S-a întâmplat în 5 iunie 1826

0
18

S-a întâmplat în 5 iunie 1826: A murit compozitorul german Carl Maria von Weber. Unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai romantismului timpuriu, adevarată punte de legătură cu clasicismul, Carl Maria Friedrich Ernst, Freiherr (baron) Von Weber s-a născut la 18 Noiembrie 1786 la Eutin, Holstein (Germania). Compozitor şi dirijor de operă remarcabil, Weber a fost creatorul Operei romantice germane mai ales prin cea mai populară lucrare a sa,opera Der Freischutz.

   Weber s-a născut într-o familie de artişti. Tatăl său, Franz Anton, care se pare că a adăugat numelui familiei particula nobiliară von (la care nu avea, de fapt, nici un drept), era un muzician şi un aventurier care fondase o mică companie teatrală ambulantă. Mama tânărului Weber, Genoveva, era cântăreaţă, iar unchii, mătuşile şi fraţii erau toţi implicaţi într-un fel sau altul în activităţi muzicale sau de scenă.
      Carl Maria a fost un copil bolnăvicios, având şi un defect din naştere la şold, fapt ce l-a făcut să şchioapete toată viaţa. Când a început să manifeste semne timpurii de talent muzical, ambiţiosul său tată l-a trimis imediat să studieze cu diverşi profesori găsiţi prin oraşele pe care le vizitau cu trupa de teatru, în speranţa că baiatul s-ar fi putut dovedi un nou copil-minune precum contemporanul său, Mozart, obsesie încă proaspătă în toate saloanele europene. între aceşti profesori s-a numărat şi Michael Haydn, fratele mai tânăr al celebrului Franz Joseph Haydn. Sub îndrumarea acestuia, Weber compune şi publică primul său opus (Şase fughete pentru pian op.1). Avea 12 ani.
     La Munchen, unde familia a poposit ceva mai mult, Weber va învăţa arta litografiei sub îndrumarea inventatorului ei, Aloys Senefelder. Planul era ca familia să pună pe picioare un atelier de litografie pentru a propaga lucrările tânărului compozitor, plan eşuat lamentabil, puţin mai târziu, la Freiburg. Între timp, Carl Maria compusese deja prima sa operă Fata pădurii, a cărei partitură se păstrează doar parţial. Pusă în scenă la Freiburg în 1800 (Weber avea doar14 ani) opera a fost un eşec. Peste trei ani, următoarea sa operă (care se păstrează integral) Peter Shmoll und seine Nachbarn (Peter Schmoll şi vecinii săi) avea să fie de asemenea un eşec, de data aceasta, însă, la Augsburg.
         Muzicianul în devenire îşi reluă studiile sub îndrumarea influentului abate Vogler prin care reuşi să obţină un post de director muzical la Breslau (astăzi, Wroclaw, Polonia) unde totala sa lipsă de experienţă l-a împiedicat să implementeze reformele de care era nevoie şi să facă faţă solicitărilor manageriale specifice. Colac peste pupăză, tânărul director suferă un accident aproape fatal, bând din greşeală un acid pentru gravură, accident ce avea să-i altereze grav vocea pentru totdeauna… Weber este forţat să demisioneze, dar… salvarea apare aproape ca prin minune sub forma unei noi numiri ca director muzical al Ducelui Eugen de Wurtemberg pentru a cărui orchestră a şi compus două simfonii. Puţin după aceea devine secretar al curţii Regelui Frederick I de Wurtemberg. Viaţa părea că începe să se coloreze în roz, drept pentru care năbădăiosul Carl se apucă să facă cheltuieli nebuneşti şi să se lase dus de valurile dulci ale unei vieţi fără griji. Numai că datoriile acumulate şi viaţa sa destul de deochiată i-au atras mânia regelui care, dupa ce-l aruncă în închisoarea datornicilor, îl alungă de la curtea sa. Rămân din aceste vremuri agitate opera sa Silvana, lieduri şi piese pentru pian.
