S-a întâmplat în 4 februarie 1945, 4-12

0
18

S-a întâmplat în 4 februarie 1945, 4-12 . A avut loc Conferinţa de la Ialta (Crimeea) a conducătorilor celor trei mari puteri din coaliţia antihitleristă: SUA, Marea Britanie şi URSS. Cei trei lideri, Roosevelt, Churchill şi Stalin, au trasat, pe fondul previzibilei victorii asupra statelor Axei, principalele linii de acţiune în perioada postbelică.

 

Conferinţa s-a ţinut la fostul Palat de vară al ţarului Nicolae al II-lea de la Ialta, din Crimeea.

De la ultima lor întâlnire, la sfârşitul anului 1943 la Teheran, războiul progresase mult. Se prefigura victoria Aliaţilor, iar fiecare dintre cele trei superputeri avea propriile obiective în privinţa situaţiei postbelice.

Majoritatea populaţiei din Europa de Est a considerat Conferinţa de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. I-a acuzat pe Roosevelt şi pe Churchill că au aruncat Europa de Est şi nordul Coreei în braţele sovieticilor. Sovieticii nu au permis niciodată alegeri libere.

Alţii au spus că ţările Europei de Est eliberate de armata sovietică ar fi devenit oricum state satelit ale URSS.

Deci, indiferent de ce s-a decis la Ialta. S-a spus că, datorită bombelor nucleare, americanii n-ar fi avut nevoie de susţinerea sovieticilor pentru a înfrânge Japonia. Şi invazia sovietică în teritoriile imperiului nipon în ultimele zile ale celui de Al doilea Război Mondial a avut urmări importante.  Coreea de Nord şi alte teritorii deţinute de japonezi nu ar mai fi căzut sub contrulul URSS. Ar fi căzut sub controlul SUA.

La Ialta, totuşi, Roosevelt nu avea nici o garanţie că armele nucleare vor funcţiona.

A fost nevoit să-i ceară lui Stalin sprijinul URSS împotriva Japoniei. Armata Roşie era de trei ori mai mare decât cea americană. Liderul sovietic nu a ezitat să-şi sacrifice militarii în schimbul unor noi teritorii şi s-a lăsat uşor convins să devină aliatul americanilor în Războiul Pacificului. În urma acestui război a crescut substanţial influenţa sovietică în Asia.

În privinţa ONU, la Ialta s-a decis înfiiţarea organizaţiei. Uniunea Sovietică a fost de acord să i se alăture doar cu o condiţie. Condiţia impusă a fost ca membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.

Clauza, secretă, i-a dat Uniunii Sovietice mai mult control pe glob şi implicit a slăbit puterea celei mai mari organizaţii internaţionale din lume.

Au existat mai multe întâlniri la vârf între aliaţi pe parcursul conflictului. Statele Unite au intrat în război la 8 decembrie 1941, a doua zi după atacul japonez de la Pearl Harbour. La 14 august 1941, pe o navă ancorată în apropiere de coasta canadiană, Roosevelt şi Churchill au semnat Charta Atlanticului.

Unele din principiile enunţate în text au fost pacea internaţională, dreptul popoarelor la autodeterminare.

Aceste principii vor fi reluate în Declaraţia Naţiunilor Unite semnată la Washington, la 1 ianuarie 1942. Declaraţia a fost semnată de către reprezentanţii celor 26 de state care se angajau să lupte împotriva Germaniei.

Preşedintele american şi cel britanic s-au mai întâlnit şi în alte rânduri. La Casablanca, între 14 şi 26 ianuarie 1943, Franţa era reprezentată de generalul Giraud, iar Churchill a impus prezenţa generalului De Gaulle.

Atunci s-a discutat despre deschiderea unui al doilea front.

La Québec, pe 23 august 1943, s-a decis accelerarea pregătirilor pentru debarcarea în Normandia. Atunci s-a aprobat planul de debarcare în Italia şi s-a luat în considerare deschiderea unui front suplimentar în China. La Teheran, între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943, cei doi lideri occidentali s-au întâlnit pentru prima dată cu Stalin. Au abordat soarta ţărilor baltice, problema viitoarelor graniţe ale Poloniei, debarcarea din Normandia, reorganizarea Germaniei.

În cadrul unei a doua conferinţe de la Québec, între 12 şi 16 septembrie 1944, Roosevelt şi Churchill au analizat viitoarea ocupaţie a Germaniei.

