S-a întâmplat în 5 noiembrie 1889

0
71

S-a întâmplat în 5 noiembrie 1889: A avut loc deschiderea oficială a cursurilor Şcolii Superioare de Război, înfiinţată la 8.08.1889 printr-un decret al regelui Carol I; şcoala va funcţiona până în 1948 când, printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, va fi desfiinţată, atribuţiile ei fiind preluate de o nouă instituţie – „Academia Militară”.

       La 8 august 1889, sub nr. 14498, ministrul de Război, generalul Gheorghe Manu (ministru de Război: 12 noiembrie 1888-3 noiembrie 1889; președintele Consiliului de Miniștri:5 noiembrie 1889-15 februarie 1891) a prezentat un Raport Majestăţii Sale Regelui Carol I prin care: a) amintește că Legea asupra serviciului de Stat Major din martie 1883, la art.4 prevede înfiinţarea unei „Școli Superioare de Resbel”; b) solicit aprobarea proiectului de Decret care se alătură. Astfel, Regele Carol I a semnat, la Castelul Peleș – Sinaia, în data de 8 august 1889, Înaltul Decret nr.2073 de înfiinţarea Școlii Superioare de Război, cu sediul în București.
      Pe baza Înaltului Decret Regal nr.2073 din 8 august 1889, art.14, Ministerul de Război a elaborat Regulamentul de organizare și funcţionare a acestei instituţii de învăţământ superior din România, aprobat de Regele Carol I. Regulamentul detalia amplu prevederile Înaltului Decret Regal, precizând, de la început că: „Școala Superioară de Război are de scop pregătirea ofiţerilor pentru serviciul de Stat Major și răspândirea în armată a înaltelor cunoștinţe militare” (Art. 1) și că: „Această Școală se înfiinţează pe lângă Marele Stat Major. Șeful Marelui Stat Major are supravegherea superioară asupra mersului Școlii, cât și asupra examenelor în general”(Art. 2).
      Potrivit unor aprecieri ulterioare (la bilanţul celor 50 de ani de activitate, în 1939), deși organizată după model european, Școala Superioară de Război din București a avut numeroase carenţe în organizarea și funcţionarea acesteia, cu
precădere în primele două decenii (1889-1909), când la 15 aprilie 1909 a intrat în vigoare noua Lege pentru serviciul de Stat Major,în baza căreia s-a elaborat un nou Regulament de organizare și funcţionare. Acest regulament a înlăturat formalismul iniţial (pregătirea și interogaţia cu carnetul de notiţe, interzicerea intervenţiei ofiţerilor-elevi în discuţie etc.), care făcea ca școala să apară prea rigidă, în condiţiile în care „se repetau cu oarecare dezvoltare multe din cursurile școlilor militare”. Tot la începuturile sale, în baza Regulamentului din 1889, Școala Superioară de Război „nu dădea tacticii generale importanţa pe care i-o dăm noi astăzi”. Și încă multe alte aspecte.Regulamentul din anul 1909 a extins scopurile Școlii Superioare de Război, care prevedea, alături de cele două de până acum, un al treilea și anume „să procure ofiţerilor o bază de pregătire în vederea comenzii și conducerii unităţilor”, fapt receptat benefic în armată, rămas în vigoare și astăzi sub expresia:ofiţeri de comandă și de stat major.
        Prin Regulamentul din 1909 Școala Superioară de Război a inclus în dinamica procesului de învăţământ cursuri noi, cu mare impact în conducerea trupelor și pregătirea multilaterală a ofiţerilor-elevi (studenţi) precum: Știinţele politico-sociale, Dreptul internaţional, Literatura română, Istoria universală, Logica, Psihologia ș.a. După războiul mondial din anii 1914-1919, doctrina și spiritual Școlii Superioare de Război din București se vor modifica în profunzime, un nou Regulament, elaborat în anul 1931, va licita noile aspecte.
