S-a întâmplat în 3 aprilie 1889

0
49

S-a întâmplat în 3 aprilie 1889: S-a născut Grigoraş Dinicu, compozitor, violonist român. Grigoraş Dinicu (n. Bucureşti – d. 28 martie 1949 la Bucureşti) a fost un violonist virtuoz şi compozitor român de origine rom, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual şi prin tehnica instrumentală excepţională.

        Grigoraş Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889, la Bucureşti, într-o casă modestă aflată pe strada Sfinţilor nr. 41, în cartierul de lăutari Scaune, căruia i se mai spunea și „raiul junghinoşilor”, fiind botezat astfel de un ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă și-și rupsese piciorul.

          Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar aplaudat pe scenele din Bucureşti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese în mahalaua Scaune – numită astfel din cauza unor butuci cărora li se spunea „scaune”, întinşi de măcelari de-a lungul gârliţei Bucureştioara -, ce cuprindea străzile Caimatei, Sfinţilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei şi Speranţei.

          Pe străzile „Camaiata” şi „Sfinţilor” se aflau cinci cafenele lăutăreşti, iar una dintre acestea era a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii.Soția sa, patroana localului „La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada „Covaci” se mai găseau.

          În primii ani de şcoală, Grigoraş cântă alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii „Scaunele Vechi”, iar pimele lecţii de vioară le pracurge împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc în Bucureşti şi chiar Ciocârlia. În toamna anului 1902, Grigoraş este înscris la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch – celebrul violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureştean – , Rudolf Malcher şi Gh. A. Dinicu.

        În anul 1906 şi-a finalizat studiile „cum laudae”, cu premiul întâi, la susţinerea examenului de diplomă, desfăşurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, dar şi celebra compoziție proprie, „Hora Staccato” – creată chiar în acel an – , în cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenţă.Din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei, Grogoraş începe să cânte la manifestări precum Târgul Moşilor din Bucureşti sau prin localurile de la Şosea, unde devine şef de taraf, ori la celebrul local „Gambrinus”, câştigându-şi singur existenţa.

          Răscoalele țărănești din anul 1907 au îngrozit populaţia, astfel că mai toți clienții de bază ai resturantelor de odinioară s-au rărit, iar viaţa comercială din localuri a intrat într-o perioadă de stagnare. Mai mult, Grigoraș Dinicu, tânăr şi neexperimentat, nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf.

           Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, după care Dinicu a fost promovat în calitate de solist – concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.În noile condiţii materiale, Dinicu continuă să studieze cu reputaţi profesori de vioară – precum Vasile Filip şi Cecilia Niţulescu – Lupu, reuşind să aprofundeze partituri „grele” ale repertoriului internaţional.

             În anul 1910, după moartea mamei sale, Grigoraș exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul să treacă mai uşor și să uite de necaz, se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o cunoaşte pe Aurelia, o blondă cu ochi albaştri cu care se va căsători, şi care avea să îi dăruiască un fiu.

           În anul 1913 semnează un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următorii 22 de ani. În acest loc îşi dădeau întâlnire toţi marii iubitori de muzică, printre care se numărau şi figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar şi mari solişti ai lumii, care fiind în trecere prin Bucureşti, veneau să asculte sunetul profund al viorii lui Grigoraş Dinicu, fie că interpreta muzică populară, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic.

             Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea să îl invite pe Grigoraş la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lăutar al Ungariei, „Prinţul Lăutarilor”, Lacz Laczi. Acesta l-a ascultat pe Dinicu, afirmând: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.

          În perioada Primului Război Mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, şi a cântat în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii din confruntare, alinându-le în parte suferinţele. Grigoraş Dinicu a cântat şi la Grădina Alcazar, unde îl cunoaște pe Georges Boulanger, Ghiţă Bulencea, pe numele său real, un membru din familia vestiţilor lăutari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare preţuire ca violonist şi compozitor în Franţa şi Germania.

          În anii care au urmat, 1920 – 1923, Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaţionale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA. Boulanger este cel care avea să îl introducă pe Dinicu în lumea pariziană, unde a fost declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de „café-concert” şi unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar câţiva dintre artiştii legendari care au venit să-i asculte muzica.

