanul şi s-a dus să se culce.A doua zi de dimineaţă trupul lui a fost găsit fără suflare. Fusese strangulat, iar urmele de violenţă de pe corp arătau că s-a apărat cu străşnicie. Legenda spune că pereţii haremului au fost stropiţi cu sângele său, pe care nu l-a curăţat nimeni timp de un secol, pentru a le servi drept avertisment celor care încercau să submineze legătura dintre sultan şi femeile din Palatul său.Odată îndepărtat Ibrahim, Roxelana a devenit cea mai influentă figură din anturajul sultanului.Următorii trei Mari Viziri s-au dovedit a fi nişte figuri şterse, care nu i-au pus în pericol autoritatea sultanei. În 1544, Soliman a fost convins de soţia să-i ofere demnitatea de Mare Vizir lui Rüstem Paşa, un bulgar de origine, care se dovedise foarte competent până atunci în serviciul Înaltei Porţi.Acesta se bucura de încrederea Roxelanei pentru că se căsătorise cu fiica ei, Mihrimâh. Având un ajutor de nădejde în funcţia de mare vizir, ambiţioasa sultană mai trebuia să realizeze un singur lucru:să se asigure că unul dintre fii ei îi va urma lui Soliman pe tron.
       Dintre cei 8 fii ai lui Soliman, doar 4 mai erau în viaţă la jumătatea secolului al XVI-lea:Mustafa, Selim, Baiazid şi Cihangir. Dintre aceştia, doar Mustafa nu este fiul Roxelanei. Mama lui este Gülbehar, fosta favorită a lui Soliman, femeia pe care Roxelana reuşise să o exileze din harem şi din inima sultanului.Marele suveran îmbătrânea, în 1550 avea 56 de ani, iar Roxelana ştia că dacă Mustafa va urca pe tron după tatăl său îşi va ucide fraţii, pe copiii ei. Pe de altă parte, nici soarta ei nu avea cum să fie mult mai bună:dacă va fi fost cruţată, va fi trimisă în Seraiul Vechi, locul sinistru în care sunt exilate soţiile căzute în dizgraţie sau sultanele-mame ale căror fii nu ajung pe tron. Practic, Roxelana nu avea de ales:Mustafa trebuia ucis sau el o va elimina pe ea şi pe toţi fiii ei.
        Însă acest ţel nu era uşor de atins, nici măcar de o suverană atât de ambiţioasă şi vicleană precum Roxelana.Mustafa era un om de o valoare excepţională, fiind apreciat de toţi cei din jurul său, care considerau că va fi un urmaş demn al tatălui său. Chiar dacă era foarte tânăr, faima lui ajunsese deja până în Occident, fiind un motiv foarte serios de îngrijorare pentru Europa creştină.În schimb, niciunul dintre băieţii Roxelanei nu se ridică la nivelul fratelui lor vitreg. Selim avea o reputaţie ilustrată foarte bine de porecla sa „Beţivul” (Sarhoş), despre Baiazid nu se ştia mai nimic (probabil că nu era nimic care să atragă atenţia), iar Cihangir nu putea să intre în competiţie din cauza unui handicap fizic.Mustafa era singurul fiu al lui Soliman care se putea bucura de preţuirea poporului şi existau nu puţine voci care afirmau că după o domnie de trei decenii marele padişah ar trebui să-i cedeze tronul fiului său.
