S-a întâmplat în 30 aprilie 1979

0
58
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 30 aprilie 1979: A murit Pantelimon (Pan) Halippa, poet, publicist şi om politic; vicepreşedinte al Sfatului Ţării, care, la 27.III.1918, a hotărât unirea Basarabiei cu România. Pan Halippa s-a născut la 1 august 1883, în satul Cubolta din judeţul Soroca, într-o familie de oameni săraci, însă foarte harnici și foarte pricepuţi în treburile gospodărești. Tatăl său, Neculai Halippa, era dascăl la biserica din sat, iar mama sa, Paraschiva, născută Ţan, era fiica preotului Dimitrie Ţan din satul Vozdu, judeţul Soroca.

   Pantelimon Halippa a urmat școala primară în localitatea natală, apoi cursurile Școlii Spirituale din Edineţ și ale Seminarului Teologic din Chișinău. În anul 1904, după absolvire, se înscrie la Facultatea de Fizică și Matematică a Universităţii din Dorpat–Juriev (azi Tartu, Estonia), pe care n-a terminat-o, din cauza izbucnirii revoluţiei din anul 1905. Student eminent, Pan a aderat la greva generală a studenţilor din Rusia, declarată în sprijinul primei revoluţii ruse. În anul 1906, pleacă la Moscova, ca delegat al ţărănimii basarabene la Congresul Uniunii ţăranilor din întreaga Rusie, unde este arestat, închis în închisoarea Butîrka, iar apoi eliberat și trimis înapoi în Basarabia. Încă din acea perioadă, Pantelimon Halippa s-a manifestat ca militant pentru drepturile românilor basarabeni, fiind totodată exponentul grupării radicale care punea accentul pe reformele cu caracter social. Potrivit membrilor acestei grupări, ţăranului ar fi urmat să i se asigure bunăstarea printr-o largă reformă agrară.
          Revenit la Chișinău, Pantelimon Halippa, alături de Constantin Stere, profesor la Universitatea din Iași, de avocatul Emanuil Gavriliţă şi de Ion Pelivan și Paul Gore, dar și de boierul Vasile Stroescu, înfiinţează, în iulie 1906, ziarul „Basarabia”, prima publicaţie în limba română apărută la Chișinău. Aici, Pantelimon Halippa semna cele mai multe și mai radicale articole, motiv pentru care era atent urmărit de autorităţile ţariste. Poliţia a confiscat mai multe numere ale publicaţiei, uneori chiar din sediul redacţiei, iar pentru articolul lui Pantelimon Halippa „Liga ţăranilor și Stăpânirea”, directorul publicaţiei, Emanuil Gavriliţă a fost dat în judecată și condamnat „la ostrov” pe termen de o lună sau plata unei amenzi de 100 de ruble. Această relaţie cu autorităţile a dus, la doar câteva luni, la suspendarea publicaţiei basarabene. Apariţia, în martie a ultimului număr, este relatată de Pantelimon Halippa în memoriile sale: „Ziarul «Basarabia», care mă lega de Chișinău, dispăruse: ultimul  număr a fost redactat de mine și, ca să bravez autorităţile, am publicat imnul deșteptării naţionale «Deșteaptă-te, române!». Acest număr al Basarabiei a apărut la 4 martie, iar peste un scurt timp a început să apară «Viaţa Basarabiei», care fusese anunţată chiar prin ultimul număr al «Basarabiei»…”.
        Cu toate că a avut o viaţă scurtă, de numai câteva luni, publicaţia „Basarabia” are o însemnătate aparte în istoria mișcării naţionale din provincia dintre Prut și Nistru şi fiindcă printre membrii redacţiei și colaboratorilor acesteia s-au numărat cele mai importante figuri de luptători pentru desprinderea Basarabiei de imperiu și Unirea ei cu România, iar între acestea, Pantelimon Halippa s-a aflat la loc de cinste. În anul 1908, Halippa a tipărit, la Chișinău, cu caractere chirilice, „Pilde și poveţe”, în colaborare cu P. Rejepa, prima carte literară din Basarabia, iar în toamna anului 1908, Pantelimon Halippa a plecat în România, unde, cu sprijinul lui Constantin Stere, se înscrie ca student al Facultăţii de Litere și Filosofie la Universitatea din Iași, primind și bursă pentru studii. În această perioadă, a colaborat la publicaţii precum „Viaţa Românească”, „Arhiva din Iași”, „Revista știinţifică V. Adamachi”, semnând cel mai adesea cu pseudonimele P.H. Basarabeanu sau P. Cubolteanu.

