S-a întâmplat în 4 iunie 105

0
58
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 4 iunie 105: Împăratul Traian părăseşte Roma pentru a purta al doilea război împotriva dacilor (105-106). Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între (98 – 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

        În 101, a lansat o expediţie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus. Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, reuşind astfel să cucerească Dacia în 106. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse, Sarmizegetusa, Traian a construit un nou oraş, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
         A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca provincie romană.Podul lui Traian a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 şi primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei regelui Decebal. Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieşirea din defileul Cazanelor (Porţile de Fier) iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre şi stânci purtate din trecătoarea dintre Carpaţi şi Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susţinerea construcţiei.
        Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.C). Conform scrierii lui Dio Cassius, podul avea aproximativ 18 metri în înălţime şi 12 în lăţime, căt să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marş. La cele două capete ale Podului, sudic (Pontes) şi nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porţi monumentale, expresie a măreţiei şi puterii romane imperiale. O altă descriere a construcţiei podului a fost făcută de Procopius din Cezareea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaştrilor, romanii au deviat parţial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă şi azi, în Serbia, la est de oraşul Cladova.Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate. Placa memorială romană „Tabula Traiana”, 4 metri lungime şi 1,75 metri înălţime, ce comemorează finalizarea drumului militar roman al lui Traian, este amplasată pe partea sârbească cu faţa spre malul românesc.
         Pe ea sunt inscripţionate următoarele (traducere din limba latină): „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod”. Distrugerea şi starea actuală a ruinelor.

      Istoricii consideră de obicei credibilă relatarea lui Cassius Dio care atribuie îndepărtarea suprastructurii podului succesorului lui Traian, Hadrian. Acesta îl percepea ca pe un risc pentru Moesia, în cazul unei invazii barbare din nord.

         Există însă şi surse care afirmă că autorul distrugerii ar fi Aurelian, în cadrul operaţiunii de abandonare a Daciei.Cei douăzeci de stâlpi încă se mai vedeau în anul 1856, când nivelul Dunării era foarte scăzut. În 1906, Comisia Internaţională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. În 1932, erau 16 stâlpi rămaşi sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost găsiţi de arheologi, probabil restul de patru fiind luaţi de apă între timp. Însă, chiar şi astăzi se pot vedea primul şi ultimul stâlp pe malurile Dunării. Podul lui Traian este un monument istoric, ce face parte din patrimoniul cultural naţional, aflat în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, prins pe Lista monumentelor istorice.
          Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.
        Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.
         Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T. CI. Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a Ii-a a Pannoniei.Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian.

         Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului.Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană.

         De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele în locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări. Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint.Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.

        Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Tropaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative.

         Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul.

        Dacia, ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei daco-române.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=665%26Itemid=316

https://e-pedia.ro/2015/03/25/al-doilea-razboi-daco-roman-105-106/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-cu-dacii-una-dintre-cele-mai-bine-pregatite-invazii

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/al-doilea-razboi-daco-roman/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here