        Nu se ştie dacă a existat în fapt un complot pentru a-l detrona pe Soliman şi a-l înscăuna pe Mustafa, însă acesta din urmă era perfect conştient de uneltirile Roxelanei. Dacă vreunul dintre băieţii acesteia ar fi ajuns pe tron, el nu ar fi avut altă soartă decât moartea. Aşa că nu este greu de crezut că bărbatul ajuns la vârsta deplinei maturităţi, foarte conştient de calităţile sale şi de popularitatea sa, a încercat să preia conducerea imperiului din mâinile obosite ale tatălui său, evitând în felul acesta să aştepte să primească moştenirea care i se cuvenea.Începea o luptă pe viaţă şi pe moarte între două personaje puternice care aveau în spatele lor două grupuri de interese pe măsură.Mustafa era sprijinit de cea mai mare parte a armatei, pe când Roxelana se bucura de o influenţă enormă la Curte şi în rândul birocraţiilor imperiali. În plus, sultana îl mai avea de partea ei pe Marele Vizir, ginerele său Rüstem Paşa, iar acest personaj bizar avea să joace un rol hotărâtor în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.
       În 1552, Soliman hotărăşte să pornească o nouă campanie împotriva Persiei, în fruntea căreia îl aşază pe Rüstem Paşa. Armata otomană s-a îndreptat spre sudul Anatoliei, unde a petrecut iarna.Aici Marele Vizir ţese complotul împotriva lui Mustafa. El îl trimite pe aga spahiilor, Şemsi, care se bucura de încrederea deplină a sultanului, să-i spună lui Soliman că soldaţii îl credeau epuizat, pentru că nu-l mai vedeau în fruntea lor, şi că doreau înscăunarea unui prinţ mai tânăr. De asemenea, Şemsi era însărcinat să insinueze faptul că Mustafa ar fi încurajat aceste nemulţumiri ale ostaşilor, mai mult, chiar ar fi luat legătura cu perşii, ca ei să-l ajute să urce pe tron. După ce l-a primit pe solul Marelui Vizir, Soliman a fost cuprins de mânie, a decis să amâne campania şi l-a chemat pe Rüstem Paşa la Istanbul.Putem bănui că Roxelana a profitat de lunile de iarnă ca să-l învenineze şi mai mult pe Soliman împotriva fiului său cel mare, aşa că în vara următoare, sultanul, aflat în fruntea oştilor de acestă dată, i-a poruncit lui Mustafa să se prezinte în tabăra militară pentru a oferi explicaţii şi a se apăra de crima de care era învinuit.
       Prinţul era pus în faţa unei alegeri extrem de dificile, fie îşi risca viaţa mergând în faţa tatălui său, fie refuza, ceea ce ar fi echivalat cu o recunoaştere a complotului.Mustafa a dat dovadă de curaj şi s-a prezentat în tabăra militară. Nu se ştie de ce a optat pentru acest lucru, fie pentru că se ştia nevinovat, fie pentru că se baza pe sprijinul ostaşilor. Episodul tragic în care Mustafa s-a prezentat în faţa tatălui său este relatat de cărturarul flamand Ogier Ghiselin de Busbecq, ambasador al Habsburgilor la Înalta Poartă între 1554-1562, care susţine că îl aflase de la mai mulţi martori ocular.Asasinarea lui Mustafa a avut un efect devastator asupra trupelor.Acelaşi Busbecq relatează că dacă cineva s-ar fi aşezat atunci în fruntea ienicerilor, nimeni nu ar fi putut să-l oprească, iar Soliman ar fi fost înlăturat. Lipsiţi de un lider, soldaţiI şi-au îndreptat furia asupra lui Soliman, pe care l-au jignit, afirmând că este un bătrân nebun.De mânia ostaşilor nu au scăpat nici Roxelana şi Rüstem Paşa, consideraţi răspunzători că stinseseră „soarele cel mai strălucitor, a cărui splendoare ar fi dat faimă dinastiei Imperiului”.Pentru a potoli furia armatei, Soliman a decis să-l sacrifice pe Rüstem Paşa. Ienicerilor li s-a spus că sultanul a aflat că Marele Vizir a pus la cale uciderea lui Mustafa, aşa că acesta a fost deposedat de poziţia sa, dar lăsat în viaţă.Doi ani mai târziu, când apele s-au liniştit, Rüstem Paşa şi-a reluat funcţia.