         Desigur, un rol important pentru activitatea sa viitoare l-au avut contactele realizate în mediile politice și culturale din România. În perioada în care s-a aflat aici, a vizitat și alte centre românești, inclusiv capitala, unde l-a întâlnit pe vechiul socialist basarabean Zamfir Arbore, care va avea, alături de C. Stere, un rol important în îndrumarea și sprijinirea acţiunilor sale social-politice. I-a cunoscut, de asemenea, pe ardelenii George Coșbuc și Octavian Goga, pe bucovineanul Iancu Flondor, precum și pe regăţeanul Petre Constantinescu-Iași, care „mai târziu, în 1918 – după cum arăta Halippa – m-a și felicitat telegrafic pentru actul Unirii din 27 martie”.

          În 1913, după absolvirea universităţii ieșene, Pantelimon Halippa revine la Chișinău și cu sprijinul aceluiași mare mecenat – boierul Vasile Stroescu – scoate împreună cu N. Alexandri revista „Cuvânt moldovenesc”, devenind directorul acestei publicaţii, despre care, în „Viaţa Basarabiei”, arăta, mai târziu: „Este singura publicaţie săptămânală din Basarabia pentru poporul de jos care apare cu intenţia de a-l cultiva în sensul adevărat al cuvântului”.

          În această perioadă, Pantelimon Halippa a continuat să militeze pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. Astfel, activitatea sa politică s-a intensificat, iar în aprilie 1917, împreună cu Vasile Stroescu, Paul Gore, Vladimir Herţa și transilvăneanul Onisifor Ghibu, a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, care își fixează în program autonomia Basarabiei, cu dreptul de autodeterminare naţională.

         Armata pornise, totodată, mișcarea maiorului Emanoil Catelly, ajutat de studentul ofiţer Anton Crihan, care au organizat la Odesa adunarea soldaţilor, în care Pantelimon Halippa, alături de Vladimir Herţa, au reprezentat Partidul Naţional Moldovenesc. Adunarea a adoptat programul de autonomie al Basarabiei, cu oaste, justiţie și școală proprii, ca singura cale de a ieși din anarhia care năpădea ţara şi a creat un „Comitet executiv moldovenesc al soldaţilor și ofiţerilor”, sub președinţia lui Catelly.

        Pantelimon Halippa a făcut parte din Societatea Culturală Moldovenească reînfiinţată în 1917 și a participat activ la congresele preoţilor (13–19 aprilie 1917), studenţilor (20 mai), învăţătorilor moldoveni (20 – 25 mai) şi ţăranilor (21–24 mai).A reprezentat, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare din Rusia, la Petrograd, ţărănimea basarabeană, tratând cu Kerenski, Lenin și Troţki.

