S-a întâmplat în 3 iunie 1922: A murit Duiliu Zamfirescu, scriitor român (n. 1858). Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858, Dumbrăveni, judeţul Vrancea – d. 1922, Agapia, judeţul Neamţ) a fost scriitor, redactor, jurist, diplomat, senator, ministru şi academician. A fost fiul lui Lascăr şi Sultana Zamfirescu. În anul 1890 s-a căsătorit cu Henriette Allievi, fiica unui bancher şi senator italian. Cuplul a avut trei copii: Enrichetta Eleonora Eliza Felicita (n. 1890), Alexandru Antonio Lascăr Cezare (n. 1892) şi pe Lascăr Antonio Liviu.
Între anii 1865-1873 a urmat cursurile şcolii primare şi ale gimnaziului, la Focşani. Până în anul 1876 a frecventat cursurile Liceului „Matei Basarab” din Bucureşti. În toamna acestui an se înscrie la Facultatea de Drept din Capitală.
În anul 1877 a debutat în publicaţia „Ghimpele”. În 1880 a obţinut licenţa în Drept, iar în toamna aceluiaşi an a fost numit supleant de ocol la Judecătoria Hârşova. În februarie 1881 a fost numit procuror la Târgovişte, dar în scurt timp a demisionat, din cauza unor neînţelegeri cu ministrul de Justiţie. În 1882, după ce a încercat pentru puţină vreme să predea limba franceză şi să practice avocatura la Focşani, s-a stabilit la Bucureşti, unde a devenit redactor la ziarului „România liberă”.
În 1883 apare primul său volum de poeme şi nuvele, intitulat „Fără titlu”. În 1884 publică pentru întâia oară în revista „Convorbiri literare”. Publică romanul „În faţa vieţii”, care primeşte o critică defavorabilă din partea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea.
În 1885 reuşeşte la concursul pentru funcţia de ataşat de legaţie, iar în următorii trei ani va activa ca funcţionar la Ministerul Afacerilor Străine, fiind în acelaşi timp profesor de limba română la Liceul „Sfântul Gheorghe”.
În anul 1888 şi-a început cariera de diplomat la Roma, fiind numit secretar al Legaţiei Române. Din anul 1892 a trecut în serviciul diplomatic român de la Atena şi Bruxelles.În 1898 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
În anul 1906 va reveni la Roma, în funcţia de secretar general al Ministerului Afacerilor Externe al României.În 1908 a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1916 a fost numit preşedinte al Societăţii Scriitorilor din România. În 1909 este numit ministru plenipotenţiar, delegat al României în Comisiunea europeană a Dunării şi în Comisiunea mixtă a Prutului.
În decembrie 1916 s-a refugiat la Odessa, de unde a revenit la Iaşi numai în anul 1918. Între 13 martie – 13 iunie 1920 a fost senator de Putna, ministru de Externe în guvernul condus de generalul Averescu. A fost preşedinte al Camerei Deputaţilor. Este cunoscut în zilele noastre mai ales prin intermediul romanelor sale Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu (1907). A debutat cu un ciclu de poezii în 1877. Influențat de poezie romantică franceză, a publicat o colecție de poezii Fără titlu (1883).
Printre scriitorii români, a fost primul care a introdus romanul cronicar în literatura națională, creând o panoramă largă patriarhală a vieții societății românești la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aspirațiile umaniste și democratice ale scriitorului și-au găsit expresia în proza sa: trilogia Viața în Țară (1894), Tanase Scatiu (1895), În război (1898), care a marcat cea mai importantă etapă a dezvoltării prozei românești, a dezvăluit dezintegrarea familiei boierești și a denunțat satiric tipul de om de afaceri în curs de dezvoltare.
Lucrările lui Zamfirescu despre problemele perfecțiunii versului, completitudinea plastică a imaginilor, stăpânirea schițelor peisajului sunt cunoscute, între altele, Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897), New verses (1899).
Surse:
Nicolau, Mădălina – Duiliu Zamfirescu – corespondenţă lucidă, articol în Magazin Istoric, nr. 9 (546), An XLVI, serie nouă, septembrie 2012
https://www.tititudorancea.org/z/biografie_duiliu_zamfirescu.htm
Alte articole găsiţi aici.
Nicolae Uszkai
. Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858, Dumbrăveni, judeţul Vrancea){kind=link}