S-a întâmplat în 6 iunie 1716, 6/7

0
66
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 6 iunie 1716, 6/7: A murit (ucis de turci) Constantin Cantacuzino, stolnic, diplomat, istoric şi geograf; reprezentant de seamă al umanismului în Ţările Române; adept al unei politici antiotomane; a întocmit o hartă a Ţării Româneşti (prima lucrare cartografică românească, tipărită în greceşte la Padova, în anul 1700); autor al unei „Istorii a Ţării Româneşti” (neterminată), în care susţine, cu o argumentaţie solidă, originea romanică, unitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul Daciei.

          Constantin Cantacuzino stolnicul (n. 1639 – d. 6/7 iunie 1716) a fost un boier din Țara Românească, recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia. A făcut studii la Universitatea din Padova. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a românilor.
         A avut de asemenea multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale. Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie a fost Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au suferit în 1716 soarta lui Brâncoveanu.
         Stolnicul Cantacuzino era fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și al Elenei, fiica domnului Radu Șerban. Fratele Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667 la Universitatea din Padova, el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești.
        S-a păstrat un jurnal al învățăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează pe un instructor de origine albaneză, Caludi. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al Dunării. În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Șerban reuși să-l aducă la Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă și-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influența politică a stolnicului a fost totuși importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.
      Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la răstunarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu austriecii.
        Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall’Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei.
          Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii. Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este și autorul unei hărți a Țării Românești, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova și folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneția[8], precum și al prefeței unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ținuturile locuite de români.
        Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la sfârșitul veacului al XVII-lea. Frumusețea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironești, este menționată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puține cărți din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar și de sorginte protestantă.
        În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci și latini, scrierile filozofice și cosmografice ale lui Aristotel și comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse de oștenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei.
       De-a lungul vieții Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarlor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limbă italiană.Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de cărți care erau încă păstrate la Mărgineni.

Surse:

George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, București 1981.

Radu-Stefan Ciobanu (Vergatti), „Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino”, Bucuresti, 1982.

Corneliu Dima-Drăgan: Biblioteca unui umanist român. C. Cantacuzino-Stolnicul, București  Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă 1967.

Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, trad. din limba ital. de D. D. Panaitescu și Titus Pârvulescu. Pref. de Virgil Cândea, București : Ed. Minerva 1973.

Constantin Șerban: Recenzii Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, în: Revue Roumaine d’Histoire, 1974

Vezi și

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/29-constantin-cantacuzino-1640-1716

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/printul-si-stolnicul

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here