          În vara anului 1917, s-a aflat în fruntea unei mici delegaţii de basarabeni care a avut o întrevedere cu V.I. Lenin, aflat în acea vreme în clandestinitate, căruia i-a prezentat situaţia din Basarabia.Pan Halippa și delegaţia Basarabiei s-au întors la Chișinău și au acţionat în direcţia folosirii oportunităţilor oferite de revoluţia rusă: au început să organizeze congrese profesionale și politice, au votat rezoluţii, au publicat prin gazete îndemnuri și manifeste. S-au adresat Guvernului României pentru ajutoare, au organizat Congresul Ostașilor Moldoveni (20–28 octombrie 1917), unde au atacat tendinţele de rusificare existente, apelând la unitatea tuturor românilor.
          În anul 1918, Pantelimon Halippa era vârful de lance al curentului unionist, având o contribuţie esenţială la acţiunile care pregăteau Unirea Basarabiei cu România. Activismul său politic este relevat de înseși funcţiile și posturile pe care le-a ocupat în Sfatul Ţării, organul legislativ al Basarabiei, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu Patria Mamă. Astfel, în cadrul Sfatului, el a avut mandat validat de la 21 noiembrie 1917 până la 18 februarie 1919 și a îndeplinit funcţiile de vicepreședinte (21 noiembrie 1917–25 noiembrie 1918), președinte (25 noiembrie 1918–18 februarie 1919), membru al Comisiei de Redactare, membru al Comisiei de Declaraţii și Statute. Așa cum va arăta însuși Pantelimon Halippa în însemnările sale cu caracter autobiografic, rolul său în Sfatul Ţării a fost acela de a „ţine grămăjoară pe deputaţii moldoveni, fie că erau din congresele noastre profesionale, fie că reprezentau judeţele basarabene. Treaba aceasta o făceam prin așa-zisul Bloc Moldovenesc, care discuta toate problemele ce veneau la ordinea zilei în Sfatul Ţării”.

          După ce Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu România, Pantelimon Halippa a făcut parte, împreună cu dr. Daniel Ciugureanu, Ștefan Ciobanu și Ion Pelivan, din delegaţia care a dus la Iași proclamaţia Unirii Basarabiei cu România.De asemenea a luat parte la adunările de la Cernăuţi (28 noiembrie 1918) și de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș cu România.

         În primii ani interbelici, Pantelimon Halippa s-a aflat în gruparea condusă de Constantin Stere, care a militat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechea Românie. În ședinţele din 17–18 iulie 1921 ale conducerii Partidului Ţărănesc s-a aprobat propunerea făcută de 11 deputaţi și senatori, în frunte cu Pan Halippa, de fuziune a Partidului Ţărănesc din Basarabia cu Partidul Ţărănesc din vechea Românie. Partidul Ţărănesc a dobândit, astfel, o organizaţie deosebit de puternică și influentă în Basarabia, precum și o seamă de activişti de mare valoare. Pantelimon Halippa a făcut parte din Delegaţia Permanentă, împreună cu Constantin Stere, Teofil Sauciuc-Săveanu ș.a, iar în ședinţa din 9–12 septembrie 1934 a fost ales vicepreședinte al Delegaţiei Permanente.