      Revenind la anul 1889, anul înfiinţării Școlii Superioare de Război din București, este nimerit să cităm din Cuvântarea raport la semicentenarul instituţiei a generalului adjutant regal Paul Teodorescu, fost comandant al acestei instituţii militare de învăţământ superior, timp de un an (1 decembrie 1936- 1 decembrie 1937), dar care a iniţiat și supravegheat construcţia localului din Șoseaua Panduri – București, inaugurat la 6 decembrie 1939, astfel: „Deși s-au pierdut 17 din vechimea ei (a Școlii Superioare de Război din București), este totuși cu deosebire măgulitor pentru oștirea română, că fruntașii ei să se fi gândit încă din 1872 la crearea unei Școli de Război cu menirea de a răspândi în armată înaltele cunoștinţe militare ale vremii și de a forma ofiţeri de stat major de care armata noastră, din ce în ce mai puternică, avea neapărată nevoie (…). Se cuvine deci astăzi, când sărbătorim 50 de ani de viaţă ai acestei instituţii, care a cunoscut nu numai greutăţile începutului, dar și ameninţări în existenţa ei (în anul 1901 era cât pe aici să fie desfiinţată),să aducem prinosul nostru de adâncă recunoștinţă memoriei Regelui Carol I, întemeietorul Școlii și salvatorul ei de la 1901, precum și tuturor acelor dintre precursori – care au slujit în acest altar al culturii, de la înălţimea unei conștiinţe superioare, asigurându-i progresul și reputaţia pe care o are astăzi”.
       Revenind la anul 1889, fiind în subordinea Marelui Stat Major al Armatei Române,Școala Superioară de Război a fost „găzduită” în patru camera mari și cinci cămăruţe, la ultimul etaj, aripa dinspre actuala stradă General Constantin Cristescu, în localul din strada Știrbei Vodă, unde era sediul Marelui Stat Major, azi sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.Dacă întemeietorul Școlii Superioare de Război din București a fost Regele Carol I (faptul justifică pe deplin actuala denumire a instituţiei militare de învăţământ superior – Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”), primul organizator și commandant al acesteia a fost generalul adjutant regal Ștefan I. Fălcoianu (1835-1905; șef al Marelui Stat Major al Armatei Române între 20 octombrie 1877-1878, 15 aprilie 1883-23 mai 1884 și 13 ianuarie 1866-18 și ministru de Război în guvernul Ion C. Brătianu între 23 iunie 1884 și 13 ianuarie 1886).
       Deschiderea oficială a cursurilor Școlii Superioare de Război din București a avut loc în data de 5 noiembrie 1889, în prezenţa prim-ministrului Gheorghe Manu, generalului adjutant regal Ștefan I. Fălcoianu, generalilor Alexandru Cernat și Eraclie Arion, precum și a „domnilor profesori militari și civili, a ofiţerilor de stat major și a ofi ţerilor – elevi ai noii școli”. S-a săvârșit „serviciul divin, obicinuit la aceste ocasii”. De precizat că în preajma deschiderii cursurilor Școlii Superioare de Război din București, adică în data de 4 noiembrie 1889 a fost pus în vigoare Regulamentul Școlii Superioare de Război, primul astfel de document de organizare și funcţionare a instituţiei. La semicentenarul instituţiei, în 1939, în lucrarea Istoricul Școlii Superioare de Război, 1889-1939, procesul de învăţământ și alte detalii de ordin istoric au fost analizate pe decade calendaristice, utilizând criterii identice, cu informaţii extrem de utile și interesante.
      Spre exemplu, în cadrul primei decade, 1889-1899, între altele se face precizarea că sub îndrumarea generalului adjutant regal Ștefan I. Fălcoianu și a maiorului Gheorghe Mareș, directorul de Studii, „a ieșit în 1891 prima promoţie de ofiţeri absolvenţi ai Școlii Superioare de Război”, compusă din 10 ofiţeri, din care au fost brevetaţi șapte, iar la semicentenarul instituţiei se aflau în viaţă generalii Constantin Anastasie – atunci locotenent de infanterie, Ion Popovici – atunci locotenent de infanterie și Ioan Toplicescu – atunci căpitan de cavalerie.Sintetizând evoluţia învăţământului militar superior în cei cincizeci de ani de existenţă ai Școlii Superioare de Război din București, în Cuvântarea-raport la semicentenarul instituţiei, generalul adjutant regal Paul Teodorescu afirma: „În decursul celor 50 de ani, scopul Școlii de a pregăti ofiţeri de stat major și de a răspândi cunoștinţele superioare în armată, a fost urmărit cu tenacitate”. Pentru a adăuga imediat: „Pentru atingerea acestui scop, cum era și firesc, învăţământul a mers pe dibuite, a avut de suferit multe încercări și prefaceri, totuși a mers necontenit pe linia progresului, ţinând pasul cu cerinţele vremurilor”.În aceeași Cuvântare-raport, generalul adjutant regal Paul Teodorescu afirma: „Metodele întrebuinţate au fost la început mai mult teoretice. Deși, chiar din toamna deschiderii școlii, la Manevrele Regale din 1889, Regele Carol I spunea: «Am simţit o vie satisfacţie de a fi faţă la manevrele executate cu două corpuri de armată, care a fost o adevărată școală de război»; vrând să sublinieze prin aceasta metoda practică ca bază de învăţământ; cu toate acestea Școala a folosit multă vreme metodele teoretice, de care ne-am resimţit la începutul războiului trecut (1916-1919). Dar de atunci încoace s-au făcut mari progrese, aplicaţiile de cazuri concrete pe hartă și călătoriile în teren (numite și călătorii de studii – n.n.), cu simplă și dublă acţiune, fac regula”.