De asemenea, au analizat  participarea britanică la războiul împotriva Japoniei. La 9 octombrie 1944 la Washington se încheia o conferinţă interaliată de creare a Organizaţiei Naţiunilor Unite. La acea dată, Churchill se afla la Moscova. Premierul britanic era neliniştit de avansarea Armatei Roşii în Balcani. Nu reuşise să îi convingă pe americani să debarce la Adriatica, un proiect menit să cucerească Viena şi Praga înaintea sovieticilor, aşa că a încercat să facă un schimb de păreri între patru ochi cu Stalin.

Churchill ştia că sovieticii îşi doreau o influenţă preponderentă în România şi în Bulgaria.

Foarte bine, atâta timp cât lăsau britanicilor influenţa asupra Greciei… Moscova cerea ca Comitetul de la Lublin, fondat de către comuniştii polonezi cu sprijinul sovieticilor, să participe la guvernarea ţării. Churchill avea să exercite presiuni asupra polonezilor exilaţi la Londra pentru a accepta intrarea acestora într-un guvern de coaliţie.

În cadrul unei discuţii nocturne, cu Churchill având febră mare, s-a schiţat procentajul de influenţe în Europa (documentul se află astăzi la Biblioteca Naţională din Viena).

În document se hotărâse: România, 90% pentru Rusia, 10% pentru aliaţi; Grecia, 90% pentru Marea Britanie (în acord cu SUA). Se hotărâse 10% pentru Rusia; Iugoslavia, 50%/50%; Ungaria, 50%/50%; Bulgaria, 75% pentru Rusia, 25% pentru ceilalţi. Singura problemă era că procentele erau teoretice. Cum ar fi putut exercita britanicii şi americanii 25% influenţă în Bulgaria, ţară la care nu aveau acces, şi pe care Armata Roşie o ocupa în întregime?

În ce mod ar fi putut aliaţii să joace un rol în Iugoslavia?

Churchill, intoxicat de agenţii sovietici din rândurile  serviciilor secrete britanice, îl abandonase pe liderul rezistenţei regaliste sârbe. Generalul Mihajlovic era prezentat drept colaborator al germanilor, pentru a-l susţine pe comunistul Tito. Acesta deja exercita puterea absolută şi îi cerea ajutor direct lui Stalin?

Era posibil să crezi că Armata Roşie, care ocupa şi Polonia, nu îi va sprijini pe comuniştii din Comitetul de la Lublin. Aceasta, în lupta împotriva polonezilor anticomunişti de la Londra.

François Kersaudy este autorul ultimei biografii a lui Churchill (2009). El subliniază: «În mai puţin de două săptămâni, Churchill a înţeles că a fost păcălit».

La debutul lunii februarie a anului 1945, pentru cea de-a doua întâlnire cu Roosevelt şi Churchill, Stalin nu a dorit să se deplaseze în afara URSS. Organizarea summitului interaliat de la Ialta l-a pus astfel într-o poziţie favorabilă: el era puterea care invita şi găzduia, şi serviciile sale au făcut totul pentru a spiona conversaţiile oaspeţilor.

Liderul sovietic deţinea şi un avantaj militar, deoarece forţele sale, ocupând deja mare parte a Europei Orientale, se aflau la 80 km de Berlin. În acelaşi timp, trupele americano-britanice erau întârziate de ofensiva germană din Ardeni. Ele nu aveau să ajungă la Rin decât pe data de 7 martie. Roosevelt era bolnav şi slăbit şi avea să moară două luni mai târziu.

El venea la Ialta cu un obiectiv major: să obţină ajutorul URSS în războiul împotriva Japoniei.

Sfârşitul Japoniei nu se întrevedea. Deoarece bomba atomică americană, cea care îi va îngenunchia pe niponi, nu avea să fie gata decât în iulie 1945. Stenogramele de la Ialta nu vor fi cunoscute decât în 1946, iar pentru unii abia în 1955. Istoricii găsesc aici date care întregesc comunicatul final publicat la 11 februarie 1945, care evident nu spunea totul.

Cei trei mari au hotărât data conferinţei inaugurale a Naţiunilor Unite, în aprilie 1945 la San Francisco.