           Între cele două războaie mondiale, Pantelimon Halippa a deţinut mai multe funcţii, care au marcat o carieră politică excepţională: ministru secretar de stat pentru Basarabia în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919–13 martie 1920), ministru al Lucrărilor Publice în guvernul prezidat de Barbu Știrbei (4–20 iunie 1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicaţiilor în guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928–7 iunie 1930), ministru al Muncii, Sănătăţii și Ocrotirii Sociale în guvernul Iuliu Maniu (13 iunie 1930–10 octombrie 1930), apoi ministru de stat în guvernele Mironescu (10 octombrie 1930–18 aprilie 1931, Vaida (11 august 1932–19 octombrie 1932), Maniu (20 octombrie 1932–13 ianuarie 1933), Vaida (14 ianuarie 1933–13 noiembrie 1933), precum și senator și deputat în Parlament (1918–1934).
        Fie că a fost parlamentar sau ministru, el nu a încetat să lupte pentru prosperitatea economică, socială și culturală a Basarabiei sale mult iubite, demascând fărădelegile, corupţia și abuzurile, apărând mai ales ţărănimea, cea mai oropsită pătură a societăţii. În primăvara anului 1925, la Zguriţa, jud. Soroca, el a fost arestat, sub pretextul că, în calitatea de deputat, organizează întâlniri cu oamenii din circumscripţia sa, în timpul stării de asediu. Evident, Pan Halippa a protestat, dar a fost pălmuit de un locotenent de jandarmi chiar în cabinetul subprefectului de Soroca. Deși „afacerea Zguriţa” s-a discutat și în Parlament, ocupând pagina întâi a ziarelor, guvernul liberal n-a luat nici o măsură, în cele din urmă cazul fiind mușamalizat.
         Pantelimon Halippa a urmărit neîncetat propășirea culturală a Basarabiei, fiind unul din întemeietorii Universităţii Populare din Chișinău, al cărei consiliu l-a condus, instituţia fiind inaugurată la 18 februarie 1918. El a întemeiat, de asemenea, Conservatorul Moldovenesc, Societatea Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, Societatea de Editură și Librărie „Luceafărul” din Chișinău (1940). De asemenea, Academia Română îl primește în rândurile sale, la 15 octombrie 1918, ca membru corespondent, iar statul român l-a decorat cu ordinele: Ferdinand I în grad de Mare Ofiţer; Coroana României în grad de Mare Cruce; Serviciul Credincios în grad de Comandor; medaliile: Crucea de Război, Peleș ș.a.În anul 1921 i-a apărut, la Editura „Vieţii Românești” din Iași, volumul de versuri „Flori de pârloagă”.
         Din 1932, când procesul de adaptare la noile realităţi, pe care le trăia provincia dintre Prut și Nistru după Unirea din 1918, era în plină dezvoltare, Pantelimon Halippa a publicat și a condus revista „Viaţa Basarabiei” și ziarul cotidian omonim, editate de Asociaţia culturală „Cuvânt moldovenesc”. Noua publicaţie avea menirea de a repara greșeala comisă prin suspendarea revistei „Cuvânt moldovenesc” și concomitent să-i continue acesteia viaţa, până în mai–iulie 1944. În a doua jumătate a anilor 30, Pantelimon Halippa s-a integrat în frontul larg al oamenilor politici și cărturarilor români care, peste barierele de partid, acţionau unitar în lupta împotriva fascismului, cuzismului și legionarismului, desfășurând o luptă intrasigentă pentru apărarea valorilor autentice ale culturii românești, a raţionalismului și umanismului, într-o perioadă de mari înfruntări politice și ideologice, când însăși existenţa democraţiei parlamentare era pusă sub semnul întrebării de ofensiva tot mai puternică a curentelor de extremă dreaptă.

           El a fost unul dintre liderii naţional-ţărăniști care au protestat energic, prin scrisori trimise Corpurilor Legiuitoare, împotriva notelor ultimative din 26 și 27 iunie 1940, transmise de guvernul sovietic, prin care România era nevoită să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. Alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihail Popovici, dr. N. Lupu, Ghiţă Popp, Aurel Dobrescu, Sever Bocu, împreună cu Constantin I.C. Brătianu, Ioan Lupaș, Istrate Micescu, Ion Pelivan, Gheorghe Gh. Mironescu, dr. Constantin Angelescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Gheorghe Ionescu-Sisești, Gheorghe Brătianu, Ion Petrovici, Octav Onicescu, Constantin Rădulescu-Motru și alţi oameni politici și de cultură, el a semnat, la 6 august 1940, un memoriu de protest împotriva revizionismului.

        După aproape trei ani de speranţe românești, în primăvara anului 1944, regimul sovietic de ocupaţie avea să fie, din nefericire, instalat iarăși în teritoriile strămoșești de la est de Prut. În aceste împrejurări dramatice, mareșalul Ion Antonescu a dispus evacuarea nordului Bucovinei și a Basarabiei, pe baza unui plan pregătit încă din toamna anului 1943. De asemenea, în martie 1944, s-a încercat să se realizeze o amplă acţiune pentru „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, prin trimiterea în străinătate a unor personalităţi politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru Boldur, Vasile Harea, Valeriu Ciobanu, Theodor Holban, Gheorghe Bezviconi, Nichita Smochină și Ștefan Bulat.

