S-a întâmplat în 6 aprilie 1490

0
87

S-a întâmplat în 6 aprilie 1490: A murit Matei Corvin, unul dintre cei mai importanţi regi ai Ungariei (1458-1490); fiul lui Iancu de Hunedoara, renumit conducător militar de origine română. Matei Corvin s-a născut pe 23 februarie 1443, la Cluj. A primit la botez numele de Matia, datorită faptului că s-a născut în ajunul lui 24 februarie, zi în care calendarul catolic îl comemorează pe Matia Apostolul (9 august în cel ortodox). Daorită faptului că numele de Matia nu prea este întâlnit în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost confundat cu cel al apostolului Matei. Numele de Corvin provine din stema familiei, ce conţinea un corb (corvus în latină).

            După moartea lui Iancu de Hunedoara, nobilimea maghiară a reușit să slăbească autoritatea regală. Tânărul rege Ladislau Postumul, a fost conducătorul nominal, dar adevăraţii conducători erau familiile nobiliare. Grija lor a fost să slăbească influenţa familiei Hunyadi. Astfel l-au convins pe tânărul rege maghiar să ordone decapitarea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara. Fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matei, doar un copil, a fost azvârlit în închisoare. La scurt timp în Ungaria a început un război civil între grupările nobiliare.

          Tânărul rege a fugit în Boemia, luându-l pe Matei de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea îngheţată, a fost ales rege Matei, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumpărat şi adus de la Praga.

           Principala piedică pentru consolidarea internă a ţării au reprezentat-o la începutul domniei lui Matei Corvin armatele de mercenari cehi care controlau nordul Ungariei. Până în 1462, regele a reuşit să aducă sub ascultarea sa zona, putând să-şi concentreze atenţia spre sudul ţării, de unde venea pericolul otoman. Începând cu anul 1460, de-a lungul coastei Adriaticii şi până la Dunărea de Jos, frontiera era una sensibilă. În primii ani de domnie, din cauza situaţiei politice interne, Matei Corvin nu a avut posibilitatea de a mobiliza importante forţe împotriva otomanilor.

            Mai mult, din eşecurile tatălui său, Matei a învăţat că e preferabil să evite confruntările directe cu armatele turceşti, motiv pentru care a intervenit militar în Bosnia doar în momentul în care otomanii şi-au retras trupele din zonă. Prima şi cea mai grea perioadă a domniei lui Matei Corvin a luat sfârşit la 29 martie 1464, odată cu încoronarea lui. Regele a iniţiat o reformă importantă în administrarea judiciară. În locul judecătoriilor cu prezenţă regală, de mai multe ori transformate, a fost înfiinţat un tribunal general, cu competenţă asupra întregului regat şi al cărui judecător, începând cu anul 1470, avea titlul de „locotenent al prezenţei regale personale”.

              Ceremonia încoronării a încheiat, simbolic, perioada stabilizării, dar nu a pus capăt mişcării opoziţiei. Reforma impozitelor, aplicată trei ani mai târziu, a stârnit nelinişte, în primul rând în Transilvania, unde noua metodă de impozitare introdusă a fost incriminată în mod deosebit. Matei Corvin a fost extrem de dur cu capii nobilimii transilvănene. Sosit în Transilvania, regele a ordonat executarea rebelilor (execuţiile au durat câteva săptămâni la rând), confiscarea bunurilor acestora şi împărţirea lor între adepţii lui.

          După consolidarea graniţelor şi pacificarea Transilvaniei, ambiţiile lui Matei Corvin s-au îndreptat spre nord-vestul şi vestul regatului Ungariei. Dar nici Moldova nu a fost uitată… Cu toate că s-a declarat adeptul luptei împotriva turcilor şi singurul apărător al creştinătăţii, regele a folosit aceste vorbe doar pentru propagandă politică, încercând să-şi atragă sprijinul financiar al Sfântului Scaun şi al Veneţiei, precum şi simpatia principilor europeni. În realitate, s-a limitat să respingă câteva raiduri otomane, apreciind că puterile sale sunt prea mici pentru o mare confruntare cu Imperiul Otoman. În corespondenţa sa nu înceta să accentueze că singur este neputincios în faţa sultanului.