     Nici acum pericolul nu era complet înlăturat pentru Roxelana, chiar dacă Mustafa era mort, căci fiul acestuia, Murad, trăia.Hotărâtă să nimicească orice posibilă ameninţare sultana l-a convins pe soţul său că mulţimea îl aclama pe tânărul fiul al lui Mustafa ca pe un viitor sultan, iar el plănuia să-i ridice pe ieniceri împotriva lui Soliman. În cele din urmă, sultanul a fost convins de Roxelana să ordone uciderea nepotului său.Însă tragediile din familia imperială nu s-au oprit aici.În scurt timp, fiul preferat al lui Soliman, Cihangir s-a stins.Se spune că acesta a fost copleşit de durerea pricinuită de asasinarea lui Mustafa.Ar fi greşit să-i atribuim integral Roxelanei vina pentru această serie de crime. Soliman, rămas perfect lucid şi echilibrat până la sfârşitul vieţii sale, a fost mereu energic şi nemilos, mai ales atunci când era în joc soarta sa personală sau a dinastiei lui Osman. Chiar dacă a fost supus influenţei celor din jur, Soliman a ţinut ferm în mână frâiele puterii până în ultima zi a vieţii sale şi el a fost cel care a luat decizia de a îl ucide pe fiul său.
      Această serie de morţi a provocat multă vâlvă în epocă, atât în Imperiu, cât şi în afara lui.Opinia publică otomană l-a judecat extrem de aspru pe Soliman, însă şi mai sever pe Roxelana şi pe Rüstem Paşa.În Europa creştină, vestea că strălucitul fiu al lui Soliman fusese ucis chiar de propriul său tată a produs o certă uşurare.Reputaţia lui Mustafa era cunoscută şi temută. Chiar dacă nu ştiau mai nimic despre ceilalţi fii ai sultanului, europenii puteau măcar să se bucure că au scăpat de ameninţarea certă care ar fi venit odată cu înscăunarea unui sultan tânăr şi extrem de înzestrat.După această serie de crime sângeroase pare că se aşterne pacea în Imperiu. Soliman are aproximativ 60 de ani, dar dovedeşte o vitalitate remarcabilă pentru un bărbat de această vârstă din secolul al XVI-lea, şi conduce în continuare împărăţia cu o mână de fier. Splendoarea Istanbulului este neîntrecută, copleşindu-i pe vizitatorii străini. Imperiul este puternic şi bogat, însă deja încep să apară semne îngrijorătoare care prevestesc viitoarea decădere a statului otoman.
      Cu toate conflictele sale, prima parte a secolului al XVI-lea a fost o perioadă de prosperitate şi dezvoltare, atât în Europa creştină, cât şi în Imperiul Otoman.În Occident, suprafeţele cultivate şi tehnicile agricole nu mai fac faţă exploziei demografice, situaţie agravată şi de începutul unei mici „ere glaciare”, ceea ce a generat o criză de alimente şi o creştere e a preţurilor.Aceste probleme au afectat şi lumea otomană. Economia a început să se clatine, moneda să se devalorizeze, iar cheltuielile uriaşe ale armatei şi ale curţii imperiale au agravat situaţia. În diferite colţuri ale imperiului încep să apară frământări sociale, pentru calmarea cărora sunt mobilizaţi ienicerii. Aceştia reuşesc să restabilească ordinea, dar îşi însuşesc adesea pământurile şi bunurile celor răzvrătiţi, mărind iritarea populaţiei.