           La sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrau în zona de nord-est a ţării.Comandamentul sovietic a declanșat apoi o amplă ofensivă, frontul fiind rupt în sud și nord. Rezistenţa româno-germană s-a prelungit numai câteva zile, până la 23 august, când decizia de scoatere a României din războiul împotriva Puterilor Aliate și Asociate a dus la dizolvarea Frontului românesc, permiţând înaintarea vertiginoasă a trupelor sovietice spre vest și sud.În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice ocupau Chișinăul, iar câteva zile mai târziu Uniunea Sovietică ajungea să stăpânească, din nou, teritoriile românești oferite de Hitler prin Pactul Molotov–Ribbentrop.

        Ocuparea ţării de către Armata Roșie, în anul 1944, și înţelegerea dintre anglo-americani și sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est au fost factorii decisivi care au marcat intrarea României în zona de dominaţie a U.R.S.S. și instaurarea – prin voinţa Moscovei – a regimului comunist.

          Autorităţile sovietice au început să ridice din provincie pe toţi basarabenii și bucovinenii, cerându-le să facă declaraţii de reîntoarcere în U.R.S.S., indiferent dacă au fost funcţionari din vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă în România după 1940, sau că erau căsătoriţi cu cetăţeni români. Această situaţie dramatică era semnalată de Pantelimon Halippa, într-un memoriu adresat la începutul anului 1945 trimisului special al Guvernului S.U.A., M. Etherige. Din nefericire, o rezolvare a problemei basarabenilor și bucovinenilor nu s-a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control singurii care decideau erau sovieticii. Soarta refugiaţilor basarabeni și bucovineni s-a înrăutăţit pe măsură ce trupele sovietice avansau în teritoriul naţional și a devenit tragică odată cu ocuparea României. Până în iunie 1945 aveau să ia drumul Siberiei un număr de 54.576 refugiaţi din teritoriile căzute, din nou, sub ocupaţie sovietică. Soarta acestor români trimiși, în marea lor majoritate, în gulagurile sovietice, a fost dramatică, ei ajungând acolo după procese înscenate și acuze că au „colaborat” cu regimul și autorităţile politice românești.

         În condiţiile în care guvernul condus de Petru Groza dădea semne că este dispus să cedeze și să abandoneze interesele ţării în privinţa Basarabiei, nordului Bucovinei și ţinutului Herţa, Pantelimon Halippa, cu toate riscurile care decurgeau din aceasta, atrăgea atenţia asupra gravităţii unei asemenea atitudini și a necesităţii susţinerii dreptului istoric al României asupra acestor teritorii la Conferinţa de Pace de la Paris.

        Instaurarea regimului comunist prosovietic în România a provocat mari suferinţe fruntașilor basarabeni care jucaseră un rol de seamă în realizarea Marii Uniri de la 1918. Dintre liderii mișcării de renaștere naţională din Basarabia, Pantelimon Halippa a avut poate destinul cel mai frământat.În anul 1950, el a fost arestat și deţinut timp de 2 ani la închisoarea din Sighet, iar în martie 1952 a fost predat organelor sovietice, pe podul de la Ungheni pe Prut, de unde a fost dus la Chișinău. Aici a fost ţinut într-o închisoare a serviciilor de securitate, unde s-a făcut ancheta în cursul căreia i s-au cerut dovezi că Unirea Basarabiei cu România nu s-a făcut legitim.