          La Londra, spre exemplu, are parte de un contract fabulos, concertând la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul său era anunţat pe o firmă luminoasă impresionantă pe care scria „Grigoraş Dinicu, prinţul muzicii populare româneşti”. Plublicul londonez avea să fie fascinat de prestaţia românului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocârlie fiind interpretate magistral, şi aplaudate îndelung.

        După unul din concertele pe care le-a susţinut la Paris, la Hotelul Ambasador, mişcat de interpretarea excelentă a „Ciocârliei”, celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 – 1987) i-a cerut permisiunea să transcrie Hora Stacatto, drept piesă de concert, pe care marele muzician american avea să o prezinte, cu deosebit succes, în anul 1932, în cadrul unui concert susţinut la Viena cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la naşterea lui Haydn.

         Încă din primul an de existenţă a radioului, la 20 decembrie 1928, taraful violonistului Grigoraş Dinicu s-a auzit la microfon, iar în mai 1934, acesta a debutat ca solist al Orchestrei Radio, sub conducerea lui Ionel Perlea în Concertul de vioară de Max Bruch. De atunci până la apusul carierei radioul avea să-i devină un partener artistic de nădejde.

          În toamna anului 1932, se stingea din viaţă un alt celebru lăutar, slătineanul Nicolae Buică, iar drept mulţumire pentru sprijinul acordat de Grigoraş Dinicu la înmormântare, familia lui Buică a intenţionat să-i facă acestuia cadou vioara la care cântase defunctul lăutar. Grigoraş Dinicu, fire generoasă, a cumpărat însă vioara la un preţ mare, apreciat la costul unei case. Instrumentul era o piesă rară, realizat cu aproape două secole în urmă, dintr-un lemn aparte, care dădea o rezonanţă extrem de clară, de către Sebastian Klotz (1696-1775), un cunoscut fabricant de viori de origine germană, în atelierul său diin Mittenwald.De atunci, vioara lui Buică a devenit nelipsită din concertele lui Grigoraş Dinicu.

          După revenirea sa în ţară, în anul 1932, violonistul concertist Grigoraş Dinicu este programat în următorii cinci ani în calitate de solist pe scena Ateneului Român. În compania filarmonicii bucureştene, sub conducerea eminentului şef de orchestră George Georgescu, dar şi împreună cu Orchestra Radio – dirijori Alfred Alesandrescu şi Egizio Massini, a interpretat concertele pentru vioară semnate de Bartholdy, Beethoven, Brahms, Bruch. Alături de concert-maestrul Filarmonicii bucureştene, violonistul Alexandru Teodorescu, a interpretat Dublul concert în re minor, sub bagheta aceluiaşi şef de orchestră, Ionel Perlea – în februarie 1936, iar în luna mai a aceluiaşi an interpretează, sub bagheta lui Ionel Perlea, Concertul în re minor de Henry Wieniawski, acesta fiind la fel de bine primit de public.

         În anul 1937 Grigoraş Dinicu este invitat, împreună cu Fănică Luca, să cânte în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Paris unde, seară de seară, a încântat miile de vizitatori care au vizitat pavilionul României.După revenirea în ţară, îşi reia activitatea la restaurantul „Continental”, iar în planul muzicii clasice, devine concert-maestru al Orchestrei Simfonice „Pro Arte”, un ansamblu format din 80 de instrumentişti.

        În anul 1939 această formație simfonică îl sărbătoreşte printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, violonistul interpretând Concertul în Mi major de J.S. Bach şi Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de L. van Beethoven.Tot în anul 1939 particpă, alături de formaţia sa, de Fănică Luca şi de Maria Tănase, la Expoziţia Mondială de la New York, unde a încântat publicul american timp de patru luni şi unde a cântat şi la restaurantul lui Jean Filipescu, loc în care au venit să îl asculte personalităţi precum Marlene Dietrich, Errol Flynn sau Miriam Hopkins.

           În perioada premergătoare deschiderii expoziţiei de la New York, a avut loc, la iniţiativa lui Dimitrie Gusti, prima emisune pentru America a Radio Bucureşti, duminică 12 februarie 1939, iar programul a cuprins Orchestra Radio, corul Carmen, taraful Grigoraş Dinicu, solişti ai Operei Române şi Maria Tănase, în timp ce mesajul de salut rostit de Carol al II-lea a fost redifuzat prin circa 400 de staţii de radio din întreaga lume.