În ceea ce priveşte intrarea URSS în războiul împotriva Japoniei, Stalin a consimţit ca într-un interval de două sau trei luni după capitularea germană să participe la luptă. În schimb, a solicitat partea de sud a insulei Sahalin, insulele Kurile şi concesiuni în China.

Germania urma să capituleze fără condiţii, urmând ca teritoriul său să fie împărţit în patru zone de ocupaţie.

De Gaulle nefiind invitat la Ialta, Churchill a obţinut totuşi ca una din zone să fie atribuită francezilor. O «Declaraţie despre Europa eliberată» afirmă, printre altele, principiul autodeterminării popoarelor. În ceea ce priveşte guvernul polonez, conferinţa de la Ialta a validat revendicările lui Stalin: comuniştii din Comitetul de la Lublin vor acapara toată administraţia ţării.

Frontiera estică a Poloniei rămâne fixată pe linia Curzon, ducând la piederea celor 150 km câştigaţi de polonezi în 1920, în urma războiului lor cu sovieticii.

Chestiunea frontierei occidentale poloneze a fost amânată pentru altă dată.Conferinţa de la Potsdam (17 iulie -2 august 1945) va reveni asupra destinului Germaniei învinse şi va confirma transferul către URSS a oraşului Königsberg (azi Kaliningrad) şi a părţii septentrionale a Prusiei Orientale, precum şi cedarea către Polonia a teritoriilor germane situate în estul liniei Oder-Neisse. Aceste rectificări de frontiere, la est ca şi la vest, vor duce la dureroase deplasări de populaţie.

Eisenhower era comandantul-şef al armatelor occidentale. La mai puţin de două luni după Ialta, el îl va informa pe Stalin că se va îndrepta spre Bavaria.

Aceasta,  în loc să mărşăluiască spre Berlin, decizie pe care Churchill nu a putut-o modifica.

La 2 mai 1945, Berlinul va cădea în mâinile sovieticilor care, la 8 mai, vor cuceri şi Praga.Cu excepţia Austriei, toate teritoriile ocupate de Armata Roşie au devenit state satelite ale URSS, în care principiul alegerilor libere, proclamat la Ialta, va fi încălcat, iar comuniştii au preluat definitiv puterea.

Stricto sensu, documentele redactate la Ialta, secrete sau nu, nu fac nici o aluzie la împărţirea lumii în sfere de influenţă.

Dar exilaţii din ţările din Europa de Est şi De Gaulle au fost excluşi de la această conferinţă. Ei vor populariza ideea că jocurile au fost făcute la Ialta. Realitatea este că încă de la conferinţa de la Teheran, din noiembrie-decembrie 1943, când URSS a reuşit să obţină consimţământul de a păstra teritoriile cucerite între 1939 şi 1940 (ţările baltice, Karelia finlandeză, Moldova şi Basarabia românească), şi cea din 9 octombrie 1944, de la Moscova, principiul unei împărţiri a sferelor de influenţă a fost acceptat de către Churchill. Raporturile de forţe militare şi politice au desăvârşit ulterior procesul, teritoriile ocupate de Armata Roşie căzând în orbita sovietică cu complicitatea comuniştilor locali. În fapt, aceste acorduri nu au fost decât o etapă printre altele în construirea acestei «cortine de fier» între lumea liberă şi lumea comunistă.

Surse:

https://ro.historylapse.org/conferinta-de-la-ialta

http://www.taiwandocuments.org/yalta.htm

http://stiri.tvr.ro/70-de-ani-de-la-conferinta-de-la-ialta_56456.html#view

https://adevarul.ro/news/societate/churchill-stalin-impartirea-romaniei-sfere-influenta-inflameaza-exilul-romanesc-1_50ad0c027c42d5a6638deba7/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ialta-impartirea-lumii-si-razboiul-rece

4-11 februarie 1945 – Conferința de la Yalta

https://adevarul.ro/international/in-lume/conferinta-ialta-70-ani-victoria-stalin-1_54d32d15448e03c0fd4c6c56/index.html

https://adevarul.ro/international/europa/uluitoareprezicere-politica-viitorul-conferintei-yalta-1_523886ccc7b855ff5693e320/index.html

O’Neil, William L. World War II: a Student Companion. New York: Oxford UP, 1999.

Sulzberger, C. L. American Heritage New History of World War II.Ed. Stephen E. Ambrose. New York: Viking Penguin, 1998.

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here