           Referitor la relaţia cu Moldova, în primii ani de domnie, Ştefan cel Mare s-a ciocnit cu tendinţele expansioniste tot mai pronunţate ale regatului ungar. Matei Corvin, dorind să supună Moldova, a început pregătirea unei campanii militare de proporţii în Moldova. Ca motiv de începere a războiului a constituit eliberarea de către oastea moldovenească a cetăţii Chilia. Acest act a fost considerat la Buda drept o adevărată declaraţie de război din partea  Moldovei. Conducătorul Ungariei avea ca obiectiv controlul gurilor Dunării. Acest scop nu putea fi îndeplinit fără detronarea lui Ştefan, care ducea o politică independentă faţă de regatul ungar. Ungurii au hotărât să-i susţină pe pretendenţii la scaunul Moldovei, Petru Aron şi Berindei.

         Campania militară împotriva lui Ştefan cel Mare a fost pregătită minuţios. În lunile septembrie şi octombrie 1467 armata ungară, destinată să pătrundă în Moldova, se estima la numărul de 40 000 de ostaşi, dintre care 12 000 de mercenari în mare majoritate de origine germană, dintre care 8 000 de călăreţi. Forţa de şoc a trupelor ungare era formată din aşa-zisa „armată neagră”, constituită din cavaleria grea şi din pedestraşi, mercenari dispunînd de armament greu, precum paloşe germane, arbalete, securi de infanterie şi alebarde.

            Trupele auxiliare erau formate din infanteria uşoară, folosită în special în misiuni de recunoaştere şi de legătură şi cavaleria uşoară, aptă pentru acţiuni de hărţuire. Unităţile ungare dispuneau de un mare număr de tunuri, în special de calibru mic. Merecenarii din componenţa armatei ungare aveau o mare experienţă în luptele purtate cu otomanii în Bosnia şi Serbia şi acţiunilor militare din Boemia. Comandanţii unguri credeau într-o victorie uşoară şi rapidă şi n-au apreciat la justa valoare capacităţile armatei Moldovei.

         În faza iniţială a războiului oastea Moldovei, ce avea ca misiune să se confrunte nemijlocit cu inamicul, era formată din cca. 12 000 de luptători. Aceasta se datora faptului că o parte din trupe au fost dislocate în cetăţi, care înainte de invazia ungară au fost întărite, în special cetatea Suceava şi Hotin. Oastea Moldovei era înzestrată cu armament uşor. Trupele erau deosebit de mobile şi manevrabile. În trupele armatei Moldovei era o disciplină de fier, datorată încrederii ostaşilor în capacităţile de comandant de oşti a lui Ştefan cel Mare şi comandanţilor cu experienţă ce erau devotaţi domnitorului.

          Oastea Moldovei câştigase experienţă în acţiuni rapide, de atac împotriva diferitor incursiuni de jaf efectuate de către unităţi auxiliare turceşti şi tătăreşti şi prin atacuri de forţă cum a fost asediul şi lupta pentru eliberarea cetăţii Chilia. Ştefan cel Mare a adoptat o tactică de luptă numită „aşteptarea strategică” lăsând detaşamente de acoperire în trecătorile Carpaţilor, principalele forţe concentrându-le în zona Sucevei. Detaşamentele de acoperire permanent hărţuiau armata ungară şi totodată atacau carele cu provizii.

          În a doua jumătate a lunii noiembrie 1467 armata ungară trecuse Oituzul şi continua să înainteze.Ştefan cel Mare s-a deplasat cu trupele sale spre sud. Această manevră s-a datorat raportului de forţe care exista între armata ungară şi cea a Moldovei. Armata ungară trebuia să fie atrasă într-un loc unde nu putea să manevreze. Ştefan cel Mare nu putea să se angajeze într-o bătălie generală cu oastea maghiară. El a început să folosească aşa-numita „apărare strategică activă”, care prevedea măcinarea treptată a inamicului, distrugerea capacităţii de luptă a unităţilor maghiare şi scăderea moralului de luptă. În faţa trupelor de invazie au fost construite fortificaţii de campanie, baraje din copaci tăiaţi, cetăţi construite din lemn şi pământ.

            La 19 noiembrie trupele maghiare cu mare greu ocupă târgul Trotuş. În urma luptelor de la Trotuş, ungurii au suferit mari pierderi. Terenul fiind neuniform era nefavorabil armatei regelui Ungariei, aceasta era greoaie, nemanevrabilă şi nu putea să-şi utilizeze complet principalele forţe care îi asigurau superioritatea şi victoria. În schimb armata Moldovei acţiona prin lovituri rapide, puternice şi de scurtă durată. Acest lucru nu ducea la mari pierderi în rândurile armatei.