        În context, precizăm și faptul că în timpul celui de-Al doilea război mondial și participarea Armatei Române la acţiunile militare, atât în Est cât și în Vest (1941-1945), cursurile Școlii Superioare de Război nu au fost întrerupte, școala oferind condiţiilor de front ofiţeri de comandă și de stat major cu pregătirea militară superioară adecvată. Cu alte cuvinte, nu s-a repetat greșeala săvârșită în anii 1914-1918, când cursurile școlii au fost întrerupte, desfășurarea acţiunilor militare având de suferit din cauza lipsei unor cadre de comandă și de stat major cu pregătirea militară superioară în dinamica evenimentelor.Revenind la cuvântarea raport menţionată, în sinteza asupra consimţământului învăţământului, generalul adjutant regal Paul Teodorescu afirma: „Sub raportul doctrinar am putut împărţi cei 50 de ani în două epoci bine distincte: a) Prima, cea dinainte de război (1889-1914 – n.n.), dominată de spiritul ofensiv, sub influenţa campaniilor napoleoniene foarte mult studiate în Școala noastră; sub imperiul răsunătoarelor războaie contemporane; și, mai ales, sub impulsul dorinţei de realizare a idealului nostrum naţional. Acestei doctrine datorăm: intrarea noastră de două ori în Ardeal – prin care am afirmat voinţa hotărâtă pentru întregirea neamului; și totuși, mai târziu, ofensiva noastră până la Budapesta – prin care s-au pecetluit odată pentru totdeauna drepturile noastre în fruntariile actuale; b) A doua epocă, aceea după război, dominată de spiritul defensiv, ce a izvorât în mod firesc din îndeplinirea idealului nostru naţional.Dar de un spirit defensiv activ (nu pasiv), gata de ripostă pentru apărarea integrităţii și independenţei scumpei noastre ţări”.
         În acest context, cu totul remarcabile sunt Directivele pentru anul de învăţământ 1937-1938, date sub semnătura generalului adjutant regal Paul Teodorescu, unde problematica doctrinară includea aspecte noi, astfel: „Situaţia noastră geografico-politică,ca și posibilităţile noastre, ne impun în mod hotărât războiul de mișcare. Studiul acestei forme a războiului, pe care Școala îl preconizează, impune tratarea problemelor tactice cu un spirit și o mentalitate înnoite de perspectivele pe care mijloacele modern ale tehnicii și știinţei, în general, le oferă artei militare”. Pentru a preciza imediat: „În această ordine de idei, va trebui să admitem că bătălia și lupta de întâlnire vor constitui situaţii frecvente în operaţiile noastre, în vederea cărora urmează să ne orientăm în special preocupările”.
       Directivele, în continuare, dezvoltau ideile pentru acţiunile militare în ofensivă, în defensivă, precum și în situaţiile tactice speciale (utilizarea tancurilor, avioanelor etc.), pentru a conchide:”Întregul nostru învăţământ tactic trebuie să se dezvolte pe linia dinamică a operaţiunilor de război. În acest scop, studiile noastre tactice nu se vor limita exclusiv la «pregătirea» unei operaţiuni; conducerea operaţiunilor, făcând prezentă intervenţia reacţiei inamice, urmează să întregească și să dea viaţă, întotdeauna, aplicaţiilor noastre. Prin acest procedeu se va scoate în relief necesitatea hotărârilor repezi, a soluţiilor clare și
simple,a spiritului de întreprindere și a gustului de răspundere, atât în concepţia cât și în execuţia unei operaţiuni”.