      Pe fondul problemelor sociale şi economice, legenda lui Mustafa ia amploare, multe pături ale populaţiei regretându-l pe prinţ. În aceste împrejurări, un individ necunoscut îşi face apariţia şi pretinde că este Mustafa, care ar fi reuşit să scape cu viaţă. El numeşte un „guvern” la Ereğli, în nord-vestul Anatoliei, iar mai multe sute, apoi mii de răzvrătiţi i se alătură.Falsul Mustafa trece în Peninsula Balcanică şi, în curând, o mare parte a Traciei, Macedoniei şi Dobrogei îl recunoaşte drept sultan.Carisma acestuia şi promisiunile sale atrag zeci de mii de nevoiaşi, cărora le împarte bogăţiile celor avuţi şi ale statului. Totuşi, răzvrătiţii nu reuşesc să captureze oraşul Edirne, pe care doreau să-l transforme în capitală. Rebeliunea eşuează după ce prinţul Baiazid îl capturează pe falsul Mustafa şi îl execută, alături de câteva mii de partizani ai săi.Însă, acest lucru nu a rezolvat problemele din sânul societăţii otomane.Amploarea acestei revolte, una dintre cele mai grave din istoria Imperiului, arată nemulţumirea unor pături sociale largi, în special a ţăranilor, afectaţi de inflaţie şi mărirea impozitelor. Creşterea populaţiei într-o perioadă în care dezvoltarea agriculturii era foarte greoaie, a condus la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, în special în mediul rural. La aceste probleme s-au adăugat cele provocate de „revoluţia preţurilor” din secolul al XVI-lea. Începeau să se acumuleze premisele unor tulburări sociale grave, însă care aveau să izbucnească mai târziu.
      După dispariţia lui Mustafa, Roxelana era liniştită.Dar asta nu însemna că pacea domnea în familia imperială. Selim şi Baiazid, cei doi fii supravieţuitori ai sultanei, care aveau amândoi în jur de 35 de ani, se urau de moarte şi singurul lucru care îi împiedica să se năpustească unul asupra celuilalt era autoritatea mamei lor. Acest impediment avea să dispară în martie 1558, odată cu decesul Roxelanei.Deşi prea puţin îi păsa de viitorul dinastiei, se pare că Roxelana l-ar fi preferat pe tron pe Baiazid, inteligent şi aparent lipsit de vicii, spre deosebire de Selim, care era grosolan, leneş şi avea o reputaţie de beţiv. După moartea mamei sale, Baizid era nerăbdător să îl înlăture pe fratele său, însă acesta reuşise să-şi asigure sprijinul ienicerilor.Încă o dată, intră în scenă Rüstem Paşa, a cărui intrigă avea să declanşeze conflictul între cei doi fraţi. Marele Vizir îl numeşte pe un apropiat al lui Baiazid, Lala Mustafa, mare maestru al Curţii lui Selim. Rüstem Paşa îl detesta pe Lala Mustafa şi a făcut această mutare în speranţa că îl va nimici pe apropiatul lui Baiazid.Însă loialitatea nu s-a dovedit a fi o virtute a lui Lala Mustafa. Ajuns în noua funcţie, acesta îşi doreşte să urce cât mai sus pe scara socială, eventual până la funcţia de Mare Vizir, aşa că-i propune lui Selim să-l împingă pe Baiazid să comită o greşeală fatală. Selim acceptă şi îi permite lui Lala Mustafa să-i trimită o scrisoare lui Baiazid în care îi propune să-l ajute să-şi ucidă fratele. Din cauza vechii lor prietenii, Baiazid nu bănuieşte că urmează să calce într-o capcană şi acceptă propunerea. În fond, aceasta era cea mai mare dorinţă a sa şi acum era convins că i s-a ivit ocazia să o îndeplinească.