           Comandanţii ungari doreau să-l provoace pe Ştefan la o bătălie generală. Dar Ştefan evita această confruntare. Tactica de luptă dusă de Ştefan era o tactică de luptă corectă, care ducea  la rezultate mari cu forţe mici. Cum scria cronicarul polon Dlugosz: „Ştefan cel Mare nu cuteza să se lase în luptă deschisă, ci-l hărţuia prin locuri ascunse şi pline de curse”.

           La 29 noiembrie trupele ungare continuau înaintarea şi au ocupat Romanul. Regele Ungariei, văzând că nu-l poate provoca pe Ştefan cel Mare la o bătălie generală a ordonat prădarea ţării şi exterminarea populaţiei civile. Dar detaşamentele ungare ce se desprindeau de oaste erau nimicite în diferite ambuscade care erau organizate de unităţile moldoveneşti. Pe măsură ce oastea regelui pătrundea tot mai adânc pe teritoriul Moldovei, în armata maghiară apăreau dificultăţi cu proviziile. Detaşamente trimise de Ştefan au închis căile de aprovizionare din spatele inamicului, tăindu-i orice legătură cu exteriorul Moldovei. Acest fapt l-a făcut pe regele Ungariei să mărească numărul de detaşamente trimise după pradă, ce erau nimicite unul câte unul.

          La 7 decembrie regele ungur acceptă să înceapă tratativele de pace ce au fost iniţiate de către Ştefan. Prin acest lucru el dorea să-şi refacă forţele, dar nicidecum să se retragă de pe teritoriul Moldovei. O cerinţă a regelui Ungariei era reîntoarcerea cetăţii Chilia regatului ungur şi plătirea unui tribut de vasalitate. Ştefan, dimpotrivă, dorea ca regele Ungariei să-l recunoască ca domnitor al Moldovei şi armata ungară să se retragă pe vechiul drum pe care a venit. Dar după mai multe întîlniri, tratativele au intrat în impas.

          Văzând acest lucru Matei Corvin a reluat ofensiva spre Suceava, dând foc târgului Roman. Pentru a face mai sigură înaintarea, două detaşamente au început să înainteze spre Cetatea Neamţului. Dar aici, în faţa ungurilor a apărut o nouă dificultate. În luna noiembrie s-au început îngheţuri puternice. Aceasta a dus la victime în rândurile trupelor maghiare, deoarece un mare număr din ostaşii unguri erau nevoiţi să doarmă sub cerul liber, casele de locuit fiind distruse şi arse de ostaşii moldoveni.

          La 14 decembrie armata ungară a intrat în vechea capitală a Moldovei, Baia. Matei Corvin a ales acest oraş pentru refacerea trupelor înainte de a începe ofensiva generală spre Suceava. Ştefan şi-a concentrat principalele forţe la depărtarea de 2 km de târg în spaţiul dintre râul Moldova şi afluentul acestuia Şomuzul Băii. Toţi ostaşii au descălecat şi folosindu-se de întuneric au încercuit oraşul. Ca să amplifice panica în rândurile inamicului, Ştefan a ordonat unei părţi din ostaşi să dea foc oraşului.

          În noaptea de 14 spre 15 decembrie ostaşii moldoveni au pătruns în oraş şi au dat foc unui număr mare de locuinţe. În tabăra inamică s-a început panica, ostaşii au început să stingă incendiile. În acel moment Ştefan ordonă începerea atacului general. Se începuse un mare măcel a trupelor invadatoare. La marginea oraşului Baia s-a început o încăierare aprigă. Unităţile maghiare se retrăgeau spre centrul oraşului Baia. Regele Ungariei a fost rănit. Spre ziuă, formând un detaşament de şoc din garda personală, Matei Corvin a trecut printre rândurile ostaşilor moldoveni. Dar şi în această luptă el a fost rănit cu trei săgeţi. De urmărire şi de prizonierat pe regele Ungariei l-a salvat trădarea  unor boieri moldoveni din preajma lui Ştefan. Comandanţii unguri au părăsit trupele lăsându-le la voia întâmplării. Rămăşiţele ce se retrăgeau erau exterminate de către detaşamentele de urmărire trimise de Ştefan.