        S-au exercitat presiuni să recunoască că a colaborat cu siguranţa, cu serviciile secrete străine, că a complotat împotriva statului sovietic prin formarea Comitetului de ajutorare a refugiaţilor transnistreni. Autorităţilor sovietice le trebuia ca unul din președinţii primului Parlament al Basarabiei să confirme că Unirea Basarabiei cu România s-a făcut ilegal, cu încălcarea drepturilor internaţionale, sub presiunea armatei române, cu cumpărarea deputaţilor și multe insinuări de acest gen, care ar justifica ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940. Este lesne de înţeles că autorităţile sovietice urmăreau să obţină în acest fel argumente istorice, greu de contestat, vizând legitimarea ocupării Basarabiei de către U.R.S.S.

         De fiecare dată, el a făcut referire la Partidul Naţional Moldovenesc, la Blocul Moldovenesc, la Parlamentul Sfatul Ţării, la Guvernul Basarabiei, la conducerea armatei naţionale și la alte instituţii reprezentative pentru tânărul stat moldovenesc de atunci.Tribunalul Militar din Chișinău l-a condamnat pe Pantelimon Halippa la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. De aici a intervenit la Ambasada Republicii Populare Române de la Moscova, adresând ambasadorului Iorgu Iordan memorii în care îl întreba: „De când Siberia a ajuns o colonie a României, ca eu să fiu predat și ţinut acolo, și nu în ţara noastră?”.

           În noul context al destalinizării care a început în U.R.S.S., în anul 1955 a fost amnistiat și a insistat să se întoarcă în România, deși conducătorii sovietici ar fi dorit ca el să rămână la Chișinău. Întors în ţară, în loc să fie adus acasă, a fost dus la Gherla, unde a mai stat la închisoare până în 1957, fără nici o judecată, în pofida stăruinţelor sale de a i se arăta vina pentru care se află în detenţie. În cele din urmă, Pantelimon Halippa a fost eliberat din închisoare și, ajuns în București, și-a găsit familia într-un subsol dintr-o locuinţă din Str. Muzelor nr. 2. Un oarecare sprijin a primit Pantelimon Halippa în această perioadă de la Academia Română, care i-a achiziţionat o serie de studii și colecţia de proverbe moldovenești, pe care le strânsese din gura basarabenilor întâlniţi în lagărele siberiene. După îndelungi eforturi, Pantelimon Halippa a recăpătat dreptul de a locui în casa sa din str. Alexandru Donici nr. 32 și a redobândit dreptul la pensie, ca fost profesor și conducător al Universităţii Populare din Chișinău.

          Problema bibliotecii și a celorlalte bunuri confiscate a rămas, însă, nesoluţionată, în pofida repetatelor demersuri făcute de Halippa la autorităţi în decursul anilor. La începutul anilor 60 el s-a adresat liderului partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, vrând să-i comunice că „în trecut între Basarabia și România existau legături culturale destul de frumoase, cu toate că politica ţaristă urmărea rusificarea Basarabiei și vroia să grăbească fenomenul de uitare între fraţii din dreapta și din stânga Prutului”.

       Mai târziu, odată cu noul curs de relativă independenţă înregistrat în politica externă a României, Pantelimon Halippa și-a pus mari speranţe într-o schimbare de percepţie a autorităţilor în privinţa problemei basarabene.La 23 ianuarie 1967, el trimitea un memoriu lui Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, în care făcea referiri la aniversarea Unirii Principatelor Române și amintea că „tot în ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia, conform principiului autodeterminării popoarelor, proclamat de revoluţia rusă, a votat independenţa Basarabiei în unanimitate, cu asentimentul tuturor minorităţilor conlocuitoare. Pe cale de autodeterminare au pășit și alte republici din cuprinsul Rusiei vechi: Finlanda, Republicile Baltice, Polonia, Ucraina, Georgia etc. Iar cu două luni mai târziu, la 27 martie 1918, a fost votată Unirea Basarabiei cu România… Noi, românii basarabeni, ne punem toată nădejdea că în sfârșit românii din Moldova de Răsărit se vor uni cu fraţii lor de dincoace de Prut”.