       Lala Mustafa îi arată lui Selim răspunsul primit, iar acesta căzu pradă furiei.Mânia sa avea să fie sporită câteva săptămâni mai târziu, când a primit o scrisoare plină de insulte de la Baiazid, în realitate scrisă de Lala Mustafa. Selim îi arată scrisorile tatălui său, care hotărăşte să-l certe pe Baiazid tot printr-o scrisoare, care însă nu a ajuns niciodată. Lala Mustafa a aranjat asasinarea mesagerilor şi a făcut în aşa fel ca Soliman să creadă că Baiazid i-a ucis.Furios, sultanul îi retrage fiului său guvernarea Konyei şi îl trimite mai departe de capitală. Însă Baiazid refuză să părăsească oraşul şi îşi adună trupele.Nu mai era cale de întoarcere, Baiazid se revoltase împotriva sultanului. Soliman îi trimite lui Selim întăriri consistente, spahii, ieniceri şi un important corp de artilerie.Bătălia dintre cei doi fraţi s-a desfăşurat în apropierea Konyei. Depăşită numeric şi surclasată din punct de vedere al armamentului, armata lui Baiazid este înfrântă, iar prinţului nu-i rămâne decât să fugă.
       După această înfrângere, Baiazid decide să se supună autoritaţii sultanului şi îi trimite tatălui său o scrisoare în care îl imploră să-l ierte. Şi de această dată, epistola este capturată de Lala Mustafa.Ştiind că-l aşteaptă soarta fratelui său vitreg, Mustafa, Baiazid se îndreaptă spre Persia, însoţit de cei patru fii ai săi şi de o ceată de ostaşi fideli. Încântat să aibă un asemenea ostatic, şahul Tahmasp s-a deplasat personal la Tabriz pentru a-l întâmpina. Baiazid a fost primit în Persia cu deosebite onoruri, fiind copleşit cu daruri, iar şahul a organizat festivităţi somptuoase în cinstea sa.Însă, în spatele acestei primiri strălucitoare, şahul purta negocieri secrete cu Soliman pentru predarea lui Baiazid, bineînţeles pentru un preţ corespunzător.Tahmasp i-a cerut lui Soliman guvernarea Bagdadului în schimbul predării lui Baiazid şi a fiilor săi. Evident că sultanul nu avea de gând să le permită Safavizilor să se întoarcă la Bagdad, aşa că i-a răspuns evaziv.Soliman nu dorea să-i dea nimic lui Tahmasp, ci să-l silească pe acesta să-l pedepsească pe Baiazid, aşa că le-a cerut uzbecilor şi triburilor caucaziene să-l atace pe şah. Însă aceştia se temeau să înfrunte redutabila armată persană, aşa că i-au cerut sprijin militar lui Soliman. Sultanul ştia că soldaţii săi nu erau dispuşi să meargă din nou în Persia, după atâţia ani de lupte în zadar.
      După luni de zile de negocieri fără niciun rezultat, Baiazid a devenit practic prizonierul şahului, toţi soldaţii care l-au însoţit în Persia fiind alungaţi.Oficial însă, prinţul otoman rămânea „oaspetele” şahului.În cele din urmă, văzând că nu va obţine niciun teritoriu de la Soliman, Tahmasp i-a spus sultanului, într-o scrisoare, că vizita lui Baiazid i-a pricinuit cheltuieli mari. Soliman a înţeles. Tahmasp dorea bani.Sultanul a acceptat să plătească, iar şahul, care promisese că nu-l va preda pe Baiazid lui Soliman, l-a dat pe mâna unui om de încredere al lui Selim.Baiazid şi cei patru fii ai să au fost ucişi neîntârziat. Cel de-al cincilea fiu al său, în vârstă de trei ani, care se afla la Bursa, a fost ucis la ordinul lui Soliman. Ienicerul trimis să îndeplinească această misiune a leşinat când l-a văzut pe copilaşul care se îndrepta spre el pentru a-l îmbrăţişa. Imediat ce a aflat că fiul său a murit, Soliman i-a trimis lui Tahmasp 300.000 de galbeni din partea sa şi încă 100.000 din partea lui Selim, rămas singurul moştenitor al dinastiei lui Osman.