      Împreună cu tatăl său, Weber fuge la Mannheim unde, după propriile-i cuvinte „m-am născut a doua oară”. La Mannheim îşi face loc într-un influent cerc de artişti pe care şi-i apropie, fiind de asemenea apreciat ca pianist redutabil şi strălucit teoretician al noii mişcări romantice, pe cale de a se naşte. Drumurile îl duc apoi la Darmstadt unde îl întâlneşte din nou pe abatele Vogler şi pe cunoscutul (la acea vreme) compozitor german de operă Giacomo Meyerbeer. Din această perioadă au rămas Concertul pentru pian nr. 1 şi opera într-un act Abu Hassan. Dezamăgit de eşecul găsirii unui post la Darmstadt, Weber se îndreaptă spre Munchen. Deşi este tracasat de griji şi de drumuri, compune şi scrie cu pasiune. Astfel, alături de Concertele pentru clarinet , publică un număr considerabil de articole de critică muzicală – extrem de acide, -poezii şi exegeze în care susţine fără echivoc idealurile romantismului.
         După o scurtă perioadă petrecută la Berlin, unde compune cântece şi coruri pline de efervescenţa patriotică a zilei – efervescenţă decalnşată de epopeea napoleoneană şi care va culmina mai târziu cu mişcările revoluţionare ce vor zgudui întreaga Europă în 1848-1849 – Weber este numit dirijor la opera din Praga. Se afla într-o poziţie de unde putea să-şi pună în practică ideile. Repertoriul ales arată preocuparea sa de a promova idealurile romantismului, iar felul în care îşi alege instrumentiştii şi cântăreţii dovedeşte preocuparea sa pentru a crea un ansamblu cât mai omogen, idee modernă şi benefică la acea dată.
       Ca întotdeauna, rezistenţa la nou se face resimţită. Noua viziune şi energia debordantă a tânărului dirijor, energie care obligă întreg personalul operei să depună eforturi mult mai mari decât cele cu care fuseseră obişnuiţi, creează animozităţi din ce în ce mai mari la care se adaugă o „dragoste cu năbădăi” destul de complicată, astfel încât Weber este forţat să-şi dea demisia în 1816, după doar trei ani de la numirea sa în funcţie. Din fericire, la acea dată, reputaţia sa ca muzician de excepţie era recunoscută în mai toate centrele muzicale europene, astfel încât nu-i va fi greu de loc ca în anul următor (1817) să obţină numirea sa ca director al operei din Dresda. Este un an plin de satisfacţii, care culminează prin căsătoria sa cu una din fostele sale colaboratoare, cântăreaţa Caroline Brandt.
      Căsătoria a fost un succes. Weber se angajează într-o uriaşă muncă de reformare şi re-ordonare a instituţiei căreia îi era director. Nici un detaliu nu era lăsat la o parte, totul trecea prin mâinile sale: repertoriul stagiunii, angajările, distribuţiile, până şi decorurile, costumele şi luminile! Toate acestea în afara atribuţiilor ce-i erau adresate direct, ca prim dirijor al operei. Weber depăşea cu mult rutina unei repetiţii obişnuite.El lucra cot la cot cu fiecare cântăreţ sau solist al unei noi montări pentru a fi sigur ca acesta înţelege fiecare cuvânt şi – mai ales – intriga întregii opera.
       Ca un făcut, munca sa era iarăşi îngreunată de faptul că Dresda era un oraş conservator, mai conservator încă decât Praga, având şi un reputat teatru de operă italiană care reprezenta un rival de temut şi permanent. Deşi activitatea sa artistică şi organizatorică îl făcuseră „profetul noii opere germane”, ea l-a împiedicat pe Weber să-şi scrie propriile opere, situaţie dramatică cu atâta mai mult cu cât timpul nu mai era de partea sa: tuberculoza contactată cu câţiva ani mai devreme avansa implacabil. Cu toate acestea, Carl Maria compune câteva lucrări printre care şi faimoasele Invitaţie la vals şi Konzerstuck (Studiu de concert) op. 79 pentru pian şi orchestră. Şi tot în Dresda Weber începe lucrul la opera care avea să facă din el cel mai popular compozitor de operă german şi avea să-l aşeze definitiv în galeria „nemuritorilor”: Der Freischutz.
