S-a întâmplat în 31 ianuarie 1418

0
83
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 31 ianuarie 1418: A murit Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti între anii 1386 şi 1418, singurul domn român care nu a fost vasal nimănui; în timpul domniei sale, ţara a cunoscut o puternică dezvoltare economică, o consolidare militară şi o afirmare politică internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei; remarcabil comandant militar, abil om politic şi diplomat, a întreţinut bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova; a repurtat importante victorii împotriva turcilor, fiind cel mai activ exponent al luptei antiotomane din vremea sa; a fost înmormântat la Mănăstirea Cozia (ctitoria sa).

       „Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Johannes Leunclavius – care a trăit în secolul al XVI-lea şi a scris o istorie a Imperiului Otoman, care conține informații prețioase despre Țările Române și istoria lor în secolele XV și XVI – , Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani, remarcându-se ca un excelent conducător, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și ca un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult.
       A izbutit în cele mai crâncene confruntări militare, dar a fost şi un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman. Pentru toate aceste motive, Mircea cel Bătrân a rămas în istorie ca una dintre cele mai importante personalităţi ale luptei creștinilor în spaţiul balcanic, iar domnia sa a însemnat peste trei decenii de lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.
      Mircea cel Bătrân, sau Mircea cel Mare, s-a născut în anul 1355, fiind fiul lui Radu I, din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377 – 1383, şi al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soţie a lui Radu I şi a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei.Mircea cel Bătrân însemna, în fapt „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, adică, în limbaj de cancelarie medievală, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Fiindcă Țara Românească nu obișnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.
      După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea îi ia locul pe tron, la 23 septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, armatei, administrației și a Bisericii, iar pe de altă parte, se afla în faţa tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, aflat în plină extindere în Balcani.
      Mircea cel Bătrân a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții iar Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea şi este înzestrată cu arme și întărită prin cetăți ridicate în punctele strategice ale țării.Un mare merit al domnitorului îl reprezintă număroasele biserici şi mănăstiri construite pe întreg cuprinsul țării, viitoare centre de cultură, marcate prin activitatea de seamă a copiștilor și caligrafilor şi prin întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă. Trebuie spus, aici, că începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
       În plan extern, Mircea cel Bătrân a realizat alianțe solide menite să păstreze independența țării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relaţie care era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.În acest sens, la 7 martie 1395, tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund conținea clauze reciproc avantajoase.O altă alianţă a fost încheiată cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din anul 1389 şi, prin intermediul acestuia, încheia şi o alianţă cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei, îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.
        Mircea a întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării, în scopul prevenirii expansiunii otomanilor.Însă mai toate măsurile preventive, strategice, împotriva pericolului otoman, au fost sortite eşecului, mai ales după ce Mircea a intervenit în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării.În anul 1395, Baiazid I „Fulgerul” a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate de circa 40.000 de soldați, Mircea cel Bătrân opunându-i o armată de doar 12.000 de soldați.La 17 mai 1395, armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană în Bătălia de la Rovine, însă după o altă luptă dată lângă Argeș, Mircea pierde tronul și se retrage în Transilvania, în locul său otomanii instalându-l pe tron pe Vlad.
       În 25 septembrie 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, încheie lamentabil cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul de la Nicopole.Abia după încă un an, şi cu sprijinul militar al lui Sigismund de Luxemburg, Mircea îşi recucereşte tronul, după bătălia de pe râul Ialomița.
      În vara anului 1402, după înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, la Ankara, a urmat o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor, reuşind, în anul 1404, să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea dar şi să îl sprijine militar pe Musa Celebi, fiul lui Baiazid I, să devină sultan. După moartea acestuia, însă, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.Pentru a evita ofensiva sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei, în anul 1415, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur şi a trimiterii, drept ostatic ca garanţie, a unui fiu al său.
     Mircea cel Bătrân a trecut la Domnul la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de preţ – care avea să servească drept necropolă domnească pentru familia sa – , la 4 februarie, într-un sarcofag de piatră construit după modelul celor apusene. I-a urmat, la conducerea Ţării Româneşti, fiul său Mihail I.
     Mănăstirea Cozia a fost construită pe vremea lui Mircea cel Bătrân, la îndemnul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, duhovnic al lui Mircea „întru cele Dumnezeieşti”. Una dintre cele mai autentice nestemate ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mănăstirea Cozia înseamnă o moştenire spirituală şi artistică nepreţuită în istoria poporului român, în cei peste 600 de ani de la întemeiere, mii de călugări vieţuind aici, iar dintre aceştia s-au detaşat ierarhi ajunşi în funcţii importante, dar şi oameni de cultură remarcabili.La Mănăstirea Cozia a luat fiinţă prima şcoală de copişti şi caligrafi din Ţara Românească şi tot acolo a trăit şi primul imnograf român, Filotei, mare logofăt al Țării Românești.
     Ansamblul mănăstiresc de la Cozia este situat la 3 km. nord de staţiunea balneo-climaterică Călimăneşti – Căciulata, pe malul drept al Văii Oltului, la aproximativ 20 de km. nord de oraşul Râmnicu Vâlcea, având hramul „Sfânta Treime”.