      La 1 mai 1566, Soliman pleacă în ultima sa campanie militară, generată de oprirea plăţii tributului de către Austria.Armata otomană asediază oraşul Szigetvar, care cade pe 8 septembrie.Cu două zile mai devreme, grav bolnav, bătrânul sultan Soliman I a murit în cortul său. Numai medicul său personal şi Marele Vizir, Sokullu Mehmed Paşa, fuseseră de faţă.Deşi nu-l priveau cu ochi buni pe monarhul păgân, care înspăimânta Europa creştină, cărturarii contemporani europeni erau unanimi în a-i recunoaşte măreţia. Aceştia nu au uitat să amintească de unele cruzimi ale sale (uciderea a doi dintre fii săi, în numele raţiunii de stat) sau să înflorească anumite slăbiciuni ale suveranului otoman (o prea mare supunere faţă de favoritul său din tinereţe, Ibrâhîm Paşa, ulterior faţă de Roxelana).Însă aceste aspecte negative nu au umbrit grandoarea sultanului.
     Nu se punea problema succesiunii, Selim fiind singurul moştenitor, însă dacă trupele ar fi aflat de moartea Marelui Sultan operaţiile militare s-ar fi oprit în mijlocul campaniei.Marele Vizir Sokullu Mehmed Paşa şi-a arătat acum priceperea care avea să-l ţină în funcţie sub trei sultani. El a decis să păstreze secretul privind moartea sultanului şi pune în scenă o adevărată şaradă menită a menţine moralul ostaşilor. El îi trimite un mesaj lui Selim, prin care îl anunţă de moartea părintelui său şi, cu ajutorul câtorva apropiaţi de încredere, se comportă în continuare ca şi cum sultanul ar fi viu. Numai după ce Selim, venit în întâmpinarea cortegiului, a ajuns în tabăra militară Marele Vizir a anunţat decesul sultanului.Moartea lui Soliman I, după o domnie de aproape 50 de ani, a fost resimţită ca o mare pierdere în lumea otomană. Pentru occidentali, Soliman a fost, înainte de toate, un conducător militar plin de succes, de unde şi supranumele de „Magnificul”, însă contemporanii săi otomani l-au considerat în primul rând un constructor, un făuritor de legi şi un bun administrator, care a consolidat imperiul.
      În a doua parte a domniei sale, limitele expansiunii militare au devenit evidente.De atunci Imperiul Otoman nu a mai făcut nicio mare cucerire, luptele s-au purtat doar pentru ocuparea unei cetăţi sau a unei insule. De asemenea, problemele economice au devenit din ce în ce mai pronunţate, lucru dovedit de frământările sociale severe, precum revolta „falsului Mustafa”.Cu toate acestea, este uşor să vedem de ce domnia sa a fost considerată drept o „Epocă de aur” a Imperiului Otoman. Lunga sa domnie a creat în ochii contemporanilor impresia unei stabilităţi politice şi economice, în timp ce forţa militară a imperiului a transformat statul otoman în cea mai mare putere a secolului al XVI-lea. În schimb, la câteva decenii după moartea lui Soliman, Imperiul Otoman a intrat în umbră, lăsat la marginea unei lumi care se reorganiza în jurul Atlanticului, şi fiind obligat la o permanentă defensivă în faţa puterilor europene mult mai dinamice.
Surse:
Nicolae Ciachir, Soliman Magnificul, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972,
Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2001,   p.138.
Halil Inalcik, Imperiul Otoman Epoca Clasică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996
André Clot, Soliman Magnificul, Editura Artemis, Bucureşti, 1997
Andrina Stiles, Imperiul Otoman, 1450-1700, Editura ALL, Bucureşti, 1995

http://www.ecursuri.ro/revista/nr4/lectia-de-istorie/soliman-magnificul.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/moartea-lui-suleyman-magnificul-un-secret-de-stat

http://www.mixdecultura.ro/2015/02/soliman-magnificul-adevarata-poveste-a-celui-mai-cunoscut-sultan/

https://adevarul.ro/cultura/istorie/sultanul-suleyman-dincolo-legende-inchipuiri-1_52ccecc1c7b855ff564bf8e8/index.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here