        Într-un alt memoriu, depus la Consiliul de Stat în ziua de 13 februarie 1967, Halippa aborda problema raporturilor culturale de vecinătate între românii din dreapta și din stânga Prutului, făcând ample referiri la trecutul și tradiţiile istorice.Fiind în general „nepublicabil” în ţară, Pantelimon Halippa nu a ezitat să se adreseze unor oameni politici și diplomaţi occidentali pentru a le solicita să intervină în susţinerea cauzei Basarabiei. Astfel, în mai 1968, el a trimis un memoriu pentru generalul Charles De Gaulle, președintele Franţei, care efectua o vizită în România, iar în anul următor s-a adresat în scris președintelui american Richard Nixon, aflat de asemenea în vizită în România.În tot acest timp, Pantelimon Halippa n-a încetat o clipă să spere în posibilitatea refacerii unităţii teritoriale românești, manifestând o preocupare permanentă pentru a „întreţine focul viu” faţă de problema Basarabiei și Bucovinei.

           Ca toţi foștii oameni politici din perioada „burghezo-moșierească”, Pantelimon Halippa s-a aflat cvasipermanent în atenţia organelor de Securitate, respectiv, a compartimentului denumit prescurtat „partide politice”, după obiectul de activitate, și care în anii ’70–’80 se găsea în structura Direcţiei a I-a (U.M. 0610) a Departamentului Securităţii Statului. În custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se află nu mai puţin de 25 volume consistente în cadrul fondului informativ 161960, privindu-l pe Pantelimon Halippa (nume de cod „Basarab”) și care cuprind documentele ce atestă urmărirea informativă realizată în perioada 1969–1979.

         Ultimii ani de viaţă ai lui Pantelimon Halippa atestă atitudinea intransigentă a acestui mare patriot, care nu a făcut nici un compromis în susţinerea interesului naţional, inclusiv în condiţiile în care regimul comunist din România devenea tot mai represiv. Elocvent în acest sens este amplul memoriu pe care el l-a adresat lui Nicolae Ceaușescu, în 1977. După expunerea detaliată a situaţiei istorice și juridice a Basarabiei, Pan Halippa atrăgea atenţia: „Nu avem dreptul să ne resemnăm, nici să tăcem, când este vorba de sângele fraţilor noștri. Nu putem face astfel de tranzacţii cu nimeni. Nu putem să trecem sub tăcere adevăruri vitale pentru existenţa neamului și ţării noastre. «Complotul tăcerii» se va întoarce într-o zi împotriva noastră”.

         Neobositul Pantelimon Halippa a continuat lupta pentru Basarabia românească până în ceasul trecerii sale la Domnul, în noaptea de 30 aprilie 1979, la venerabila vârstă de 96 de ani.În 3 mai, Uniunea Scriitorilor a dat un anunţ în presă, arătând că „prin încetarea din viaţă a poetului Pan Halippa, literatura noastră pierde pe unul dintre cei mai devotaţi slujitori ai ei”.În aceeaşi zi, rudele și prietenii l-au înmormântat la cimitirul de la mănăstirea Cernica, locul de veșnică odihnă a mai multor patrioţi basarabeni.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Biblioteca Naţională a Republicii Moldova,Calendar Naţional. 2003

http://ziarullumina.ro/pantelimon-halippa-un-om-daruit-neamului-sau-131700.html

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_1/28_dumitrascu_2.pdf

https://mesagerulneamt.ro/2018/03/centenar-pantelimon-halippa-unul-dintre-eroii-basarabiei/

https://romanialibera.ro/aldine/history/drama-eroului-basarabiei–pantelimon-halippa–articol-integral–259063

http://www.rador.ro/2018/03/27/portret-pantelimon-halippa-intruchiparea-jertfei-in-slujba-interesului-national-un-veritabil-apostol-al-romanilor-basarabeni/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here