        Această operă avea să-i aducă un succes instantaneu, fiind aplaudată în picioare, minute în şir la premiera berlineză din 1821 de un public în delir. Weber devine instantaneu eroul zilei, compozitorul naţional al Germaniei. Libretul operei, inspirat din folclor, este povestea unui bărbat care îşi vinde sufletul Diavolului în schimbul unor gloanţe magice în speranţa că acestea îl vor ajuta să câştige un concurs de tragere la ţintă şi odată cu el, mâna femeii iubite. Pentru prima oară se prezentau pe scenă lucruri dragi şi familiare oricărui german: viaţa simplă de la ţară plină de umorul său direct şi câteodată „necioplit”, dar şi de sentimente curate şi pure; pădurea din jur, măreaţă şi în acelaşi timp adăpostind tot felul de creaturi şi fapte supranaturale  Mai presus de orice, însă, personajele operei ( vânătorii cei veseli, fetele frumoase, eroul cel curajos, prinţul stăpânitor) combinate cu o muzică absolut fermecătoare, au făcut ca această lucrare să devină o oglindă în care fiecare german se putea regăsi.
         Cu Der Freischutz Weber a eliberat opera germană de sub influenţele franceze şi italiane,iar prin noile orchestraţii şi prin alegerea unui subiect conţinând elemente supranaturale a pus fundaţiile noului gen de operă care avea să atingă înălţimi ameţitoare prin cei doi giganţi care, la acea dată îşi trăiau primii ani ai copilăriei: Giuseppe Verdi şi Richard Wagner. Următoarea sa operă – Euryanthe – este o lucrare mai ambiţioasă, muzica sa fiind mai complexă, anticipându-l pe Richard Wagner prin armoniile sale îndrăzneţe şi orchestraţia bogată. Cu toate că libretul este slab şi confuz, această lucrare se bucură de aprecierea unanimă a publicului şi criticilor, apreciere datorată exclusiv forţei expresive a muzicii care nu şi-a pierdut nimic din magnetismul de la premiera vieneză din 1823. Tot în capitala Austriei, în acelaşi an, Weber îl întâlneşte pe Beethoven cu care corespondase destul de mult şi faţă de care împărtăşea aceeaşi admiraţie aproape mistică ca a orice alt compozitor al vremii. În 1824, o nouă comandă se iveşte la orizont prin persoana directorului operei Covent Garden din Londra: Oberon. Weber acceptă, se mută în capitala Marii Britanii şi reuşeşte să înveţe foarte repede engleza. Deşi libretul nu-i era de loc pe plac (compozitorul dă naştere aici unora dintre cele mai frumoase pagini din întreaga sa creaţie muzicală. Din păcate, această lucrare avea să fie cântecul său de lebădă întrucât, la nici doua luni de la premieră, „profetul noii opere germane” cădea răpus de tuberculoza ce-l urmărise ameninţător mai bine de opt ani. în ultimele săptămâni de viaţă a fost înconjurat de dragostea şi admiraţia gazdei sale, Sir George Smart şi susţinut de speranţa iluzorie de a ajunge din nou pe pământul german.
        La 5 iunie 1826, Carl Maria von Weber este găsit mort în camera sa, iar trupul său va fi depus în pământul Angliei, la Moorfields Chapel. Într-un răstimp de doar câteva luni omenirea avea să mai piardă un alt mare compozitor, poate cel mai mare: Ludwig van Beethoven. Peste aproape două decenii, în 1844, la insistenţele maestrului de capelă (Kappelmeister) al Dresdei şi în urma energicului său demers, trupul lui Carl Maria von Weber avea să fie readus acasă şi reînhumat, la 15 decembrie, în cimitirul catolic din Dresda. Funeraliile au inclus un înflăcarat şi generos omagiu rostit de acelaşi maestru de capelă şi interpretarea unei piese corale scrisă pentru această ocazie de împătimitul admirator. Numele său era Richard Wagner.

Surse:

https://www.scribd.com/presentation/362584303/Carl-Maria-Von-Weber

https://www.britannica.com/biography/Carl-Maria-von-Weber

https://cultural.bzi.ro/carl-maria-von-weber-creatorul-operei-romantice-germane-22248

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/147003-carl-maria-von-weber.html

https://www.mydso.com/dso-kids/learn-and-listen/composers/carl-maria-von-weber

https://www.atheneum.ca/?q=universul-sonor/carl-maria-von-weber

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here