         Bătălia de la Baia s-a sfârşit cu victoria totală a oştirilor comandate de Ştefan. A fost distrusă una dintre cele mai puternice forţe militare din Europa. Armata Ungariei a pierdut întreaga artilerie, au fost distruse unităţile de elită. Victoria dată a dus la sfârşitul implicării Ungariei în treburile interne ale Moldovei.

          Pe Matei Corvin l-a preocupat multă vreme ideea războiului cu cehii. Prima sa ţintă a devenit Boemia. Pretextul pentru o intervenţie armată i l-a furnizat papa Paul al II-lea care a decis să rezolve problema husită. Matei Corvin, care scrisese Romei încă din 1465 că este gata să lupte pentru cauza creştinătăţii, „fie împotriva turcilor, fie împotriva cehilor”, momentul a fost cât se poate de potrivit. Timp de trei ani, regele a condus operaţiunile militare, obţinând succese militare chiar de la început. În primăvara lui 1470, printr-o ultimă campanie, Matei Corvin şi-a definitivat stăpânirea asupra Moraviei şi Sileziei. Succesele regelui Ungariei au stârnit anxietate printre vecinii lui, astfel că, foarte curând, au început să se distingă contururile unei coaliţii austro-ceho-polone. Nu a avut loc nici o luptă deschisă, dar maghiarii au reuşit să ocupe cetăţi importante, multe dintre ele după asedii de luni de zile, astfel încât, în 1487, cu excepţia câtorva cetăţi, Matei Corvin stăpânea Austria de jos şi Stiria.

            Succesele militare ale lui Matei Corvin nu au putut face să se uite că, de departe, cel mai important aspect al politicii externe maghiare, anume apărarea împotriva otomanilor, a devenit pentru rege o problemă secundară. Relaţiile lui Matei cu sultanul au fost schimbătoare şi nici pe departe nu se poate spune că ar fi fost în stare permanentă de război, chiar dacă, în corespondenţa diplomatică cu papa şi principii creştini, regele afirma mereu că principala sa sarcină este lupta împotriva turcilor. Roma şi Veneţia au încercat să elaboreze planurile unei noi cruciade, dar aceste planuri nu au fost puse niciodată în practică.

          Graniţa sudică a Ungariei era atât de liniştită încât, o vreme, turcii au renunţat până şi la obişnuitele lor incursiuni de jaf. Relaţiile cu turcii s-au înrăutăţit apoi, conflicte mai importante desfăşurându-se între 1479 şi 1481. Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi epoca sa fost una dintre cele mai strălucite din istoria Regatului maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa lui pe tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform unei legende, marii nobili ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui.

          Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism, otrăvindu-l cu plumb; astfel, regele Matei a murit încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani. Varianta oficială spune că regele a murit la 6 aprilie 1490, la Viena, după un banchet în timpul căruia i s-a făcut rău. Moartea sa a reprezentat dispariţia de pe scena politică a Ungariei medievale a ultimei personalităţi regale.

           Matei Corvin a admirat cultura italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matei Corvin. Regele s-a dovedit a fi un generos patron al artiştilor din Italia şi Europa de Vest care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 forinţi de aur.

             Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale Fekete Sereg („Armata Neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est, din Polonia, până în Bulgaria de astăzi). Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) şi Austria Inferioară. Se spune despre el că vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi, mai târziu, germana, ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave.

Surse:

Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler ș.a., Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Academia Română, Cluj, 2009 (ediția a II-a)

Ioan-Aurel Pop, The Names of the Hunyadis, în: Matthias Rex. Hungary at the Dawn of the Renaissance, edited by István Draskóczy, Ildikó Hórn, Iván Horváth, András Végh, University Press of Budapest, 2008

http://www.newadvent.org/cathen/10066b.htm

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/matia-corvin-romanul-de-pe-tronul-ungariei

http://www.timisoarastiri.ro/romanul-matei-corvin-cel-mai-stralucit-rege-al-ungariei-s-a-nascut-la-cluj-si-a-copilarit-la-timisoara-si-hunedoara/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/matei-corvin-ultimul-mare-rege-al-ungariei-a-fost-roman/

https://www.academia.edu/4883724/The_Crusading_Letters_of_Matthias_Corvinus_King_Matthias_of_Hungary_1458-1490._In_Christian-Muslim_Relations_A_Bibliographical_History._Volume_4_1200-1500_

http://istoriamilitara.org/stiinta/articole/533-prima-mare-victorie-a-lui-stefan-cel-mare.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here