      Evident, astăzi, asemenea operaţii sunt considerate arhicunoscute.La vremea aceea, ele solicitau, sub raport doctrinar, întregul proces de învăţământ din Școala Superioară de Război.Dovada fiind, în acest sens, acţiunile militare ofensive și defensive desfășurate de structurile operative ale Armatei Române în anii celui de-al doilea război mondial, care, la rândul lor, au adus elemente noi și o bogată experienţă de luptă.
        În principal, trei au fost localurile (sediile) în care a funcţionat Școala Superioară de Război din București în cei aproape 60 de ani de existenţă: a) în anii 1889-1897, în localul din strada Știrbei Vodă; b) în anii 1897-1939, în localul din bulevardul Ion C. Brătianu, nr.19 (azi bulevardul Nicolae Bălcescu, nr. 17-19); c) în anii 1939-1948, în localul din șoseaua Panduri, nr. 68-72.
       Procesul vertiginos de desfi inţare a Armatei Regale Române și formarea armatei „de tip nou”, numită și „populară”, încheiat chiar în detalii, în primii zece ani postbelici (1945-1955), a inclus fără rezerve și instituţiile de învăţământ producătoare de cadre militare, îndeosebi școlile de ofiţeri, iar criteriile de selecţionare erau după „originea socială sănătoasă”, adică provenind din familiile de muncitori sau de ţărani fără avere.Școala Superioară de Război din București nu a fost scutită de un astfel de proces, supranumit „înnoitor”, când era, în esenţa sa, devastator. Sub raport juridic, dar și practic școala a fost desfiinţată, pe motiv că era o „instituţie învechită și depășită de mersul evenimentelor”. Mai întâi, în vara anului 1945, sub incidenţa Comisiei Aliate de Control (sovietică) efectivele școlii au fost drastic reduse. În raportul informativ către Marele Stat Major, comandantul școlii, generalul V. Mihail raporta ca efective: 35 ofiţeri cadre (1 comandant, 28 în învăţământ, 8 în administraţie) și 80 ofiţeri-elevi (40 în anul I, 40 în anul II).Prin Decretul nr.1803 din 29 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale se stipula: „Art.1.Pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei se înfiinţează Academia Militară”. În același decret se preciza: „Art.9.Actuala Școală Superioară de Război se desfiinţează”. Pentru ca în anul 1949, în perioada 12 iulie-15 septembrie, să aibă loc procesul de organizare „pe baze noi” a Academiei Militare „cu concursul a trei militari sovietici, veniţi special din U.R.S.S. în acest scop, de la trei Academii Militare sovietice și care în perioada (…) au pus bazele noii organizări a Academiei, după aceea a Academiilor militare sovietice”.
        Drept urmare, prin Decretul nr.371 din 14 septembrie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, la București,se înfiinţau, după modelul sovietic, patru academii militare: Academia Militară (de comandă și de stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară, Academia Spatelui Armatei, ca instituţii de învăţământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate și localuri diferite.În felul acesta, sub presiunea noului aliat, U.R.S.S., se încheia definitiv gloria unei instituţii de învăţământ military superior de talie europeană, organizată după model European și care timp de șase decenii (1889-1948) a format elita Armatei Române moderne, cu participarea acesteia la cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea, Școala Superioară de Război din București. În toţi acești ani, deviza și fapta acestei instituţii de învăţământ academic militar a fost: Labor improbus amnia vincit (Munca dârză/stăruitoare învinge toate). Instituţia de astăzi – Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, continuă istoria predecesoarei sale– Școala Superioară de Război din București.
Surse:
– „Istoricul Şcolii Superioare de Război, 1889-1939”, Bucureşti, 1939
– „Monitorul Oastei”, nr.70, 18 noiembrie 1889
– Arhivele Militare Române, Fond Şcoala Superioară de Război, dosar nr. 676
– Dorina N. Rusu, „Membrii Academiei Române. Dicţionar, 1866-1999”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999
-”De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare.CARTEA AMINTIRILOR ABSOLVENŢILOR.O sută de promoţii (1889-1995).” Texte selectate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994

http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Revista_Document/Revista_063_2014.pdf

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here