          În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Grigoraş Dinicu fost prezent, alături de orchestra sa, în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii, dar a participat şi la numeroase concerte de binefacere, alături de alţi mari artişti ai ţării, precum Constantin Tănase, Vasile Vasilache, sau Maria Tănase.

          În anul 1943, participă la un turneu în Turcia, La Ankara şi Istanbul, unde cunoaşte, ca peste tot în lume, un succes extraordinar, însă, posibil din cauza epuizării fizice, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu sechele, mai ales pe partea stângă a corpului. Chiar dacă mişcarile cu mâna stângă devin complicate, iar vioara însăşi pare că devine un inamic, după revenirea în ţară şi o perioadă de refacere, a continuat să cânte la Restaurantul „Modern” din Sărindar.

         În anul 1946 l-a întâlnit pe celebrul violonist Yehudi Menuhin, pentru care a cântat, pentru ultima dată, “Ciocârlia”.După instaurarea „regimului de democrație populară”, Grigoraș Dinicu a continuat să militeze pentru propagarea cântecului popular, a lucrat la reorganizarea Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, a însuflețit cu arcușul său marile manifestații populare şi a sprijinit din răsputeri organizarea unei formații centrale de lângă Institutul de Folclor.

         La 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraş Dinicu.Tot în anul 1947 i se descoperă o boală incurabilă, cancer la laringe, suferă o intervenţie chirurgicală, iar la 5 august 1948 părăseşte spitalul, însă nu avea voie să mai vorbească și se înțelegea cu ceilalţi prin scris. Era oarecum întremat fizic și era încurajat de mulțimea admiratorilor, iar Grigoraș Dinicu a revenit cu vioara în diferite formații care-l primeau ca „secundaș”, simţindu-se dorința mare a colegilor de breaslă de a-l simți în mijlocul lor, deși nu mai rămăsese aproape nimic din tehnica sa fantastică de odinioară.

         La scurtă vreme boala sa revidivează, fiind necesară o altă operație, însă cancerul laringelui nu mai avea leac. A plecat la Domnul, la 27 martie 1949.Este înhumat la cimitirul „Pătrunjel” („ “Reînvierea”, în zilele noastre, locul în care îşi găsesc odihna de veci mari lăutari ai ţării), la slujba de înmormântare fiind prezenţi toţi lăutarii renumiţi ai ţării. Orchestra populară „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budişteanu, prezentă la funeralii, a interpretat Hora Staccato, compoziţia sa care a impresionat publicul şi o seamă de personalităţi muzicale din întreaga lume.

            Pentru realizările sale muzicale remarcabile, Grigoraş Dinicu a primit mai multe premii şi distincţii, precum Coroana României în grad de ofiţer – în anul 1927, Medalia Bene – Merenti – 1930, Steaua României în grad de cavaler – în 1932, titlul de Ofiţer al Academiei Franceze – 1933, Ordinul Meritul Cultural – 1936 şi Oficier d’instruction Publique – în anul 1937.

         Istoria muzicii româneşti este presărată cu nume şi poveşti pline de farmec ale unor lăutari celebri, care au încântat auzul bucureştenilor, şi nu numai, printre cei care au cântat în grădinile de vară ale Bucureştiului boem de altădată, de dor sau de jale, de voie bună sau de tristeţe, aflându-se şi Grigoraş Dinicu, un artist care s-a bucurat de aprecierea şi de dragostea publicului larg precum şi de consideraţia celor mai de seamă muzicieni ai noştri şi din întreaga lume.

Surse:

Grigoraș Dinicu – Violonistul lăutar

http://www.bestmusic.ro/grigoras-dinicu/biografie-grigoras-dinicu/

https://www.icr.ro/pagini/aprilie-calendar-muzical-grigoras-dinicu

PORTRET: Grigoraş Dinicu – violonist legendar, ultimul lăutar al Bucureştiului boem

https://www.bbc.co.uk/music/artists/5f04ff82-51fc-4c21-8615-eefd4378de36

https://adevarul.ro/cultura/arte/cum-murit-grigoras-dinicu-lautarul-geniu-venit-sa-lasculte-marlene-dietrich-george-enescu-1_5582b284cfbe376e356a0093/index.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here