      Conform unei legende, se pare că la originea construirii mănăstirii se află o „arătare Dumnezeiască” care i s-ar fi dezvăluit voievodului Mircea cel Bătrân (Mircea cel Mare), domn al Ţării Româneşti între anii 1386 şi 1394 şi 1397 – 1418, fiu al lui Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron.Legenda spune că în timpul unui război pornit de Mircea împotriva ungurilor (sau împotriva otomanilor conform altor interpretări), şi-a stabilit ca sediu al oştii un loc de pe Valea Oltului, denumit „Bivolarilor”. În timp ce dormea în cortul domnesc instalat pe pajiştea din faţa muntelui, voievodul a avut un vis în care  i s-ar fi ivit o „arătare Dumnezeiască”, iar a doua zi, dis de dimineaţă, voievodul a hotărât ridicarea, pe acel loc, a unei mănăstiri.
     Aşadar, între anii 1387 – 1388, a avut loc ridicarea mănăstirii, un sprijin important în zidirea acestui sfânt lăcaş avându-l Nicodim, duhovnic al domnitorului şi stareţ al mănăstirilor Vodiţa şi Tismana.Pe o inscripţie aflată la Cozia scrie că: „Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte hramul Prea Sfintei şi Începătoarei de viaţă troiţe, este zidită în temelie de blagocestivul răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrân”. La 18 mai 1388 a avut loc slujba de sfinţire a mănăstirii, ţinută chiar de Nicodim, iar ca stareţ a fost desemnat ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii  sfântului de la Tismana.
      Este interesant faptul că, iniţial, denumirea lăcaşului era „Mănăstirea Nucet”, de la cuvântul pecenego-cuman „Koz”, care înseamnă nucă, aluzie la caracterul regiunii, care era cunoscută datorită cultivării nucilor. Ulterior, mănăstirea a primit numele de „Cozia”, după denumire muntelui aflat în vecinătate.Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391.În anul 1392, Filotei (sau Filos), mare logofăt al Țării Românești în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un om învățat şi bun cunoscător al limbilor greacă și slavonă, renunță la dregătorie și la cele pământești, luând calea slujirii lui Hristos, călugărindu-se la Mănăstirea Cozia, sub îndrumarea egumenului Gavriil. Aici Filotei deprinde nevoința și rânduiala slujbelor bisericești, ajungând protopsalt și primul dascăl și caligraf în obștea mănăstirilor Cozia și Cotmeana.
    În 4 aprilie 1395, Mircea cel Bătrân a înzestrat Mănăstirea Cozia cu două clopote.Între anii 1395 şi 1396, la Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine, călugării de aici ţesând pe mătase, cu fire din argint şi argint aurit, un epitaf de o frumuseţe aparte, cu tema „Plângerea”, reprezentându-l pe Iisus întins pe „piatra ungerii”, alături de Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul şi de patru îngeri.În luna mai 1413, Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Batrân, dăruiește Coziei încă un clopot.Monahul Filotei întemeiază, la 1415, la Cozia, prima școală de caligrafi și copiști din Ţara Românească, fiind dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului, alături de stareţul Sofronie. Filotei este şi autorul unei opere denumite „Pripeale” (sau „Mărimuri”), în fapt o colecție de imnuri de laudă în cinstea marilor sfinți, care se cântă la slujba privegherii în mănăstiri. Opera avea să se răspândească, în secolele XV-XVIII, în mai toate Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanică, spre lauda lui Dumnezeu și a sfinților Săi.
      Tot în anul 1415, la 28 martie, printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, mănăstirii Cozia i s-a dăruit „vama de la Genune” adică administrarea punctului de hotar dintre Transilvania şi Ţara Românească, un punct aflat astăzi pe teritoriul comunei Râu Vadului, sat Câinenii Mici, jud. Vâlcea.La 31 ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân trece la cele veşnice, fiind înmormântat, conform dorinţei sale, la Mănăstirea Cozia.
      În anul 1517, Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, a reparat clădirile şi biserica, înzestrând-o cu icoane şi mai frumoase şi tot în această perioadă se construieşte un bazin de apă cu fântână arteziană în mijloc – denumit  havuz – şi o cişmea.În anul 1657, la 20 iunie, are loc vizita la Monăstirea Cozia, a lui Paul de Alep, ucenic, arhidiacon şi secretar al Patriarhului Macarie al Antiohiei, care descrie astfel aşezarea: Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea unui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie. Drumul către această din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi.”
      Începând cu anul 1928, mănăstirea a intrat din nou într-un amplu proces de restaurare, iar în anul 1936, mormântul voievodului Mircea cel Bătrn a fost acoperit cu o nouă piatră funerară, pe care au fost aşternute cuvintele lui Iorga: „Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418.” La 15 mai 1938, piatra de mormânt a fost înlocuită cu o alta, adusă din Bulgaria, pe care scrie: “Aici odihnesc rămaşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418.”
În pronaosul Mănăstirii Cozia se găsesc mormintele voievodului Mircea şi al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită dupa moartea fiului ei, asasinat la Câmpia Turzii, la 9 august 1601.
       Pe latura estică a mănăstirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte şi podoabe de cult, remarcându-se Evanghelia lui Varlaam din anul 1644 şi Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, din anul 1673. Peste drum de Mănăstirea Cozia se află bolniţa, închinată Sfinţilor Apostoli, care a fost zidită între anii 1542-1543, de către voievodul Petru de la Argeş, numit şi Radu Paisie, interesant fiind că pictura originală se păstrează până astăzi. În perioada 1880-1920, cât timp biserica mănăstirii a fost grajd iar ansamblul mănăstiresc a fost temniţă, azil sau cazarmă, obştea mănăstirii a locuit în jurul acestei biserici, tot aici fiind săvârşite şi sfintele slujbe.
Surse:
P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000.
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003.
Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Militară, Bucureşti, 1981.
  1. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iaşi, 1889.
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901.

https://radioromaniacultural.ro/portret-mircea-cel-batran-600-de-ani-de-la-moartea-celui-mai-viteaz-si-mai-ager-dintre-principii-crestini/

http://istoriamilitara.org/stiinta/articole/116-mircea-cel-batran.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mircea-cel-batran-a-fost-si-cel-mare

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/469-mircea-cel-batran-1355-1418

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here